Drept

1. Numele și prenumele copilului

Drepturile personale și patrimoniale ale copilului sunt reglementate de Convenția ONU privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, ratificată de Republica Moldova prin hotărîrea Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.1990 și intrată în vigoare pentru Republica Mol­dova din 25 februarie 1993, Constituția Republicii Moldova, Legea privind drepturile copilului nr. 338 -XIII din 15.12.1994, Codul Familiei (capitolul X) și alte acte normative.

Legislația familială anterioară nu conținea reglementări separate privind drepturile copilului, dar aderarea la Convenția privind drepturile copilului a obligat Republica Moldova să respecte prevederile acesteia și respectiv în Codul Familiei a fost introdus capitolul zece care reglementează cele mai importante drepturi ale copilului. Acestea sunt drepturile personal nepatrimoniale ale copilului din care fac parte dreptul la nume și prenume, dreptul de a locui și a fi educat în familie, dreptul de a comunica cu părinții și alte rude, dreptul de a fi protejat, dreptul la exprimarea opiniei și drepturile patrimoniale.

Actele normative menționate subliniază că copilul se consideră persoana sub vârsta de 18 ani care dispune de anumite drepturi pe care le poate realiza parțial de sine stătător și care are nevoie de protecție. Articolul 50 Codul Familiei prevede că copiii născuți în afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de părinți și rudele lor ca și cei născuți de la persoane căsătorite.

Copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobîndi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia (art. 7 Convenția ONU privind drepturile copilului).

înregistrarea copiilor este importantă din mai multe motive.

În primul rînd, înregistrarea este prima recunoaștere oficială a existenței copilului; ea reprezintă recunoașterea de către stat a importanței fiecărui copil luat în sine și a statutului legal al acestuia. Acolo unde copii nu sunt înregistrați, ei devin cetățeni mai puțin vizibili, iar uneori cetățeni de mîna a doua. Neînregistrarea generală a tuturor copiilor la naștere înseamnă nerecunoașterea acestor copii în fața legii, ceea ce afectează gradul de exercitate a drepturilor și libertăților fundamentale.

În al doilea rînd, înregistrarea nașterii este un moment esențial al statisticilor și planificărilor referitoare la copii, adică a bazei demografice pe care pot fi elaborate diferite strategii.

În al treilea rînd, înregistrarea la naștere este un mijloc de a se garanta celelalte drepturi ale copiilor, cum ar fi identificarea lor în caz de calamități, abandonare sau răpire, beneficierea de facilități acordate de stat, prevenirea diferitor crime împotriva copiilor.

Numele de familie determină legătura copilului cu o anumită familie. Prenumele identifică o persoană în raport cu ceilalți membri ai aceleiași familii.

Astfel, din momentul nașterii copilul are dreptul la nume, ce constă din numele de familie și prenume și care se înregistrează în ordinea prevăzută de art. 55 Codul Familiei. Copilul, în toate cazurile, are dreptul la numele de familie al părinților săi. Dacă părinții poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Potrivit doleanței părinților, copilului i se dă un prenume simplu sau unul compus din două prenume.

În caz de litigiu între părinți privind numele de familie și/sau prenumele copilului, decide autoritatea tutelară, reieșind din interesele copilului.

Codul Familiei reglementează și schimbarea numelui de familie și prenumelui copilului. Poate fi schimbat numele de familie al copilului și prenumele sau numai numele de familie sau numai prenumele copilului. Conform art. 56 alin. 1 Codul Familiei, schimbarea numelui de familie al copilului poate fi efectuată în baza cererii ambilor părinți depusă la oficiul de stare civilă din raza domiciliului lor până la împlinirea de către copil a vîrstei de 16 ani. Dacă între părinți nu există un acord în vederea schimbării numelui de familie al copilului, se va sesiza autoritatea tutelară, care va prezenta un aviz, ținând cont, în exclusivitate, de interesele copilului.

Schimbarea numelui de familie și a prenumelui copilului care a atins vîrsta de 10 ani se face, în toate cazurile, cu acordul acestuia (art. 56 alin. 4 Codul Familiei).

Persoana care a împlinit vîrsta de 16 ani dar nu a atins majoratul are dreptul să-și schimbe numele și/sau prenumele în baza unei cereri depuse personal la oficiul de stare civilă cu acordul părinților. Cel care a dobândit în modul prevăzut de lege capacitatea deplină de exercițiu până la vîrsta de 18 ani poate să-și schimbe numele de familie și prenumele de sine stătător în baza unei cereri depuse la oficiul de stare civilă.

2. Dreptul copilului de a fi educat în familie

Dreptul copilului de a locui și a fi educat în familie este unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului. Anume abitația și educația în familie îi oferă garanția dezvoltării fizice normală, spirituală, intelectuală și socială a copilului ca el să devină o personalitate.

Pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității copilului, el are nevoie de dragoste și înțelegere în familie. Oriunde este posibil, el va crește sub grija și răspunderea părinților săi și într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială. În preambulul Convenției privind drepturile copilului se subliniază că familia este unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea tuturor membrilor săi și, în mod deosebit, a copiilor.

Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și cunoască părinții, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu acestea, cu excepția cazurilor în care despărțirea de un părinte sau de ambii părinți este necesară în interesul copilului (art. 51 alin. 2 Codul Familiei). Copilul poate fi luat de la părinți numai prin hotărîrea judecătorească și numai în cazul cînd o cer interesele lui.

Copilul are dreptul de a primi o educație, care să fie gratuită și obligatorie, cel puțin în stadiile elementare. Educația primită va promova cultura sa generală și îi va da putință să-și dezvolte, în condiții egale, aptitudinile, judecata individuală și simțul răspunderii morale și sociale și să devină un membru util al societății. Dreptul copilului la educație este asigurat prin faptul că legislația impune părinților acest drept ca o obligație, iar în cazul lipsei părinților dreptul la educație este asigurat de către autoritatea tutelară.

3. Dreptul copilului la exprimarea opiniei

Articolul 32 alin. 1 din Constituția RM prevede că oricărui cetățean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public. Această prevedere constituțională este dezvoltată în art. 8 alin. 1 al Legii privind drepturile copilului, care prevede că dreptul la libertatea gîndirii, la opinie, precum și la confesiune nu pot fi încălcate sub nici o formă. Alineatul doi al aceluiași articol stipulează că statul garantează copilului, capabil să-și formuleze opiniile, dreptul de a-și exprima liber aceste opinii asupra oricărei probleme care îl privește.

Articolul 54 Codul Familiei concretizează și mai mult această prevedere și anume, copilul are dreptul să-și exprime opinia la soluționarea în familie a problemelor care îi ating interesele și să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative.

Din prevederile constituționale, concretizate în legislație, reiese că copilul este în drept să se expună în privința tuturor problemelor care îi ating interesele de la orice vîrstă, atunci cînd el își poate formula o opinie proprie. Desigur, exprimarea opiniei bine formulate cere o anumită dezvoltare intelectuală a copilului, care intervine la o anumită vîrstă. De aceea legiuitorul a stabilit în art. 54 Codul Familiei că de opinia copilului care a atins vîrsta de 10 ani se va ține cont în mod obligatoriu, dacă aceasta nu contravine intereselor lui.

De opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani se va ține cont și la stabilirea tutelei sau curatelei asupra lui în caz că el este lipsit de grija părintească (art. 143 alin. 3 Codul Familiei), cît și la plasarea lui într-o casă de copii de tip familial (art. 152 alin. 4 Codul Familiei). Copilul orfan sau lipsit de grija părintească care a atins vîrsta de 10 ani poate fi adoptat numai cu acordul lui exprimat în instanța judecătorească (art. 127 alin. 1 Codul Familiei). Ca excepție, copilul poate fi adoptat fără acordul lui dacă până la momentul adopției el a locuit în familia adoptatorilor și nu știe că aceștia nu sunt părinții lui firești (art. 127 alin. 2 Codul Familiei).

Acordul copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani este necesar în cazul schimbării numelui de familie și a prenumelui copilului de către părinți (art. 56 Codul Familiei), la schimbarea numelui și prenumelui copilului adoptat (art. 129 alin. 3 Codul Familiei) cît și în caz de des­facere a adopției.

Opinia copilului poate fi exprimată direct de el sau de o persoană potrivită. De cele mai dese ori acestea urmează a fi profesioniștii care lucrează cu copii: judecători, pedagogii oferiți de poliție, lucrători sociali, reprezentanți ai autorității tutelare. Dreptul copilului la examinarea opiniei trebuie să fie privit în context cu familia sa și în afara ei, ținîndu-se cont de problemele privind: viața de familie, viața școlară, justiția juvenilă, plasamentul și viața în instituție și alte forme de îngrijire, în procedura de acordare a timpului de joacă în toate procedurile judiciare, la audiențe de judecată, divorț, tutelă, curatela, adopție, schimb de nume, procese penale și alte drepturi care nu sunt reglementate de legislația statului nostru. În acest sens, trebuie indicată interogarea copilului ca metodă accesibilă, dar foarte rezervată, pentru a stabili drepturile și posibilitățile de a-și exprima opinia.

Familia este uniunea principală de păstrare a drepturilor umane, de creare a respectului pentru drepturile și valorile umane, moștenirile culturale și alte valori ale civilizației. În plan practic, trebuie să se ia măsuri corecte pentru a realiza o corelație între autoritatea părintească și realizarea dreptului copilului la libertatea de expresie. Libertatea de opinie este dreptul care poate fi considerat cel mai ușor de realizat și aceasta în cazul în care înțelegem acest drept numai cu acordarea posibilității de exprimare. Convenția privind drepturile copilului însă prevede că libertatea de exprimare a opiniilor este insuficientă, dacă nu va exista obligația ca această opinie să fie luată în considerație. Domeniile de participare a copilului care-1 privesc sînt expres indicate în legislație, dar Convenția indică asupra necesității participării copilului la toate deciziile vieții de familie.

4. Drepturile patrimoniale ale copilului

Fiecare copil are dreptul la un nivel de viață suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală și socială care necesită cheltuieli materiale. Asigurarea acestor cheltuieli este pusă pe seama părinților, care au obligația de întreținere, reglementată de legislație. In mod obișnuit, părinții asigură copiii în limita mijloacelor financiare de care dispun în mod benevol. în caz că întreținerea nu este prestată benevol, părinții sunt impuși la plata întreținerii.

În esență, acesta este cel mai principal drept patrimonial al copilului - dreptul de a primi întreținerea de la părinții săi, iar în cazul lipsei acestora - de la surorile, frații majori apți de muncă sau de la bunei.

Un alt drept patrimonial al copilului este dreptul de proprietate asupra veniturilor obținute, al bunurilor primite în dar, moștenite sau dobîndite într-un alt mod și asupra tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui (art. 57 alin. 1 Codul Familiei). Patrimonial este și dreptul copilului de posesie și folosință a bunurilor părinților, în cazul cînd ei locuiesc împreună (art. 57 alin. 3 Codul Familiei).

Dreptul copilului de a primi întreținerea de la părinți este reglementată de art. 74-79 Codul Familiei. Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul stabilit de Codul Civil. Conform acestor prevederi, copilul poate avea în proprietate orice bun care nu este exclus din circuitul civil.

Dacă minorii se află sub tutelă sau curatela, pentru încheierea de acte juridice care duc la micșorarea averii copilului sau renunțarea la drepturile lui patrimoniale se cere permisiunea prealabilă a autorităților tutelare (art. 42 Codul Civil). În caz de divorț al părinților și împărțirea proprietății comune în devălmășie a lor (art. 25 Codul Familiei), bunurile procurate pentru copiii minori se transmit gratuit soțului împreună cu care locuiesc copiii. Legea nu prevede că aceste bunuri se transmit în proprietatea copiilor, dar întrucît în această categorie sunt incluse doar bunurile care au fost procurate pentru copii și servesc copiilor se presupune că ele sunt dăruite lor și deci devin proprietate a copiilor.

La partajarea bunurilor comune ale soților, instanța judecătorească poate să diferențieze cotele-părți, ținînd cont de interesele copiilor minori (art. 26 alin. 2 Codul Familiei). Diferența dintre cotele-părți ale soților nu devine proprietate a copiilor, dar asigură dreptul de posesie și folosință a copiilor care vor locui cu părintele căruia i s-a majorat cota-parte.

Conform prevederilor legale, copilul are dreptul la moștenirea patrimoniului părinților săi ca moștenitor legal de clasa I chiar din momentul cînd este conceput. În scopul ocrotirii drepturilor succesorale ale copiilor minori, legislația stabilește că acestea au dreptul la moștenirea patrimoniului părinților săi chiar și în cazul succesiunii testamentare (art. 1505 Codul Civil).

Printre drepturile patrimoniale ale copilului legislația prevede dreptul copilului la securitate socială, care este reglementat de un șir de acte normative ce prevăd mecanismul de acordare a diferitelor tipuri de plăți (pensii, Indemnizații, ajutoare) prin sistemul de securitate socială. Principiul de acordare a dreptului de a beneficia de securitatea socială este principiul contributiv al adulților care au în îngrijire copii.

5. Apărarea drepturilor copilului

Preambulul Convenției ONU privind drepturile copilului prevede că copilul, din cauza lipsei de maturitate fizică și intelectuală, are nevoie de o protecție specială și de îngrijire specială și mai ales de o protecție juridică, înainte și după naștere.

Articolul 53 alin. 1 Codul Familiei dispune că copilului i se garantează apărarea drepturilor și intereselor sale legitime. Drepturi și interese ale copilului sunt multe și din totalitatea lor urmează să fie alese cele mai importante.

Convenția privind drepturile copilului subliniază (art. 16, 19, 32-34, 37) că copilul urmează să fie protejat împotriva următoarelor primejdii și amenințări:

• amestecul arbitrar sau ilegal în viața privată și atacuri ilegale la onoare și reputație;
• toate formele de maltratare, violență fizică și psihică, abuzurile din partea părinților sau a altor persoane răspunzătoare de copil;
• exploatarea economică a copilului și angajarea într-o muncă ce constituie pericol pentru sănătatea, educația sau dezvoltarea lui;
• folosirea substanțelor psihotrope și a narcoticelor și implicarea în producția și distribuția lor;
• toate formele de exploatare sexuală și abuz sexual;
• tratamente sau pedepse crude, torturi, pedepse capitale și alte tratamente inumane sau degradante.

Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului se asigură de părinți sau de persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege - de procuror, autoritatea tutelară sau alte organe abilitate. Drepturile și interesele legitime ale copilului care este întreținut și educat într-o instituție de stat sunt apărate de administrația acestei instituții.

Minorul care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu până la atingerea majoratului își apără drepturile și interesele legitime de sinestătător (art. 58 alin. 3 Codul de Procedură Civilă). Conform art. 20 Codul Civil, minorul dobîndește capacitatea deplină de exercițiu la încheierea căsătoriei și în caz de emancipare. Statul asigură protecția drepturilor copilului prin diferite strategii și politici prevăzute de acte normative speciale. Astfel, Guvernul RM prin Hotărîrea nr. 1321 din 09.10.2002 a aprobat Programul-pilot „Copii orfani", care are ca scop îmbunătățirea calității vieții copiilor orfani și a copiilor rămași fără grija părintească. Prin Hotărîrea Gu vernului RM nr. 727 din 16. 06. 2003 a fost aprobată „Strategia națională privind protecția copilului și a familiei", care are ca scop asigurarea dezvoltării și realizării politicii de protecție socială a copilului și familiei la nivel național și local, cît și armonizarea cadrului legal în domeniu de protecție a copilului și familiei și asigurarea implementării depline a Convenției ONU și a altor acte normative naționale și internaționale în acest domeniu.

În anul 1998 în Republica Moldova a fost creat Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului (Monitorul Oficial 60- 61, art. 518), iar prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 726 din 13.06.2003 a fost modificat Regulamentul acestui Consiliu, care este organ guver­namental menit să asigure elaborarea și implementarea politicilor de protecție a drepturilor copilului și familiei la nivel central și local.

Codul Familiei (art. 53 alin.4) prevede că copilul are dreptul la protecție contra abuzurilor din partea părinților sau a persoanelor care îi înlocuiesc. Aceasta este posibil atunci cînd părinții fac abuz de drepturile lor sau nu-și îndeplinesc ori îndeplinesc necorespunzător obligațiile pe care le au în puterea legii, față de copii. În astfel de cazuri, copilul este în drept să se adreseze autorității tutelare, iar de la vîrsta de 14 ani - instanței judecătorești. Autoritatea tutelară este obligată să controleze faptele și să aplice sancțiunile prevăzute de Codul cu privire la contravențiile administrative (avertisment, amendă) sau să înainteze o acțiune în instanța judecătorească despre decăderea din drepturile părintești.

O garanție a protecției drepturilor copilului este și prevederea ali neatului 6 al art. 53 Codul Familiei, care impune persoanelor cu funcții de răspundere și altor cetățeni care știu despre existența unui pericol pentru viața sau sănătatea copilului, despre încălcarea drepturilor și intereselor lui legitime, obligația să comunice acest fapt autorității tutelare de la locul de aflare a copilului. Concomitent ei sînt obligați să facă tot posibilul pentru a proteja drepturile și interesele legitime ale copilului. Persoane cu funcții de răspundere sunt: funcționarii de stat din organele administrației publice, pedagogii din școli și licee, educatorii și șefii de grădiniță etc. Autoritatea tutelară are dreptul să viziteze familiile cu copii, fixînd situația reală și să ia măsuri în vederea protecției copilului.