Drept

Inițial, așa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcția europeană a imbrăcat, forma organizațiilor de cooperare concepută la sfarșitul anilor’40, unele dintre ele datorandu-se inițiativelor de inspirație americană.

Drept urmare, in domeniul militar au fost inființate două organizații, și anume:

• Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954), care conține oclauză de angajament militar automat in caz de agresiune impotriva unuia dintremembrii organizației (Franța, Regatul Unit, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior, Spania, Portugalia și, in final, Grecia);
• NATO (prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care, ca organizație, cuprinde, intr-o alianță in care s-a reușit o veritabilă integrare militară, mai multe state europene, Statele Unite ale Americii, precum și Canada.

In plan economic a fost inființată, la 16 aprilie 1948, Organizația europeană decooperare economică (O.E.C.E.), in scopul de a permite statelor europene săgestioneze, in comun, ajutorul american in cadrul Planului Marshall. Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare (O.C.E.D.).

Consiliul Europei vine să completeze, in materie politică, organizațiile precedente, reunind, in temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în vigoare la 3 august, același an), statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist și erau atașate idealurilor de protecție a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național. Acesta favorizează apărarea unui drept regional european creat pe bază de convenții. Cea mai importantă convenție este, bineințeles, Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată in vigoare la 3 septembrie 1953.

Față de acest ansamblu organizațional, democrațiile populare ale Europei Centrale și de Est, sub dominația evidentă a U.R.S.S.-ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 10 ani in urmă.

Astfel, prin relații politice stranse, de lungă durată, au apărut, in materie economică, ceea ce știm că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc și, in materie militară, Tratatul de la Varșovia, reunind tot statele Europei Centrale și de Est.

Acestor organizații de cooperare inființate in Vest li se adaugă, la inceputul anilor ’50, alte organizații de tip nou, restranse, acestea nefiind altele decat Comunitățile europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.

Incă de la constituire, principalul scop al Comunităților europene l-a constituitrealizarea intre statele membre a unei cooperări mai puternice decat cea care rezulta din cadrul organizațiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s-au plasat intr-o perspectivă mai apropiată aspirațiilor federale care au fost, totuși, exprimate la Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu- se, atunci, de concepțiile partizanilor unei cooperări instituționalizate.

COMECOM, ianuarie 1949, organizație pusă in mod real in acțiune in anul 1959.

Incheiat la 14 mai 1955 Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.3 /C.E.C.O.). Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, prima dintre cele trei Comunități, a apărut avand la origine inițiativa Franței.

In construcția comunitară, un rol important ii este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri in scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, indeplinind, la aceea vreme, funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franței, lansa declarația, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe nu a fost considerată un demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepții, este vorba de a da naștere solidarităților sectoriale, in general și in domeniul economic, premergător unificării politice, in special.

“Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman și conceput pentru a evita o nouă conflagrație mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Pentru ca inițiativa franceză, devenită intre timp o inițiativă franco-germană, să își păstreze toate șansele de a se transforma in realitate, trebuia ca acțiunea să fie rapidă. De aceea, Franța a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală a cărei președinție era asigurată de Jean Monnet. Țările Beneluxului și Italia au răspuns apelului și s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să insoțească discuțiile: “Noi suntem aici 3 In franceză. La Communaute europeenne du charbon et de l’acier. Pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre in avantajul comun”.

Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internațional avut in vedere. Avand in vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit independența și atribuțiile Inaltei Autorități, aceste aspecte nu au mai repuse in discuție. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, care trebuia să dea, in anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară și Curtea de justiție au completat dispozitivul care stă, de altfel, la baza sistemului instituțional al actualelor Comunități.

Reprezentanții statelor care au participat la negocieri nu au pierdut nici un moment din vedere faptul că ei aveau mandatul politic de a construi o organizație total nouă din punctul de vedere al obiectivelor sale și al metodelor.

Negocierile s-au incheiat prin semnarea și ratificarea de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului. La 10 august 1952 Tratatul instituind C.E.C.A. intră in vigoare; la aceeași dată, înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, incepandu-și activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, și primul președinte al Executivului comunitar.

încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind C.E.C.A. a expirat la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecințelor financiare ale expirării Tratatului instituind C.E.C.A. și a Fondului de cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunității europene5, „toate bunurile și obligațiile C.E.C.A., așa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității europene, incepand cu data de 24 iulie 2002”.

Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) și Comunitatea economică europeană (C.E.E.), Jean Monnet, Memoires, ed. Fayard, Paris, 1976, p. 378.

Adoptat la Nisa, in anul 2000 și care intră in vigoare la data de 24 iulie 2002 - art. 4 din Protocol.

Situației militară din acea vreme, in special, războiul din Coreea, a determinat reinarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri franceze.

Astfel, „PlanulPleven”, prezentat in octombrie 1950, propunea să se recurgă, cu anumite adaptări, la metoda supranațională de apărare. Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.) trebuia să se concretizeze in construirea unei armate europene integrate, ceea ce implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunități politice. Un Tratat in acest sens a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul C.E.A. a fost repede abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze de a deschide dezbaterea asupra autorizației de ratificare. Totodată, acest eșec a condus și la abandonarea ideii realizării unei Comunității politice. Reinarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, incheiate la 23 octombrie 1954, care prevedeau, intre altele, și aderarea Germaniei la N.A.T.O. și la U.E.O.

Depășirea crizei s-a realizat la Conferința europeană de la Messina (1 - 2 iunie1955), unde a fost pusă in discuție relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza „Raportului Spaak”8, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principal crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune in domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.

Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește in propunerea de inființare a două noi Comunități:                                                      Comunitatea europeană a energiei atomice

(C.E.E.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea economică europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei piețe comune generalizate.

Tratatele instituind C.E.E.A. și C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea parlamentară comună și Curtea de justiție). Tratatele intră in vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse in practică, deja, de C.E.C.A.. Ele se inscriau pe calea unei “uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene”, evocată in preambulul Tratatului C.E.E., confirmand apropierea funcționalistă originală. Cu toate acestea, Tratatele traduc un anumit recul al supranaționalității, legat de un progres al intereselor, pe urmele lăsate de criza C.E.A. și caracterul general al C.E.E.

Astfel, cele trei Comunități europene: Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.), in 1951, Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) și Comunitatea economică europeană (C.E.E.) - in 1957, au apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentrudezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, in subsidiar urmărite.

Deși o perioadă au existat, in paralel, trei sisteme instituționale internaționale,incă de la intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut in vedere reunireainstituțiilor celor trei Comunități in instituții unice, ducand, insă, la indeplinire atribuții/competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizatin anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.

In concluzie, putem spune că aceste Comunități europene au apărut prin incheierea unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme instituționale fără precedent in dreptul internațional public.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene Relansarea procesului privind construcția comunitară reprezintă un moment important pentru evoluția ulterioară a acesteia, prin adoptarea mai multor texte care, după ce au imbrăcat o formă juridică și au fuzionat cu dispozițiile privind Uniunea politică și Uniunea economică și monetară, s-au concretizat intr-un Tratat, și anume.

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la MaastrichtlO și intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Titlul I al Tratatului conține “dispoziții comune” celor 3 piloni ai Uniunii: pilonul comunitar; politica externă și de securitate comună; cooperarea in domeniul justiție și al afaceri interne. Tratatul prezintă Uniunea ca fiind “o nouă etapă in procesul care creează o uniune din ce in ce mai stransă intre popoarele Europei, in care deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetățeni”. Uniunea “este fondată pe Comunitățile europene, completate cu politicile și formele de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are ca misiune pe aceea de a organiza, intr-un mod cat mai coherent și solidar, relațiile intre statele membre și intre popoarele lor”.

Titlurile II, III și IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea europeană, Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului și Comunitatea europeană a energiei atomice.

Insă, modificările cele mai importante prevăzute de Tratatul de la Maastricht au vizat Tratatul instituind Comunitatea europeană (C.E.), Comunitate ale cărei obiective sunt redefinite in funcție de modificările aduse competențelor comunitare și in care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituționale. Celelalte 2 Tratate institutive (C.E.C.A. și EURATOM) nu au fost modificate decat in măsura necesară punerii dispozițiilor lor instituționale in acord cu schimbările aduse Tratatului C.E.

Titlul V, consacrat “politicii externe și de securitate comună”, a inlocuit dispozițiile Actului unic european13 privind cooperarea politică europeană. Noile dispoziții urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a Uniunii Europene, prin intermediul pozițiilor și acțiunilor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare.

Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), Comunitatea economică europeană iși schimbă denumirea in Comunitatea europeană.

Potrivit art. G, alin. A, par. 1, din Tratatul asupra Uniunii Europene, „Sintagma Comunitate economică europeană este inlocuită cu sintagma Comunitate europeană”.

Semnat in anul 1986, intrat in vigoare un an mai tarziu (1987).

Titlul VI, cu privire la “cooperarea in domeniul justiției și al afacerilor interne”, iși propune sistematizarea cooperării realizate pană atunci intr-o manieră informațională sau pe bază de convenții extra ori paracomunitare incheiate de către toate statele membre sau numai de unele dintre acestea 14.

1. Titlul VII, intitulat “Dispoziții finale”, prevede: limitele competenței Curții de justiție; raportul dintre Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele institutive ale Comunităților europene; revizuirea Tratatelor; aderarea la Uniune; abrogarea dispozițiilor Tratatului de fuziune a executivelor (1965) și ale Actului unic european; durata Tratatului; ratificarea Tratatului, depozitarea și limitele de redactare a Tratatului.

In sinteză, prevederile Tratatului de la Maastricht pot fi structurate astfel:

1. Modificări și completări ale celor 3 Tratate existente, instituind C.E.C.A.,
2. E.E. și EURATOM. Tratatul C.E.E. se va numi, de acum inainte, Tratatul C.E., iar Comunitatea economică europeană - Comunitatea europeană;
3. Dispoziții privind cooperarea in domeniile justiției și afacerilor interne, in special, intre autoritățile polițienești și cele judiciare. Aceste dispoziții fac parte din Tratatul general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt integrate celor 3 Tratate cu privire la C.E.C.A., C.E.E. și EURATOM. Raționamentul constă in aceea că mai multe state membre nu sunt, incă, pregătite să transfere Comunităților intreaga competență in aceste domenii;
4. Dispoziții privind politica externă și de securitate comună. Aceasta constituie un capitol separat, in afara conținutului celor 3 Tratate anterioare;
5. Dispoziții privind politica socială.

De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede:

- o cetățenie unională. Toți cetățenii statelor membre sunt cetățeni ai Uniunii. f      5          5          5

De exemplu: Convenția europeană pentru reprimarea terorismului și Acordul de la Dublin, din 1979; Acordul Schengen, din 14 iunie 1985 și Convenția de aplicare , din 19 iunie 1990, privind libera circulație a persoanelor;

Convenția de la Dublin, din 14 iunie 1990, privind determinarea statului responsabil de examinarea cererilor de azil; Convenția de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind competența, recunoașterea și executarea deciziilor judiciare in materie civilă și comercială.

• să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor membre;
• să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară in statul in care iși are domiciliul;
• de a fi protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat-membru;
• de a se adresa Parlamentului și funcționarului insărcinat cu sondarea opiniei publice (mediatorul).

Uniunea economică și monetară (U.E.M.)

• Uniunea economică, in sensul potrivit căruia direcțiile politicii economice ale statelor membre și ale Comunităților vor fi adoptate de către Consiliul de miniștri, care, in același timp, va supraveghea evoluția economiei in fiecare stat membru și in Comunități;
• Uniunea monetară - de la inceputul fazei finale a U.E.M., Comunitățile vor avea o singură politică monetară.

Uniunea politică, care cuprinde, in principal, următoarele aspecte:

- o politică externă și de securitate comună, care va conține formularea, pe termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinței asupra Securității și Cooperării in Europa (C.S.C.E.), precum și aspectele de natură economică pe care le ridică securitatea;

• creșterea rolului Parlamentului european;
• sporirea competențelor Comunităților;
• o politică comună in domeniul justiției și al afacerilor interne.

Tratatului privind Uniunea Europeană i s-au adăugat 17 Protocoale (din care 16 au fost anexate Tratatului C.E.) și 33 de Declarații.

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană

Data 1 mai 1999 reprezintă, pentru Uniunea Europeană o importanță deosebită, materializată in intrarea vigoare a Tratatului de la Amst erdam, prin care este modificat Tratatul asupra Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaște, intr-o anumită măsură, unele transformări. Astfel, ii sunt incredințate sarcini noi, rolul cetățeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituțiilor este intărit. Deși construcția comunitară s-a dezvoltat, in sens istoric, urmărind, cu precădere, obiective economice, accentul se pune, in continuare, pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atat in interior, cat și in exterior.

Deși Tratatul de la Amsterdam urmează altor 2 mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din 1986 (Actul unic european) și 1992 (Tratatul de la Maastricht, necesitatea adoptării acestuia rezultă din faptul că trebuiau, incă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau, indeosebi, rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii:

1. Cu toate că Tratatul de la Maastricht instituia, in special, o cetățenie europeană, adică un cadru al unor drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conținut real;
2. Continuand opera Actului unic european, Tratatul de la Maastricht, ameliora funcționarea instituțiilor comunitare și consolida puterile de co-decizie legislativă și de control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituțiilor nu au fost simplificate. Aceasta pentru că, de atunci, instituțiile au fost nevoite să răspundă unei duble cerințe: una decurgand din gestionarea unei monede unice, Euro, și cooperarea in materia politicii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii.
3. Ca urmare a faptului că divizarea in cele două blocuri este de domeniul trecutului, prezența Europei pe eșicherul internațional, care evoluează destul de rapid, trebuie să se reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a definit structurile și procedurile din acest punct de vedere, lăsand, totuși, deschisă posibilitatea noilor reforme, atat in domeniul politicii externe, cat și in cel al apărării.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deși acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părți, și anume: modificări ale Tratatului U.E.; simplificarea Tratatelor; dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale și 58 de Declarații comune. Tratatul vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, prin comunitarizarea unei părți din cel de al 3-lea pilon (noul Titlu IV din cadrul Tratatului C.E., “Vize, azil, emigrare și alte politici cu privire la libera circulație a persoanelor”), integrarea acquis-ului Schengen in Titlul IV al Tratatului C.E. și cel de al 3-lea pilon, redus la cooperarea poliției și a organelor judiciare in materie penală17.

Prin dispozițiile sale, Tratatul pune bazele cooperării consolidate ce poate fi realizată intre anumite state membre dornice să evolueze mai rapid decat celelalte pe calea integrării.

Cu toate contribuțiile aduse, Tratatul de la Amsterdam, insă, nu aduce modificări considerabile competențelor Comunităților europene, sub rezerva catorva dispoziții18.

Deși contribuțiile in materie instituțională sunt multiple, componența Comisiei și ponderea voturilor in Consiliu nu au fost prevăzute. Tratatul procedează la o extindere și la o simplificare a co-deciziei, majoritatea calificată fiind introdusă in noi domenii. Competențele Curții de justiție sunt extinse la noi materii, tocmai datorită comunitarizării unei părți a celui de al 3-lea pilon și a jurisdicționalizării acestui pilon.

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcției comunitare, care a inceput in anul 1952. Tratatul de la Maastricht (1993) este temeiul juridic al trecerii la entitatea numită „Uniunea Europeana’”.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, U.E. este formată din 3 “piloni”: Comunitățile europene, politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.) și cooperarea in domeniul justiției și afacerilor interne (J.A.I.).

Cei trei piloni ai Uniunii Europene

1. Primul pilon: Comunitățile europene

Primul pilon al Uniunii Europene este format din cele 3 Comunități europene: C.E.E., C.E.E.A. și C.E.C.A. Odată cu apariția Uniunii Europene, Comunitatea economică europeană devine Comunitatea europeană, iar Tratatul C.E.E. devine Tratatul C.E. Această modificare se datorează evoluției calitative a Comunității economice europene, care, in timp, a trecut de la o Comunitate pur economică la o uniune politică. Această nouă denumire nu a generat nici o consecință asupra

existenței celor 3 Comunități europene, deoarece ea nu implică o unificare formală a celor trei organizații.

Instituirea Uniunii Europene determină dobandirea unor denumiri noi de către instituțiile comunitare. Astfel, incepand cu anul 1993, Consiliul Comunităților europene se numește Consiliul Uniunii Europene, iar Comisia Comunităților europene devine Comisia europeană. De asemenea, Curtea de conturi devine, din ianuarie 1994, Curtea europeană de conturi, transformandu-se dintr-un organ avand caracter tehnic in instituție comunitară.

Acest prim pilon al U.E. constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului. In cadrul Comunității europene, instituțiile pot să adopte, in domeniile care le sunt repartizate, acte ce sunt direct aplicabile in statele membre și care au prioritate in fața dreptului intern.

In spațiul C.E. se găsește Piața internă cu cele 4 libertăți fundamentale: libertatea de circulație a mărfurilor, libertatea de circulație a persoanelor, libertatea de prestare de servicii și libertatea de circulație a capitalurilor și a plăților. Alături de aceste libertăți, in Piața internă, se regăsesc regulile concurențiale. Printre politicile care relevă responsabilitatea comunitară intalnim: afacerile economice și monetare; agricultura; politica vizelor, azilului și emigrării; transporturile; fiscalitatea; ocuparea forței de muncă; comerțul; politica socială; educația și tineretul; cultura; politica consumatorului și sănătatea; rețele transeuropene; industria; coeziunea economică și socială; cercetarea și tehnologia; mediul inconjurător și ajutorul pentru dezvoltare.

1. Al doilea pilon: politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.)

Inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, politica intre statele membre ale Comunităților europene se desfășura in cadrul “cooperării politice europene” (C.P.E.), lansată in anul 1970 și extinsă prin Actul unic european, in anul 1986. Cooperarea politică europeană consta in consultările periodice dintre miniștrii afacerilor externe și in contactele permanente dintre administrațiile lor. Aceștia au convenit să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun și, in măsura in care este posibil, să adopte o poziție comună. Orice decizie trebuia să fie luată cu unanimitate. Problemele ce priveau securitatea se limitau la aspectele politice și economice.

Realizarea, in mod progresiv, a unei politici externe și de securitate comună a fost prevăzută de către șefii de stat și de guvern prin Tratatele asupra Uniunii Europene. Noua politică a Uniunii Europene trebuie să fie bazată, potrivit dispozițiilor

Tratatelor, in principal, pe următoarele obiective:

1. apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței
2. Uniunii;
3. consolidarea securității și a statelor membre;
4. menținerea păcii in lume și consolidarea securității internaționale, conform
5. principiilor Cartei Națiunilor Unite, precum și principiilor și obiectivelor Actului final
6. de la Helsinki (1975) și Cartei de la Paris (1990), care a fost consolidată in anul 1994,
7. prin inființarea Organizației pentru Securitate și Cooperare in Europa19;
8. promovarea cooperării internaționale;
9. promovarea democrației și a statului de drept, apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Politica externă și, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile in care statele membre colaborează pentru a-și apăra suveranitatea. Cu toate acestea, este foarte dificil să se definească interesele comune in materie, pentru că, in cadrul U.E.,numai Franța și Marea Britanie dețin arme atomice. O altă problemă o constituie faptul că nu toate statele membre fac parte din N.A.T.O. (Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia) și din U.E.O. (Danemarca, Grecia și Irlanda).

In prezent, deciziile cu privire la politica externă și de securitate comună continuă să fie luate in cadrul cooperării dintre state. Totuși, un dispozitiv de acțiune autonomă a fost, intre timp, pus in aplicare, fiind prevăzut in Tratatul de la Amsterdam și dotat cu un cadru juridic solid, datorită cooperării intre state. Astfel, deciziile deprincipiu sunt luate, pozițiile comune sunt formulate, acțiunile și măsurile comune sunt incheiate și deciziile-cadru sunt luate in cadrul celui de al 2-lea și al 3-lea pilon. Dintre aceste instrumente, cel care se apropie cel mai mult de directiva comunitară este decizia-cadru. Cu toate acestea, ea nu poate fi direct aplicabilă in statele membre.

1. Al treilea pilon: cooperarea poliției și cea judiciară

Cooperarea poliției și cea judiciară vizează realizarea unei acțiuni comune in materia prevenirii și a luptei impotriva criminalității, a rasismului și a xenofobiei și oferă tuturor cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție.

O serie importantă de măsuri au fost, deja, adoptate cu privire la lupta impotriva spălării banilor. Mai mult, a fost deschis un Oficiu european de poliție, Europol, care și-a inceput activitatea incă din anul 1998.

Cooperarea in domeniul judiciar a fost realizată, in primul rand, cu scopul de a ușura și accelera cooperarea in materia procedurii judiciare și a executării deciziilor, simplificand procedura extrădării intre statele membre, punand in aplicare reguli minime cu privire la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile criminalității organizate, terorismului și traficului de droguri.

In acest domeniu, ca și in cel al politicii externe și de securitate comună, cooperarea se bazează pe colaborarea intre statele membre care nu intră in cadrul procedurilor de decizie comunitară.

Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută in mod expres prin Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.). Insă, absența unei asemenea prevederi nu conduce, in mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia U.E. are personalitate juridică.

Din dispozițiile T.U.E. rezultă clar că Uniunea Europeană nu se substituie Comunităților europene, contrar proiectului prezentat de Comisie la 21 mai 1991, in timpul negocierilor. Astfel, articolul 1 T.U.E. (fostul art. A), afirmand că “Uniunea este fondată pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat”, postulează, dimpotrivă, menținerea Comunităților, ale căror Tratate institutive sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht. Personalitatea juridică a Comunităților este, in consecință, menținută, ca și competențele lor internaționale, devenind, in fapt, o expresie a competențelor comunitare al Uniunii Europene.

In prezent, ordinea juridică a Uniunii Europene este, incă, departe de a o egala pe cea a Comunităților europene. Astfel, principiile autonomiei, aplicabilitatea direct și preeminența dreptului comunitar, caracteristici indispensabile ordinii juridice a C.E., nu se aplică celorlalți doi piloni ai U.E. Aceștia din urmă se bazează mai mult pe programe și declarații de intenție, care se realizează in cadrul cooperării.

A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 - 26 aprilie 2002. interguvernamentale și nu constituie decat o primă etapă către o Uniune “instituționalizată”.

Deși Uniunea Europeană folosește instituțiile și organele Comunităților europene pentru a­și indeplini sarcinile, acest aspect nu influențează prea mult situația existentă, dacă avem in vedere faptul că “instituțiile Uniunii” trebuie să acționeze conform dispozițiilor Tratatului U.E., adică numai in cadrul cooperării intre statele membre la titlul celui de al 2-lea și al 3-lea pilon. Tratatul U.E. nu reprezintă, incă, o “Constituție” care să reglementeze ansamblul sistemului politic din această Uniune.

Instituțiile comunitare

Structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă instituțiile comunitare. Acestea sunt in număr de șase, după cum urmează:

• Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniștri),
• Comisia europeană,
• Parlamentul european,
• Curtea de justiție
• Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, incepand cu anul 1988,
• Tribunalul de primă instanță, ca instituție asociată Curții de justiție.

Instituțiile comunitare, avand rol esențial in cadrul construcției comunitare, prezintă următoarele caracteristici:

1. Fiecare instituție ocupă un loc distinct in structura organizatorică a Comunităților, răspunzand unor necesități fundamentale, și anume:
2. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;
3. Comisia europeană apără interesul Comunităților, in ansamblul lor;
4. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
5. Curtea de justiție și T.P.I. asigură respectarea regulilor de drept comunitar;
6. Curtea de conturi, deși nu are importanța primelor 4, asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, și, prin urmare, controlul in domeniu.
7. Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
8. Funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu. In cadrul Comunităților, similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul, puterea bugetară este impărțită, Parlamentul european putand contesta Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.22
9. Instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.
10. Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică. Personalitate juridică au numai Comunitățile, instituțiile acționand in numele Comunităților și pentru acestea.
11. Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunități, acestea exercitandu-și atribuțiile/competențele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele exercitate in cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

Organele comunitare

Complexitatea materiilor care intră in competența instituțiilor comunitare, au determinat ca in activitatea pe care acestea o desfășoară să fie ajutate de diferite organe comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt inființate prin Tratate, iar altele sunt inființate fie de către instituțiile Comunităților europene, fie nu sunt inscrise in nici un tratat sau alt document, formand așa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunităților, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, avand un caracter tehnic, auxiliar.

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele trei principii:

1. Principiul autonomiei de voință;
2. Principiul atribuirii de competențe;
3. Principiul echilibrului instituțional.
4. Principiului autonomiei de voință conferă instituțiilor comunitare posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, acestea iși pot numi proprii funcționari comunitari.

Deși instituțiile comunitare au autonomie, ele nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează in nume propriu, ci in numele Comunităților europene, pe care le reprezintă in raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților europene, ca entități de drept internațional. Reprezentarea Comunităților de către instituții se face in temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare (articolele consacrate atribuțiilor/competențelor).

2. In baza principiului atribuirii de competențe, instituțiile comunitare duc la indeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite in mod expres. La acest nivel nu este permisă indeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.

Rațiunea acestui principiu iși are originea tocmai in chestiunile care țin de rigoarea manifestată in planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru indeplinirea sau neindeplinirea atribuțiilor/competențelor.

3. Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:
4. separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;
5. colaborarea, cooperarea intre instituțiile Comunităților europene.

Separarea puterilor/competențelor instituțiilor comunitare presupune imposibilitatea delegării, a transferului ori a acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca indeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocată in a-și indeplini propriile atribuții. In acest sens, iși găsește reflectarea principiul reciprocității conduitei avantajoase.

Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea intre instituțiile comunitare pentru indeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituțiilor comunitare in materie normativă; in mod concret se poate observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.