Noțiunea și importanța laturii obiective a infracțiunii. Conținutul laturii obiective. Semnele componențelor infracțiunii ce caracterizează latura ei obiectivă. Semnele obligatorii și facultative ale laturii obiective a infracțiunii.
Acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă a faptei ca un act de conduită exterioară. Noțiunea acțiunii juridico-penale. Formele de realizare a acțiunii infractorice. Noțiunea inacțiunii juridico-penale și realizarea ei. Condițiile responsabilității pentru inacțiunea infractorică.
Consecințele prejudiciabile. Noțiunea și modalitățile lor. Componențele de infracțiuni materiale, formale și formal-reduse.
Legătura de cauzalitate ca element important al laturii obiective. Caracterul obiectiv al legăturii de cauzalitate. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate: teoria cauzei adecvate, teoria echivalenței condițiilor, teoria condiției necesare. Premise pentru rezolvarea problemei legăturii de cauzalitate.
Metoda, locul, timpul, mijloacele și împrejurările săvîrșirii infracțiunii. Importanța juridico-penală a acestor circumstanțe.
Noțiunea și importanța laturii obiective a infracțiunii
Orice acțiune a unei persoane responsabile este neapărat dirijată de psihica și voința lui. De aceea săvârșirea oricărei infracțiuni se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele: latura obiectivă și latura subiectivă. Latura obiectivă este aspectul exterior al infracțiunii (ceea ce vedem și simțim în realitate, iar latura subiectivă este aspectul interior al aceluiași proces (ascuns, ce are loc la nivel psihic de intenție sau imprudență). Aceste două laturi se află în raport de reciprocitate și interdependență.
Interacțiunea dintre latura obiectivă și cea subiectivă a infracțiunii e determinată de faptul că prima o orientează și o reglementează pe cea de-a doua. Înainte de a acționa fizic, infractorul acționează mintal: analizează circumstanțele, tot procesul infracțional trece prin conștiința lui, ia decizia pe care apoi o transpune în faptă, își alege obiectul de atentare, locul de atac, timpul, împrejurările, prevede urmările faptei sale, voiește sau admite rezultatul periculos etc.
Așadar, latura obiectivă a infracțiunii se realizează prin manifestarea exterioară a omului - acțiune, inacțiune - care atinge, lezează valorile sociale (obiectul) ocrotite de legea penală.
În legislație, trăsăturile laturii obiective ale infracțiunii sunt prevăzute în mod diferit, în unele articole este indicată numai acțiunea sau inacțiunea social-periculoasă (furtul - art. 186., huliganismul - art. 218 C.P., etc.), în altele se indică consecințele social-periculoase (omorul din imprudența - art. 149P., vătămarea intenționată gravă a integrității corporale - art. 151.), iar în alte articole este indicată atât acțiunea (inacțiunea), cât și consecințele periculoase (excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu - art. 328 CP).
Acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă a faptei ca un act de conduită exterioară.
Orice faptă infracțională, după natura sa, este social-periculoasă, ilicită și cauzează daune relațiilor sociale ocrotite de lege sau provoacă o situație periculoasă pentru acestea.
Cea mai răspândită formă a faptei social-periculoase este forma activă de comportare a persoanei (împușcă, lovește cu cuțitul sau cu pumnalul, cu pistolul, aruncă o piatră, răspândește zvonuri, știri false, ia mită), numită în legea penală acțiune.
Astfel, prin acțiune se înțelege o comportare umană activă, conștientă și voluntară prin care subiectul încalcă îndatorirea de a se abține de la o anumită comportare.
Sub raportul mijloacelor de realizare, acțiunea se poate înfăptui prin cuvinte în cazul infracțiunilor ca insulta, mărturie mincinoasă, prin acte materiale în cazul infracțiunilor ca furtul, violul, etc și în scris.
În sens juridico-penal acțiunea și mișcarea impulsivă sunt noțiuni strâns legate între ele însă nu sunt identice. Pe de o parte, mișcările instinctive, reflexe sau impulsive nu alcătuiesc în sens juridic o acțiune, deoarece nu sunt controlate de conștiință și nu poartă un caracter volitiv. De aceea subiectul care a acționat în acest mod nu poate fi tras la răspundere penală, deoarece în acest caz are loc o mișcare accidentală și impulsivă a corpului.
Prin inacțiune se înțelege comportarea pasivă, conștientă și volitivă, care se exprimă prin neexecutarea acțiunii care, conform legii, trebuie îndeplinită, înfăptuită, încălcându-se în acest fel o normă operativă. De exemplu, nedenunțarea săvârșirii unei infracțiuni contra statului (art. 86 C.P.).
Infracțiunea se deosebește de acțiune prin latura fizică exterioară. Pentru săvârșirea unei inacțiuni se cere prezența unei obligații și posibilitatea reală a persoanei de a acționa.
Obligația de a acționa, de a executa anumite acțiuni poate avea diferite temeiuri:
- O asemenea obligație poate fi stabilită, mai întâi de toate, de lege sau un alt act subordonat legii (de exemplu, regulile de circulație rutieră îi obligă pe conducătorii auto să acorde ajutorul necesar persoanelor care au avut de suferit în urma unui accident rutier).
- Obligația de a acționa într-un anumit mod rezultă și din natura îndatoririlor profesionale sau de serviciu.
- Obligația juridică de a acționa rezultă și dintr-un ordin bazat pe lege și semnat de persoană oficială.
- Obligația de a săvârși anumite acțiuni reiese și din comportarea anterioară a persoanei, prin care a fost creat pericolul cauzării daunei anumitor interese ocrotite de legea penală.
Consecințele prejudiciabile
Consecințele socialmente periculoase constau în schimbările produse în realitatea înconjurătoare (a valorilor ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii unor asemenea schimbări datorită acțiunii (inacțiunii) prevăzute de legea penală. De exemplu, în caz de furt se diminuează patrimoniul, în caz de spionaj se creează un pericol pentru siguranța statului.
Pericolul social al infracțiunilor constă anume în faptul că ele provoacă pericolul sau aduc daune relațiilor sociale, intereselor societății sau ale individului.
Nu există infracțiune fără daună. Astfel, în dependență de caracterul daunei cauzate obiectului de atentare, consecințele criminale pot fi materiale și formale sau nemateriale.
- Consecințele materiale ale infracțiunii pot fi:
- Patrimoniale, cum sunt, de exemplu, furtul sau distrugerea averii proprietarului, etc.
- Fizice, cum sunt, de exemplu, omorul, provocarea de prejudicii integrității corporale a persoanelor, etc.
- Consecințele formale ale infracțiunii se caracterizează prin faptul că ele nu fac parte din lumea materială, din domeniul relațiilor sociale. Acestea sunt:
- daune cauzate intereselor personalității (ofensa, ultrajul, insulta).
- daune aduse activității aparatului de stat și organizațiilor obștești (infracțiunii săvârșite prin abuz de putere, infracțiuni contra justiției, infracțiuni contra ordinii administrative, etc.).
În dependență de faptul includerii consecințelor criminale în componența de infracțiune în calitate de elemente de sine stătătoare (independente) ale ai sau nu, în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor infracțiunilor în formale și materiale.
Legătura de cauzalitate ca element important al laturii obiective.
Raportul de cauzalitate presupune necesitatea determinării unor termeni - denumiri ale fenomenelor între care se stabilește, și anume; fenomenul cauză, ca factor generator și fenomenul efect, ca rezultat generat. Cauza este fenomenul care, în anumite condiții precede și determină în mod obiectiv un alt fenomen, denumit efect. Efectul fiind fenomenul rezultat și determinat de fenomenul cauză.
Legătura cauzală ca și orice altă trăsătură a componenței de infracțiune nu poate fi presupusă, ci trebuie să fie dovedită în procesul anchetării și al dezbaterilor judiciare.
Pentru ca acțiunea să fie calificată drept cauză a consecințelor survenite, ea trebuie să corespundă unor anumite cerințe:
- Raportul cauzal este un proces care decurge într-o anumită perioadă de timp. Actul de conduită, interzis, al persoanei, considerat drept cauză a faptei respective, trebuie să anticipeze acest eveniment.
- Pentru a recunoaște acțiunea persoanei drept cauză a consecințelor criminale, este necesar, de asemenea, ca urmările să survină anume în urma acțiunii săvârșite de persoana respectivă.
- Organele judiciare recunosc acțiunea sau inacțiunea persoanei drept cauză a consecințelor survenite numai în acele cazuri când această acțiune sau inacțiune a creat o posibilitate reală a survenirii consecințelor infracționale.