Drept

Curtea de justiție a Comunităților europene este adevăratul organ de control al legalității actelor emise de către înalta Autoritate și de Consiliul special de miniștri (instituții ale C.E.C.A.), menit să asigure, in același timp, echilibrul intre aceste instituții și statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităților C.E.C.A. in domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre (cele in care nu a intervenit delegarea de suveranitate).

Delimitări conceptuale

Instanțe jurisdicționale internaționale

In prezent, in cadrul sistemului juridic internațional, se poate observa că existența unor instanțe judiciare constituie o excepție, ele fiind create prin acordul statelor. Există, insă, o tendință mai accentuată, in ceea ce privește crearea unor instanțe in cadrul regional.

Prin Convenția de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, a cărei activitate s-a limitat Rezoluție a Adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite, al cărui Statut a intrat in vigoare la 1 iulie 1950.

însă, singura jurisdicție internațională permanentă care are o competență generală este Curtea Internațională de Justiție.

Prima instanță judiciară, constituită cu o structură judiciară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale, a fost Curtea de justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, insă aceasta și-a incetat activitatea in anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaragua a Convenției prin care a fost inființată.

Odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite, la articolul 95, prevede și faptul că organul judiciar principal a Națiunilor Unite este Curtea Internațională de Justiție, care va funcționa conform Statutului la soluționarea a 20 de litigii. Deși nu a fost desființată, aceasta continuand să existe fără, insă, să funcționeze, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu reprezintă o jurisdicție internațională, ci numai o listă din care se recomandă părților să-și aleagă arbitrii.

In cadrul organizațiilor cu vocație universală din sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menținut in vigoare, este Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, din anul 1927, a cărui jurisdicție a fost acceptată și de alte instituții specializate. Printr-o

anexat la Cartă.

Competenta Curtii:

-            judecă diferendele apărute intre statele care sunt părți la Statutul acesteia și

care acceptă jurisdicția ei.

-             are o competență obligatorie; astfel, statele pot declara oricând că o

recunosc in diferendele de ordinjuridic, avand ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional,existența oricărui fapt, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și intinderea despăgubirilor pentru incălcarea unei obligații internaționale (art. 36, pct. 2 din Statut) 60.

Instituind Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic in felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă in obligația statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului conținute in Convenție și de a accepta un control internațional al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și-au asumat-o Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.

Obiectivul acestei reforme il reprezintă sporirea eficacității mijloacelor de protecție, reducerea duratei procedurilor și menținerea un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului.

Statutul Curții a fost adoptat printr-o Convenție intre state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmand să intre in vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracțiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare in Statutul C.P.I., care aduc atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:

1. crime de genocid;
2. crime impotriva umanității;
3. crimele de război;
4. crimele de agresiune.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor precizate mai sus, dacă au implinit varsta de 18 ani.

La nivel internațional, au fost constituie instituții jurisdicți onale penale, cu competență specială și cu o durată temporară de activitate, limitată la soluționarea cauzelor pentru care au fost create. Din această categorie de instituții jurisdicționale fac parte:

1. Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg
2. Tribunalul penal internațional pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de incălcarea dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii Tribunalul este competent să se pronunțe in legătură cu fapte care constituie grave incălcări ale dreptului umanitar internațional, reglementate de Convențiile de la Geneva sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime impotriva umanității, epurări etnice, deportări, transfer ilegal de populație, exterminări, ucideri etc).
3. Tribunalul internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor invecinate

Curtea de justiție a Comunităților europene

1. Structura Curții

Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

In prezent, Curtea este compusă din 15 judecători și 9 avocați generali.

JUDECĂTORII.

Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să-și indeplinească rolul cu caracter de continuitate și in deplină independență. Ei sunt numiți, de comun acord de guvernele statelor membre, dintre „personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care intrunesc condițiile cerute pentru exercitarea in țările lor a Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putand fi reinnoit fără limită. Practica arată că ei răman in funcție, in medie, timp de două mandate. Pentru a se asigura o anumită permanență și continuitate in structura Curții, reinnoirile se fac in proporție de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de varstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, in perioada negocierilor, discuții critice in care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații

Curții, nefiind numiți pe viață, ar aduce atingere principiului inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor in accepțiunea doctrinei juridice.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de justiție, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reinnoit.

PREȘEDINTELE- conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările in Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

AVOCATII GENERALI.

Avocații generali sunt numiți cu acordul guve rnelor statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condițiile pe care trebuie să le indeplinească sunt aceleași ca și in cazul judecătorilor. O inlocuire parțială a avocaților are loc la fiecare 3 ani.

In concordanță cu prevederile Tratatelor, avocații generali „au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și in deplină independență, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții de justiție pentru a o sprijini in indeplinirea misiunii sale”. Rolul esențial al avocaților generali se materializează in momentul punerii concluziilor. In fiecare cauză contencioasă sunt ascultați, in principiu, avocații generali afectați Camerei căreia ii aparține și judecătorul raportor.

GREFIERUL este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care ii stabilește și statutul, iar atunci cand constată că acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu-și indeplinește obligațiile ce-i revin, il poate revoca.

1. Statutul membrilor Curții de justiție

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curții și de Regulamentul de procedură care, printre altele, dispun următoarele:

• la intrarea in funcție, atat judecătorii, cat și avocații generali depun un jurămant prin care se angajează să-și exercite funcțiile imparțial și să nu divulge secretul deliberărilor;
• funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice funcție politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
• la incetarea mandatului, judecătorii și avocații generali au obligația de „onestitate și delicatețe” in privința acceptării unor funcții sau avantaje;
• judecătorii și avocații generali beneficiază de imunitate de jurisdicție, chiar și după incetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvarșit in exercițiul acesteia;
• atat judecătorii, cat și avocații generali au obligaț ia de a-și stabili reședința in orașul in care Curtea de justiție iși are sediul.

1. Organizare și funcționare

Regula o constituie faptul că instanța de la Luxemburg lucrează in ședințe plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere in cadrul Curții, formate din 3 la 5 judecători.

Curtea poate delibera valabil numai in prezența unui număr impar de judecători.

Cand numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abține să participe la deliberări.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei „Camere de Consiliu”, desfășurandu-se numai in prezența judecătorilor care au participat și in faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile in cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși.

In ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 7 judecători, iar in Camere de 3. Președintele nu are un vot dominant. Lucrările Curții se desfășoară in fapt in limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite in Comunități.

Pentru fiecare cauză, in mod formal, limba folosită este cea a paratului, mai puțin cazul in care paratul este Comisia sau Consiliul.

1. Competența Curții de justiție

• efectuează un control al legalității actelor comunitare; acest control se realizează, indeosebi, pe calea recursului in anulare, a excepției de ilegalitate și a art. 3 din Convenția de Ia Roma.
• interpretează unitar Tratatele și actele comunitare pe calea recursului in interpretare;
• controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre in raport cu dispozițiile tratatelor, tranșand litigiile dintre acestea;
• soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organelle Comunităților sau de agenții acestora;
• se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționand litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind;
• devine instanță arbitrală, dacă o clauză compromisorie există in acest sens intron contract incheiat de una dintre Comunități;
• acționează ca instanță de recurs de ultim grad;
• este o instanță internațională, putand tranșa litigii intre statele membre, dacă acestea sunt in legătură cu obiectul tratatelor și dacă intre statele litigante a intervenit un compromis;
• dispune de o competență consultativă.

1. Procedura in fața Curții de justiție

Procedura in fața Curții de justiție este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă și orală) de tip inchizitorial și, teoretic, gratuită”.

1. Procedura ordinară

Cuprinde mai multe faze succesive, și anume:

• faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);
• faza orală;
• faza deliberărilor, care se materializează prin hotărarea ce va fi dată in cauza respectivă.

-Faza scrisă-Prima fază a procedurii in fața C.J.C.E. incepe prin sesizarea Curții de către un stat membru, de către un resortisant al unui stat membru (persoană fizică sau persoană juridică), de către o instituție ori un organ al Comunităților sau, mai rar, de către o instanță națională cu o plângere care se depune la grefier. Plângerea este obligatorie.

• •Fazaorala

Avand in vedere data inchiderii anchetei sau hotărarea de deschidere, fără anchetă, a procedurii orale și in funcție de faptul că nu există cauze prioritare ori că părțile nu au cerut, de comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, președintele Curții stabilește data la care cauza urmează să fie dezbătută.

• •Deliberarea și hotărarea

Deliberarea este secretă și are loc in Camera de consiliu. Pentru a nu fi problem provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică și urmează a fi supuse la vot să fie formulate intr-una dintre cele 11 limbi oficiale ale Comunităților europene, indicată de el.

Hotărarea este dată in numele Curții și nu in numele majorității judecătorilor.

La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărarea se citește in ședința publică și trebuie să fie semnată de președinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare și de grefier. Minuta hotărarii, parafată și ea, va fi depusă la grefă și cate o copie certificată a hotărarii se notifică părților.

1. Excepții de la normala desfășurare a procedurii ordinare
2. Asistență juridică gratuită

In situația in care una dintre părți este in imposibilitate de a face față, total sau parțial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, in orice moment, să ceară beneficiul asistenței juridice gratuite.

1. Excepția sau incidentul

Dacă una dintre părți ridică in fața Curții o excepție sau un incident cerand să se decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conțină expunerea situației de fapt și de drept pe care se intemeiază, concluziile și, anexate, actele doveditoare.

Președintele va fixa un termen in care partea adversă să prezinte un răspuns scris.

1. Absența paratului

In cazul in care, deși a fost citat in mod regulat, paratul nu răspunde reclamației in formele și termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curții să-i dea caștig de cauză, admițandu-i, prin hotărare, pretențiile. Cererea este notificată paratului, președintele fixand data deschiderii proceduri orale.

Inainte de a se pronunța printr-o hotărare, Curtea dă cuvantul avocatului general, dup care examinează admisibilitatea reclamației, verificand, totodată, și dacă procedura a fost completă.

1. Desistarea

Este prevăzută de Regulamentul de procedură in două situații, și anume:

• •ințelegerea părților asupra rezolvării litigiului;
• •renunțarea, in scris, din partea reclamantului.

>      Procedura de urgență

Potrivit reglementărilor cuprinse in Statutul Curții, președintele instanței de la Luxemburg poate decide o procedură urgentă sumară:

• •asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;
• •asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a unei hotărâri a Curții;
• •asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin recurs, acesta din urmă neavand, in principiu, efect suspensiv.

Admisibilitatea cererii este condiționată de intrunirea, cumulativă, a următoarelor condiții:

• să existe o acțiune și ea nu poate să prejudicieze fondul;
• să existe o urgență, in sensul că o decizie in această direcție trebuie să fie dată anterior deciziei in acțiunea principală;
• partea solicitantă să fie amenințată cu producerea unui prejudiciu grav și ireparabile.

1. Rectificarea erorilor materiale
2. Omisiunea de a hotări

In această situație Curtea nu poate acționa din oficiu, ci trebuie sesizată intr-un termen de o lună de la comunicarea hotărarii.

Plangerea este comunicată, prin grefier, celeilalte părți care, in termenul fixat de președinte, iși poate prezenta observațiile scrise. Curtea, cu ascultarea avocatului general, va hotări asupra “admisibilității și, totodată, asupra temeiniciei cererii”.

Asupra acestor două aspecte, instanța trebuie să se pronunțe in același timp pentru a nu lăsa părțile să suporte un timp indelungat consecințele unei erori a Curții.

1. Opoziția

Partea care a absentat și impotriva căreia s-a pronunțat o hotărare, poate face opoziție (sub forma plangerii) in termen de o lună de la comunicarea hotărarii, conform art. 94, pct. 4-6 din Regulamentul de procedură.

1. Terta opozitie

Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, “persoanele fizice sau juridice, ca și instituțiile Comunității pot, in cazurile și in condițiile ce vor fi determinate prin Regulamentul de procedură, să facă terța opoziție impotriva hotărarilor date fără ca ele să fi fost citate”. In interpretarea dată de Curtea de justiție,

persoanele „care nu au fost citate” sunt acele care “nu ar fi putut participa in cauza respectivă”, deși aveau interese distincte față de cele ale părților.

1. Revizuirea

O cerere de revizuire a unei hotărari se intemeiază pe descoperirea unui fapt care are un rol decisiv in cauză și care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul in care aceasta a dat hotărarea.

O condiție pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv in cauza respectivă să fi existat anterior hotărarii și să nu fi fost cunoscut instanței sau părților.

Dacă partea care solicită revizuirea a avut cunoștință de acel fapt, intamplător sau nu sau dacă faptul a fost invocat, intr-un mod oarecare, in procedura inițială, acțiunea poate fi declarată inadmisibilă.

1. Interpretarea hotărarilor

In caz de dificultate cu privire la sensul și forța unei hotărari, Curtea poate s-o interpreteze, la cererea unei părți sau a unei instituții a Comunității care justifică un interes in acest scop.

Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct in această privință, iar in cererea pentru interpretarea deciziei Curții trebuie să precizeze decizia in cauză și pasajele a căror interpretare o cere.

Cererea de interpretare va fi indreptată impotriva tuturor părților in cauza in care este dată decizia. Cu privire la cerere, Curtea, după ascultarea avocatului general și după ce a dat posibilitatea părților de a prezenta observațiilor lor, va da o decizie in forma unei hotărari.

• Executarea hotărarilor Curții

Potrivit Tratatelor institutive, hotărarile Curții au forță executorie in sfera de aplicare teritorială a acestor acte internaționale.

Hotărarile Curții, ca și ordonanțele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forță obligatorie” și sunt susceptibile de executare imediată.

Executarea silită a hotărarilor se realizează prin autoritățile statelor membre, dreptul comunitar trimițand la legislațiile naționale ale țărilor in care executarea va avea loc.

• Valoarea hotărarii Curții de justiție

Aceasta (hotărarea) are, conform doctrinei majoritare și jurisprudenței comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (privește numai părțile interesate).

Hotărarea Curții prin care se pronunță asupra validității unui act, in baza art. 177, a art. 150 și a art. 41, nu suprimă acest act, ci are autoritate de lucru judecat numai intre părțile din litigiul concret dedus in fața judecătorului național.

• Procedura recursului in interpretare

Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curții de justiție a C.E.E. și a articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curții de justiție a C.E.E.A., judecătorul național, care deschide un recurs m interpretare, suspendă procesul pendinte și comunică hotărarea sa Curții, care o notifică, prin grefier, părților in cauză, statelor membre și Comisiei, precum și Consiliului, dacă actul in discuție emană de la acesta.

In termen de două luni de la comunicare, părțile, statele membre, Comisia și, dacă a fost anunțat, Consiliul au dreptul să depună Curții memorii sau observații scrise. După depunerea acestora se urmează procedura obișnuită prevăzută in articolul 64 și următoarele din Regulamentul de procedură.

TPURI DE RECURSURI

1. Recursurile in plină jurisdicție

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curții ori să anuleze actul atacat, ori să oblige instituția comunitară inactivă să pună capăt abstențiunii, contrare prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act comunitar, recursul in plină jurisdicție dă posibilitatea instanței de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt și de drept ale cauzei deduse in fața sa, modificand acea hotărare a instituției comunitare ce a fost pusă in discuție, in sensul de a stabili o altă soluție obligatorie pentru părți.

Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:

2. Recursul in responsabilitate

Intervine deoarece fiecare dintre cele 3 Comunități europene, avand, in temeiul Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce prin activitatea pe care o desfășoară in această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenandu-le, astfel, răspunderea civilă.

Tratatele au in vedere atat răspunderea delictuală a Comunităților, directă sau indirectă, cat și răspunderea lor antrenată ca urmare a neindeplinirii obligațiilor contractuale.

3. Recursul in responsabilitate extracontractuală.

Pot formula un recurs in repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidența Tratatului de la Paris sau sunt in afara Comunității și care fac dovada unui prejudiciu cauzat de greșeala de serviciu a unei instituții comunitare sau de fapta personală a unui agent al organizației aflat in exercitarea atribuțiilor sale.

4. Recursul in responsabilitate contractuală.

Conform prevederilor Tratatelor de la Paris și Roma, identice in această materie, Curtea poate fi investită cu soluționarea unui litigiu ivit in legătură cu un contract incheiat de Comunitate. Dacă in acest contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă să statueze”84.

Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituționalizat.

5. Recursul in constatarea neindeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratatele institutive
6. Recursul impotriva sancțiunilor

Organizarea constrangerii, altfel spus a aplicării sancțiunilor menite să asigure executarea forțată a regulilor comunitare, cunoaște, in economia Tratatelor de la Paris și Roma, o distincție clară, după cum sancțiunea urmează a fi suportată de statele membre sau de persoane fizice sau juridice.

7. Tribunalul de primă instanță

Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul unic european in cele 3 Tratate constitutive.

1. Componență, organizare și funcționare

Tribunalul de primă instanță este format din 15 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii mandatului lor. Pe perioada indeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun acelorași obligații și beneficiază de aceleași garanții, privilegii și imunități ca și membrii Curții. Pentru a putea fi aleși, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai inalte funcții jurisdicționale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcțiilor jurisdicționale”.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are in compunere avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general in anumite spețe. Criteriile de selectare a cauzelor in care va ti utilizată această posibilitate și modalitățile de desemnare a avocaților generali sunt fixate de

Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Președintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții.

Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea in cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea in plen.

1. Competența T.P.I.

Tribunalul este, in principal, competent să se pronunțe in:

• litigiile dintre Comunități și agenții lor, adică in toate problemele de personal, inclusiv recursurile in despăgubire86;
• recursurile formulate impotriva unei instituții a Comunităților de către persoane fizice, care se referă la punerea in practică a regulilor de concurență aplicabile intreprinderilor
• recursurile formulate impotriva Comisiei88 de către intreprinderi și asociații de intreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea .

1. Procedura in fața Tribunalului de primă instanță

Procedura in fața Tribunalului cuprinde două faze succesive: o fază scrisă și o fază orală. In principiu, regulile care carmuiesc această procedură sunt similare celor de la recursurile directe in fața Curții de justiție. Cu toate acestea, structura și competențele specifice Tribunalului au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei proceduri.

Curtea de conturi

înființarea Curții de Conturi se inscrie in contextul aplicării și consolidării finanțării Comunităților prin resurse proprii și in cel al atribuirii Parlamentului european a responsabilității de a descărca Comisia pentru execuția bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.

Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare realizand controlul financiar.

Curtea, in ciuda numelui său, folosit inainte de to ate pentru motive de prestigiu, nu este o jurisdicție.

1. Compunerea, organizarea și funcționarea Curții

Curtea de Conturi numără, in prezent, 15 membri. Ei trebuie să fie aleși dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut, in țările lor, instituțiilor de control extern sau care posedă o calificare specială pentru această funcție și trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Ei sunt numiți de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii mandatului lor.

2. Atribuții

• indeplinește o veritabilă funcție jurisdicțională, in ciuda denumirii sale
• examinează “legalitatea și regularitatea cheltuielilor și a incasărilor” și “asigură buna gestiune financiară” in cadrul Comunităților.

Competențele Curții de conturi sunt foarte largi.

• exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor
• colaborează cu alte instituții internaționale similare și cu organismele naționale de control.
• exercită o funcție de asistență a autorităților bugetare (Consiliul și Parlamentul) și, in special, a Parlamentului pentru materializarea propriului său drept de control politic in domeniul executării bugetului, colaborand indeaproape cu Comisia de control bugetar a Adunării;
• examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunității.