Drept

Noțiunea și sarcinile traseologiei

Traseologia reprezintă un domeniu bine determinat al criminalisticii destinat cunoașterii legităților formării urmelor materiale ale infracțiunii și elaborării metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării și examinării acestora in vederea stabilirii faptei, identificării făptuitorului și determinarea tuturor împrejurărilor cauzei.

Din cele expuse am putea atribui traseologiei următoarele sarcini:

• studierea legităților formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracțiunilor. Cunoașterea acestor legități creează posibilitatea elaborării mijloacelor tehnico-științifice adecvate, aplicarea eficace a acestor mijloace la cercetarea faptelor penale concrete;
• elaborarea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii. Eficiența activității organelor de urmărire penală e în funcție de tehnicile cu care acestea sunt dotate. Elaborarea mijloacelor necesare perfecționării acestei activități constituie sarcina esențială a traseologiei criminalistice;
• elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice. Expertiza traseologică este etapa finală de cercetare criminalistică a urmelor. Ea are ca scop identificarea obiectului creator de urme, precum și rezolvarea multiplelor probleme cu caracter diagnostic (caracterizarea obiectului creator de urmă, stabilirea succesiunii formării urmelor la fața locului, aprecierea interpoziției obiectului creator și a celui primitor în momentul formării urmei)^[1].

În vederea atingerii acestui scop, traseologia elaborează metodici de examinare specifice naturii urmelor. în prezent, pe baza principiilor generale ale expertizei criminalistice, s-au întocmit metodica expertizei dac-tiloscopice, a expertizei traseologice a urmelor de picioare, a mijloacelor de transport, a instrumentelor de spargere etc.

- elaborarea metodelor și mijloacelor tehnice de protejare a valorilor sociale de atentări infracționale.

Noțiunea și clasificarea urmelor infracțiunii

Urmă a infracțiunii poate fi considerată orice modificare produsă obiectelor din mediul înconjurător prin acțiunile celor implicați în actul infracțional și care datorită formei și structurii lor furnizează informații probante apte să contribuie la identificarea făptuitorului și determinarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.

Ca urme ale infracțiunii sunt considerate toate elementele materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii ^[2]. Întrucât, în principiu, orice modificare materială produsă prin acțiuni infracționale poate contribui la elucidarea împrejurărilor cauzei, tendința spre a lărgi aria ce constituie conținutul noțiunii de urme ale infracțiunii în înțeles larg corespunde cerințelor practice și, prin urmare, este totalmente justificată.

Marea diversitate a urmelor create prin activitatea infracțională generează imposibilitatea formulării unui criteriu unic care ar permite o clasificare integrală a lor. Aceasta se confirmă prin analiza literaturii de specialitate, unde criteriile folosite în vederea clasificării urmelor diferă de la un autor la altul, atât după conținut, cât și după număr^[3].

În opinia noastră mai potrivită este concepția conform căreia clasificarea urmelor se face în baza a patru criterii mai importante, și anume: natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de modificare a suportului (obiectului primitor de urmă) și modul de formare a urmelor ^[4]

Dupâ natura lor, urmele infracțiunii se grupează în două categorii: ufme-formă, create prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul altuia și urtne- materie, ce pot apărea pe parcursul săvârșirii acțiunilor infracționale în formă de fragmente de obiecte, resturi de substanțe ca urmare a interacțiunii a două sau mai multe obiecte materiale.

Din categoria urmelor-formă le vom menționa pe cele tradițional numite traseologice, care reproduc forma și relieful suprafeței de contact a obiectelor creatoare, ca, de pildă, a celor de mâini, de picioare, de îmbrăcăminte, a mijloacelor de transport etc. Din categoria a doua, mai frecvent utilizate In practica judiciară, pot fi amintite fragmentele de obiecte (resturi de alimente, cioburi de sticlă, de veselă, elemente desprinse din obiectele vestimentare, inclusiv fibre din produse textile) și diferite substanțe pulverulente sau lichide (rumegătură metalică, lemnoasă, s,au a materialelor de construcție, pete de natură organică și anorganică ș. a.). Atât urmele-formă, cât și cele materie se pot manifesta sub aspect macroscopic și microscopic.

Conform factorilor creatori, urmele frecvent întâlnite la fața locului se împart în: create de om (homeoscopice), și create de obiecte materiale (mecanoscopice).

Urmele homeoscopice sunt de două categorii: a) create prin reproducerea construcției exterioare a diferitelor părți corporale și a îmbrăcămintei (a mâinilor, picioarelor, dinților, buzelor, obiectelor de îmbrăcăminte) pe suprafața sau în profunzimea obiectelor din mediul înconjurător și b) create sub diverse forme de substanțe biologice, aparținând corpului uman (fire de păr, pete de sânge, țesuturi, depuneri de salivă, spermă, miros ș. a.).

Urmele mecanoscopice reproduc construcția exterioară a obiectelor-corpuri solide. În criminalistică acestea sunt divizate în urme de instrumente (unelte) și urmele mecanismelor (mijloacelor de transport sau de producție etc.).

Potrivit nivelului de modificare a suportului, urmele infracțiunii se împart în: de adâncime, de suprafață și periferice.

Urmele de adâncime se prezintă în formă de modificări esențiale de profunzime a obiectului primitor în locul unde acesta a venit în contact cu cel creator. Urmele de suprafață, dimpotrivă, nu produc schimbări esențiale, ale obiectului primitor de urmă. Ele se subdivizează în urme: a) de stratificare, formate prin depuneri de substanțe de pe suprafața obiectului creator pe suprafața celui primitor cum ar fi, spre exemplu, o amprentă digitală sudoripară sau de vopsea pe o suprafață netedă și b) de destratificare, formate prin preluare de substanțe de pe suprafața obiectului primitor, ca în cazul deplasării pe un obiect curent vopsit.

Urmele periferice redau configurația, conturul unui obiect, poziția căruia a fost schimbată în urma săvârșirii faptei de pe locul unde acesta s-a găsit timp îndelungat. Aceste urme se întâlnesc în cazul ridicării unui covor sau portret de pe perete, unei reviste de pe o suprafață prăfuită ș. a.

După modul de formare, prin care se înțelege raportul de mișcare în care se află obiectul creator și cel primitor la momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme statice și dinamice. Statice sunt urmele formate prin apăsare sau lovire. In momentul culminant de creare a acestor urme, obiectele participante (creator și primitor) se află în stare statică unul față de altul. Datorită reproducerii directe a caracteristicilor exterioare ale obiectului care le-a creat, urmele statice sunt de cea mai înaltă valoare identificatoare.

Urmele dinamice se creează în urma mișcării de alunecare a unui obiect participant la formarea urmei pe suprafața celuilalt. Tipice în acest sens sunt urmele de tăiere, pilire, sfredelire, de frânare a unui autovehicul etc. Elementele caracteristice ale suprafeței obiectului creator se reproduc în aceste urme sub formă de trase, fapt ce reduce substanțial capacitățile lor identificatoare.

Urmele de mâini

Pentru identificarea, la fața locului, a urmelor de mâini este necesar a se cunoaște topografia mâinii. Pentru cercetarea criminalistică nu interesează mâna în întregime, ci doar acea parte cuprinsă între încheietura pumnului și vârful degetelor. Aceasta are două fețe: fața palmară și fața dorsală.

Fața palmară este cea care prezintă interes deosebit pentru cercetarea criminalistică prin particularitățile pielii de pe această parte și este alcătuită din trei zone distincte: zona digitală, zona digito-palmară și zona palmară.

1. Zona digitală cuprinde degetele mâinii, fiecare deget fiind alcătuit din trei fragmente osoase (în afara degetului mare, alcătuit din doar 2 fragmente osoase), denumite, de la baza degetului către vârf: falange, falangine și falangete. De regulă, urmele de mâini lăsate la fața locului de către infractor reprezintă impresiuni ale desenului papilar existent pe falangete urmare a faptului că această zonă reprezintă partea mâinii ce asigură contactul maxim cu obiectele pe care le apucăm, le transportăm, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito-palmară este zona cuprinsă între baza degetelor și șanțul flexoral format ca urmare a diferenței de lungime a degetelor pe fața dorsală față de suprafața palmară.
3. Zona palmară este cuprinsă între șanțul flexoral și încheietura pumnului și cuprinde două regiuni: regiunea tenară și regiunea hipotenară, regiuni separate de un alt șanț flexoral ce străbate oblic palma, denumit popular „linia vieții ”.

La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: în arc, în laț și în cerc.

Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care își iau începutul de la o latură a falangetei și, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple și în șatră. Primele au curbura crestelor lină, ușor descrescând de la vârful degetului spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având în centru una sau mai multe creste în poziție verticală.

Desenele papilare în laț au o structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând zonele respective: centrală, periferică sau marginală și bazală. Crestele zonei centrale își iau începutul de la o latură a falangetei și, atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceeași latură, formând o figură în formă de laț. Crestele zonei periferice în formă de arc cu brațele pe ambele părți laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din partea de sus și din cele două părți laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel șanțului flexoral, închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice și cele bazale se întersecteazâ pe partea opusă a direcției brațelor crestelor zonei centrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei grecești delta.^[5]

Desenele papilare în cerc ca și cele în laț sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. în acest tip de desene, crestele zonei periferice și a celei bazale se intersectează pe ambele părțilaterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formând respectiv două delte.^[6]

Identificarea criminalistică a persoanelor pornind de la urmele de mâini se bazează pe proprietățile tegumentului de la nivelul falangetelor. Astfel, la o analiză atentă a acestuia observăm că pielea prezintă o serie de ridicături denumite papile, înșiruite de-a lungul unor creste denumite creste papilare, separate prin șanțuri interpapilare.

Aceste detalii sunt următoarele:

• începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;
• sfârșitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea stîngă sau dreaptă dreaptă a desenului;
• ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
• contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
• inelul papilar — element format prin dedublare de linie în formă de cerc;
• butoniera papilară — element format prin dedublare de linie în formă alungită;
• cârligul papilar — fragment mic de linie atașat la linia mai mare;
• anastomoza papilară — fragment mic de linie care unește în formă de pod alte două linii;
• furcarea liniei papilare — despărțirea liniei papilare în două sau mai multe cu prelungire mică (bifurcare, trifurcare);
• fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici.

În procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare și alte elemente ale reliefului suprafeței palmare, inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.

Aceste creste papilare descriu o serie de desene papilare utile în identificarea persoanei.

Stabilirea cu certitudine a identității persoanei care a creat o anume urmă , găsită la fața locului, este posibilă datorită trăsăturilor desenului papilar. Astfel, desenul papilar se bucură de unicitate, fixitate, inalterabilitate și longevitate.

Unicitatea - proprietatea desenului papilar de a fi, în principiu, unic, irepetabil. Caracterul unic este dat de multitudinea formelor și detaliilor crestelor papilare. Din punct de vedere matematic șansele de a exista două amprente digitale cu aceleași trăsături este apropiat de zero, astfel încât se poate spune cu 99,999% certitudine că o anume amprentă găsită la fața locului nu putea fi creată decât de o singură persoană.

Fixitatea - proprietatea desenului papilar de a rămâne fix, nemodificat de-a lungul vieții, din momentul formării sale (din aproximativ a Vl-a lună de viață intrauterină) până la momentul morții. Această trăsătură permite, de exemplu, identificarea persoanei aflată la vârsta maturității pornind de la o impresiune aflată într-o bază de date, impresiune obținută în tinerețea persoanei, tocmai datorită faptului că, odată cu creșterea și înaintarea în vârstă, desenul papilar rămâne nemodificat indiferent de evoluțiile tegumentului pe care acest desen este grefat (pielea crește odată cu degetul, se lungește, se lățește, se încrețește etc., dar crestele papilare nu își modifică traiectul și trăsăturile).

Inalterabilitatea - proprietatea desenului papilar de a nu putea fi modificat (alterat). Desigur, vorbim despre posibilitatea de a altera desenul papilar în sensul de a da naștere unui alt desen papilar ce nu seamănă cu cel inițial și care, în acest fel, nu poate fi atribuit acelei persoane. Această precizare este necesară deoarece, în sens larg, alterarea sau modificarea țesutului la nivelul degetelor este posibilă - fiind un țesut viu, degradabil - fie prin metode chimice (de exemplu, prin folosirea acizilor) sau fizice (de exemplu, prin tăieturi sau prin ardere). Încercările de modificare a desenului papilar în modalitățile mai sus amintite a avut două rezultate diferite, dar în egală măsură dăunătoare pentru infractor:

• fie alterarea țesutului este de suprafață astfel că acesta se reface integral în aceeași formă inițială (deci nu se modifică desenul papilar);
• fie alterarea afectează țesuturile mai profunde ale pielii astfel încât nu are loc o refacere integrală. În acest caz însă apar semne particulare - cicatrice - care, pe lângă faptul că nu împiedică identificarea, mai mult, contribuie la o mai ușoară stabilire a identității persoanei.

Longevitatea - este proprietatea desenului papilar de a dăinui în timp, de la naștere până la moarte și chiar după moarte, până la descompunerea suportului desenului (tegumentul de la nivelul degetelor), în raport de condițiile de mediu în care se află cadavrul, proces de descompunere care poate dura de la câteva luni până la zeci chiar sute de ani. Păstrarea desenului papilar și după moarte - o anumită perioadă de timp - face posibilă identificarea cadavrelor a căror identitate este necunoscută.

Căutarea și descoperirea urmelor de mâini se face pe suprafețele netede, lucioase (sticlă, porțelan, mobilă ș.a.) dar și pe alte obiecte, ambalaje (celofan, staniol, hârtie velină ș.a.), întotdeauna încercând a reconstitui mintal traseul parcurs de infractor la locul faptei și obiectele pe care acesta le-ar fi putut atinge. Se folosesc surse de lumină naturală, proiectate sub un unghi de 45 grade, sau chiar lampa cu radiații ultraviolete.

Relevarea urmelor papilare are rolul de a evidenția urmele latente, de a le face vizibile în scopul fixării lor și al ridicării. Relevarea amprentelor se poate realiza prin trei metode diferite: fizice, chimice și optice.

• metodele fizice au în vedere fie procedeul prăfuirii (cel mai des utilizat) - aplicarea unui praf special, contrastant, aflat în trusa criminalistică, aplicare realizată cu ajutorul unei pensule; procedeul afumării presupune introducerea obiectului purtător de urmă într-o incintă în care se arde polistiren sau camfor, funinginea aderând la urma de deget; alte tehnici avansate permit chiar relevarea urmelor aflate pe materiale textile prin marcarea cu izotopi radioactivi;
• metodele chimice presupun folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau reactivi chimici, substanțele alese depinzând de suportul pe care se află urma, precum și de vechimea acesteia;
• metodele optice presupun utilizarea unei surse de lumină pentru relevarea urmelor, fie că e lumină din spectrul vizibil (lumina albă), fie că se folosesc radiații invizibile (ultraviolete și infraroșii).

Fixarea urmelor se face prin fotografiere și prin descrierea lor în procesul verbal.

Ridicarea urmelor se realizează, în funcție de particularitățile acesteia, prin fotografiere, prin transferarea pe o peliculă adezivă sau chiar prin ridicarea în întregime a obiectului purtător de urmă - în condițiile în care acesta este de mici dimensiuni și este comod transportabil în laborator. În cazul urmelor de adâncime se pot folosi mulajele.

Urmele de picioare

Pătrunderea infractorului în câmpul infracțiunii presupune - în majoritatea cazurilor - lăsarea de către acesta de urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta organul de cercetare în stabilirea identității făptuitorului.

Urmele de picioare pot fi, în raport cu natura obiectului creator:

• urme de picior încălțat (de exemplu, urmele pantofilor);
• urme de picior semi-încălțat (cele create de piciorul încălțat cu șosetă sau ciorap);
• urme de picior descălțat (urmele plantei piciorului).

Ele pot fi urme de suprafață sau de adâncime, urme vizibile sau latente.

Căutarea și descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul urmelor de mâini. Dacă urmele sunt latente - formate de piciorul descălțat - se vor aplica aceleași reguli ca în cazul urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este încălțat, urmele vor fi căutate cu precădere în locurile de pătrundere și, respectiv, de ieșiri din câmpul infracțiunii.

Fixarea urmelor se face prin fotografiere și prin descrierea în procesul verbal.

Ridicarea urmelor se realizează, în raport cu natura urmei, prin fotografiere, prin transferarea pe o peliculă adezivă sau prin realizarea de mulaje.

Pentru realizarea mulajelor se folosește de regulă, gipsul, ceara sau parafina.

În cazul gipsului, acesta se amestecă cu apă până se obține o pastă subțire de consistența smântânii (o pastă prea moale se întărește greu și are tendința de a ieși din formă, o pastă prea consistentă riscă să distrugă detaliile de finețe ale urmei sau să nu redea toate denivelările acesteia). Gipsul se toarnă în 2-3 reprize iar în conturul urmei se așează bețe sau sârme pentru a-i asigura rigiditatea necesară ridicării și transportului.

Urmele de picioare găsite la fața locului pot fi urme disparate sau se pot găsi sub forma cărării de urme. Pentru a avea o cărare de urme e nevoie să descoperim la fața locului cel puțin trei urme consecutive de picior (două de la un picior, cealaltă de la celălalt picior). Analiza cărării de urme poate furniza informații suplimentare celor obținute prin interpretarea unei urme singulare. Pentru acest motiv în cărarea de urme găsită la fața locului se vor măsura și nota (desena) următoarele elemente: direcția de mișcare, linia mersului, lungimea pasului, lățimea pasului și unghiul pasului.

Direcția de mișcare a făptuitorului se află din examinarea generală a urmelor observând poziționarea degetelor și a călcâiului (la piciorul descălțat) sau vârful și tocul pantofilor (la piciorul încălțat). În schița efectuată la fața locului o însemnăm cu o linie continuă terminată cu o săgeată indicând direcția de deplasare.

Linia mersului este linia frântă ce unește aceleași repere ale fiecărei urme (de exemplu, linia ce unește centrele exterioare ale călcâielor) fiind reprezentată în schiță ca o linie frântă. Linia mersului ajută la stabilirea unghiului pasului.

Lungimea pasului se măsoară ca distanța dintre călcâiul (tocul) urmei unui picior la călcâiul (tocul) urmei imediat următoare. În raport cu lungimea pasului se poate stabili dacă persoana respectivă alerga sau mergea normal, dacă ducea o greutate, dacă este de statură mică sau mare ș.a.

Lățimea pasului se calculează ca distanța între două linii punctate ce trec prin partea interioară a călcâielor (piciorul stâng și cel drept) și sunt paralele cu direcția mersului. Analizând lățimea pasului se pot trage o serie de concluzii privitoare la persoana ce a creat aceste urme, cunoscându-se că:

• o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are tendința de a mări lățimea pasului (coborând astfel centrul de greutate);
• o persoană care aleargă micșorează lățimea pasului;
• prin educație, persoanele de sex feminin merg având o lățime foarte mică a pasului

Unghiul pasului se stabilește prin intersecția unei linii ce străbate median urma piciorului (de la vârf la călcâi) cu linia mersului. Deschiderea unghiului pasului este direct proporțională cu viteza de deplasare.

Alte urme homeoscopice

Urmele de dinți se creează ca urmare a acțiunilor de mușcare întreprinse cu scopul desprinderii unei bucăți dintr-un întreg. Mai frecvent această categorie de urme o întâlnim pe suprafața sau în adâncimea obiectelor de natură alimentară (ciocolată, brânzeturi, unt, fructe), mai rar pe resturi de fumat, pe obiecte dure, cadavru și pe corpul jertfei sau al agresorului.

Urmele de dinți reflectă, și aceasta s-a confirmat prin practică, elemente de structură a aparatului dentar, inclusiv caracteristici privind construcția exterioară a dinților care în ansamblu asigură identificarea autorului urmelor.

Aparatul dentar prezintă varietăți după forma, lungimea și lățimea dinților, după interpoziția lor (cu distanțieri, îngrămădiri sau încălecări), după fenomenele de uzură, îmbolnăvire și tratarea stomatologică (tocire, plombare). Separat fiecare dinte în condiții favorabile poate produce în urmă striații și alte elemefite caracteristice individuale ale microreliefului.

Din cele de mai sus rezultă, că, fiind cercetate minuțios, urmele de dinți sunt în măsură să furnizeze informații semnificative, apte să contribuie la modelarea operativă a persoanei care a lăsat urme și la identificarea acesteia prin intermediul expertizei traseologice. Descoperirea urmelor de dinți, în majoritatea cazurilor vizibile, se obține cu succes prin cercetarea tuturor obiectelor apte să primească urme de dinți aflate în câmpul infracțional. Fiind depistate, urmele de dinți se vor fixa prin descriere în procesul-verbal și, firește, pe cale fotografică. Se vor consemna neapărat obiectele purtătoare de urme în raport spațial cu alte obiecte, forma, poziția și dimensiunile urmelor, numărul dinților reflectați în urme. Fotografierea acestei categorii de urme este rezonabilă, deoarece cu ajutorul fotografiei se pot reda demonstrativ și adecvat obiectul purtător, natura urmelor, detaliile caracteristice ale acestora, ceea ce nu întotdeauna este lesne consemnat în procesul-verbal. Referindu-ne la procedeele de fixare fotografică a urmelor de dinți, considerăm important să semnalăm că fotografierea se execută la distanțe mici prin metoda metrică. în cazul urmelor create în obiecte care inspiră vădit teamă în vederea posibilității ridicării și conservării lor, aplicarea fotografiei este indiscutabilă.

E de remarcat faptul că urmele de dinți necesită a fi ridicate în comun cu obiectul purtător. Dată fiind natura în fond deformabilă a acestor obiecte, ridicarea lor impune întreprinderea măsurilor de precauție și protejare a urmelor^[7].

Examinarea de către expert a urmelor de dinți, în linii generale, constă în compararea elementelor caracteristice relevate în urme cu cele din modelele de comparație prin contrapunerea acestora pe cale vizuală sau microscopică.

Ea poate fi efectuată cu scopul identificării persoanei care a creat urme de dinți, precum și în vederea stabilirii modului mușcăturii în cauză, particularităților aparatului dentar al autorului mușcăturii, vârsta aproximativă a acestuia și a altor date necesare.

Urmele de dinți au o valoare importantă în identificarea persoanei, acestea pot fi întâlnite în special în cazul infracțiunilor de violență, violuri, tâlhării (atât pe corpul victimei, cât și al agresorului), dar și în cazul altor infracțiuni non violente când asemenea urme sunt lăsate la fața locului în diverse produse alimentare mușcate (brânzeturi, fructe - mere, pere ș.a) apte să păstreze cu finețe detaliile desenului dinților.

Urmele de buze. După cum se cunoaște, atât în procesul mușcăturilor, cât și al masticațiilor, concomitent cu dinții activează și alte părți ale cavității bucale și, în primul rând, buzele. Venind în contact cu corpul sau îmbrăcămintea altei persoane, cu obiecte de fumat, cu diferite vase de bucătărie, buzele, prin depuneri cosmetice, de salivă, alimentare, formează urme apte săiie folosite in activitatea de urmărire penală. Cercetările științifice întreprinse de specialiștii în materie demonstrează că urmele de buze pot reda elemente caracteristice de formă, mărime și relief (dispunerea papilelor, a șanțului vertical al buzei superioare, a gropiței buzei inferioare), care asigură identificarea autorului.

Expertul va trebui sa soluționeze problema traseologică propriu-zisă, adică, dacă urmele de buze au fost create de persoana suspectă, precum și un șir de probleme cu caracter diagnostic privind vârsta și sexul persoanei care a creat urme, tipul ei antropologic, caracteristicile generale ale buzelor, numărul de persoane participante la formarea urmelor, natura substanței de stratificare a lor, omogenitatea sau neomogenitatea acesteia cu substanțele cunoscute.

Urmele create de obiecte vestimentare. Datele privind abordarea problemei vizînd urmele vestimentare în literatura de specialitate recentă probează cu certitudine despre un interes sporit al specialiștilor în materie față de aceasta categorie de urme. Semnificative în acest sens sunt și exemplele din practica judiciară ce confirmă tendința spre o folosire vastă a urmelor menționate în cercetarea faptelor penale cu preponderență a celor cu caracter violent.

În criminalistică, urmele de îmbrăcăminte sunt definite ca modificări materiale produse pe suprafața sau în adâncimea obiectelor din mediul înconjurător prin contactul cu îmbrăcămintea purtată de făptuitor, victimă sau altă persoană implicată în câmpul infracțional.^[8]

Urmele de îmbrăcăminte se prezintă sub trei aspecte distincte:

• ca amprente, urme-formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sau ale unei părți a acestora;
• ca fragmente de îmbrăcăminte sau de materiale accesorii sub formă de macropărți ale acestora;
• ca fibre de țesături de mărimi minuscule, microscopice.

Urmele-amprente se formează prin contactul fizic direct al obiectelor de îmbrăcăminte cu suprafețe apte să reproducă elementele de structură ale acestora. Urmele de îmbrăcăminte se creează când persoana a îngenuncheat, a căzut sau s-a așezat pe sol argilos, praf etc. În condiții favorabile în urmele-formă ale obiectelor de îmbrăcăminte se pot imprima elemente structurale ale țesăturii care, fiind coraborate de caracteristici de uzură, stopări sau cârpituri, sunt în măsură să conducă până la identificarea îmbrăcămintei în cauză.

Urmele-fragmente apar la fața locului drept rezultat al acțiunilor violente asupra îmbrăcămintei purtate de agresor, victimă sau alte persoane implicate în câmpul infracțional. Ele se prezintă sub formă de părți ale obiectelor de îmbrăcăminte desprinse prin smulgere, tăiere sau rupere. La nivelul activității organelor de urmărire, urmele-fragmente pot furniza informații privind genul obiectului de îmbrăcăminte de la care provin (palton, cămașă ș. a.). În continuare fragmentele de îmbrăcăminte se studiază în vederea stabilirii unității de îmbrăcăminte concrete pe calea reconstituirii prin expertiză a întregului după părțile detașate.

Fibrele de țesături, denumite și microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea și corpul victimei și a agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminentele ascuțite ale obiectelor- obstacole depășite de făptuitor, pe piesele și agregatele mijloacelor de transport sau de producție.

Metodele și mijloacele tehnice moderne aplicate de criminaliști în condiții de laborator asigură stabilirea apartenenței la grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor în cauză, uneori chiar și proveniența acestora de la îmbrăcămintea făptuitorului sau a jertfei.

Căutarea și descoperirea urmelor de buze - urmele de buze pot fi găsite la fața locului pe diferite obiecte, în special pe cele care sunt, în mod obișnuit, duse la gură. - pe pahare, sticle, linguri, instrumente stomatologice, dar în egală măsură pot fi descoperite și pe lenjeria de corp, pe corpul victimei.

Relevarea urmelor latente de buze se realizează prin pudrarea cu ajutorul pensulei a unor pulberi de contrast sau prin afumare. Se pot folosi, de asemenea, și metode optice de relevare a urmelor latente de buze.

Fixarea urmelor de buze se realizează prin fotografierea lor și prin descrierea în procesul verbal.

Ridicarea urmelor de buze se realizează cu ajutorul peliculei adezive sau chiar se ridică obiectul purtător de urme dacă acesta este comod transportabil.

Identificarea a persoanei după urmele de buze presupune analiza comparativă a urmei găsită la fața locului și cea obținută în condiții de laborator de la persoana bănuită. Se vor analiza atât trăsăturile generale ale buzei (forma, lungimea, grosimea) cât și trăsăturile individuale ale papilelor aflate la nivelul buzei (numite papile coriale), anume poziția, formele, lungimea și grosimea papilelor., desenul pe care acestea îl descriu.

Sub denumirea generică de „urme biologice de natură umană” sunt cercetate în criminalistică acele urme formate din substanțe (lichide sau solide) produse de corpul uman și lăsate, voluntar sau involuntar, la locul comiterii unei infracțiuni. În această categorie se includ firele de păr, sângele, saliva, sperma și urina, dar și alte substanțe produse de corpul uman (sudoare, materii fecale ș.a.).

Urmele de sânge uman apar la fața locului drept rezultat al unor leziuni corporale deschise. Gravitatea leziunilor provocate, poziția și starea persoanei lezate determină forma sub care se prezintă urmele de sânge. în cazul afectării unui vas sangvin arterial vor fi lăsate urme de sânge pe un spațiu mai mult ori mai puțin conturat sau chiar bălți de sânge. Picăturile de sânge la fața locului confirmă deplasarea sau transportarea persoanei lezate. După forma petelor de sânge create de picături, se poate aprecia direcția deplasării, aceasta având importanță pentru efectuarea acțiunilor de urmărire operativă. Forma urmelor e în funcție de înălțimea și unghiul sub care cad picăturile. In cazul contactului direct cu persoana lezată, se vor crea urme sub formă de mânjituri de sânge.

Firele de păr se descoperă prin cercetarea vizuală a corpului persoanei suspecte purtătoare de asemenea urme, a îmbrăcămintei agresorului și a victimei, a uneltelor folosite de infractor, a mijloacelor de transport. Fiind depistate, firele de păr se ambalează și sigilează în plicuri de hârtie după fixarea lor în prealabil prin descriere în procesul-verbal și prin intermediul fotografiei. Dacă de la expert se cere stabilirea de la cine provin — de la persoana bănuită sau nu — el trebuie să dispună de materiale de comparație — fire de păr de pe diferite zone ale corpului persoanei în cauză. Extragerea firelor de păr se realizează de către un specialist medical. Organul cu funcții de anchetă penală trebuie însă să orienteze efectuarea acestei acțiuni. Dacă, spre exemplu, firul de păr ridicat de la fața locului este suspect ca fiind din regiunea piloasă a capului, această regiune se împarte în patru zone și din fiecare se recoltează câte 3—5 fire de păr, care urmează a fi ambalate în plicuri aparte.

Din categoria urmelor biologice umane se disting urmele de spermă lăsate pe diferite obiecte (de îmbrăcăminte, lengerie de corp sau de pat) drept rezultat al actului sexual sau al unei cauze fiziologice de natură patologică.

În teoria și practica criminalistică de o atenție deosebită se bucură urmele de miros, care apar la fața locului ca depuneri de molecule olfactive emise de corpul uman^[9] .

Prin cercetări speciale s-a confirmat că mirosul omului, datorită conținutului său molecular complicat, posedă proprietăți necesare cercetărilor criminalistice, el fiind individual și relativ stabil^[10] . Totodată, mirosul corpului uman este invizibil și volatil, ceea ce determină posibilitățile utilizării urmelor lui în cercetările criminalistice.

Urmelor create de instrumente

Instrumentele de spargere există într-o mare varietate pornind de la cele mai simple, aflate la îndemâna oricui (piatra, șurubelnița, cuțitul), până la aparate complexe. Sunt considerate a fi instrumente de spargere acele instrumente special concepute sau adaptate pentru a înfrânge dispozitivele de închidere și de protecție a accesului în diferite locuri. În egală măsură infractorii pot folosi - ca instrumente de spargere - și orice corp contondent dur.

Din punct de vedere criminalistic instrumentele de spargere, în raport cu modalitatea în care acționează, sunt împărțite în cinci mari categorii: instrumente de tăiere, instrumente de frecare, instrumente de apăsare, instrumente de lovire și instrumente de ardere-topire, fiecare dintre ele lăsând urme specifice.

(A) Instrumentele de tăiere sunt corpuri dure, ascuțite ce pot pătrunde în substanța unui obiect (purtător de urmă) de consistență mai moale. Direcția tăieturilor poate indica existența unui stângaci sau dreptaci.

Există trei categorii de instrumente de tăiere - în raport de modalitatea de producere a tăieturii, anume:

• cele care acționează cu o singură lamă: cuțit, topor, daltă ș.a. Urmele create sunt urme dinamice sub forma unor striații observabile cu microscopul electronic;
• cele ce acționează cu două lame: foarfecele, cleștele. Pe lângă urmele dinamice sub forma striațiilor, cu ochiul liber se pot observa urme sub forma cozii de rândunică, urme create în momentul fiecărei tăieturi;
• cele ce acționează pătrund în material prin rotire: burghie, sfredele.

Instrumentele de frecare acționează prin alunecarea obiectului creator de urmă pe suprafața obiectului primitor de urmă și îndepărtarea - la fiecare alunecare - a unui strat superficial de substanță de la exteriorul acestuia. În această categorie se includ: pilele, pânzele de bomfaier, fierăstraiele ș.a.

Urmele dinamice create (striațiile) au valoare redusă de identificare. Se va ridica, însă, cu grijă, de la fața locului, pilitura formată, aceasta, prin analiză de laborator, indicând natura și compoziția instrumentului de frecare.

Instrumentele de apăsare acționează asupra sistemelor de închidere prin crearea unui sistem de pârghie. Sun folosite răngi, leviere, șurubelnițe ș.a., urmele formate prin înfundare reproducând detaliile obiectului creator de urmă.

Instrumentele de lovire sunt, cel mai adesea, bolovanii, cărămida, orice alte corpuri dure proiectate asupra gemurilor sau vitrinelor. Nu sunt create urme utile identificării, dar de cele mai multe ori obiectul folosit - fără valoare - va fi abandonat la fața locului. Poziția acestuia și locul de proiectare a cioburilor poate furniza indicii cu privire la direcția din care s-a acționat.

Instrumentele de ardere-topire folosesc flacăra pentru topirea metalului sau pentru arderea instrumentelor de protecție. La cercetarea acestor urme se au în vedere transformările fizico- chimice produse asupra metalului pentru a se stabili ce tip de aparat a fost folosit (având în vedere că uneori e nevoie de aparatură specială care să dezvolte temperaturi foarte înalte în vederea topirii, de exemplu, a dispozitivelor caselor de bani - cele cu plasmă, cu flacără oxiacetilenică sau cu raze laser).

Urmele mijloacelor de transport

Criminalistica studiază un număr relativ redus de mijloace de transport, în special cele care circulă pe drumurile publice, celelalte mijloace (aeriene, navale și feroviare) fiind cercetate - în cazul unor fapte penale - de specialiști din cadrul autorităților de reglementare din domeniile respective.

În afara mijloacelor de transport autopropulsate sau cele trase de animale (circulând pe drumurile publice) criminalistica abordează și urmele create de unele mijloace de transport acționate de om - bicicleta, roaba, schiurile.

Principala clasificare a mijloacelor de transport se realizează în raport cu modalitatea de propulsie a mijlocului respectiv: mijloace de transport auto și mijloace de transport hipo.

Urmele create de mijloacele de transport auto se împart în 3 tipuri:

• urme de rulare (create de roți);
• urme de impact;
• urme de substanțe provenite de la autovehicule.

Urmele de rulare sunt create de roțile autovehiculului și pot fi urme statice și urme dinamice.

Urmele statice de rulare se creează printr-un singur contact între pneu și sol în cazul deplasării obișnuite a autovehiculului (fiecare porțiune a pneului ia contact cu o altă porțiune de asfalt). Urmele statice de rulare pot fi urme de suprafață (de exemplu, urmele lăsate de pneurile ude pe asfaltul uscat) sau urme de adâncime (de exemplu, urma pneului imprimata într-un sol moale), iar cele de suprafață pot fi de stratificare (exemplul de mai sus) sau de destratificare.

Din analiza urmelor statice de rulare se pot desprinde concluzii privind:

• numărul osiilor autovehiculului (majoritatea având două osii - osia roților din față și osia roților din spate);
• ecartamentul - adică distanța dintre roțile aflate pe aceeași osie;
• ampatamentul - adică distanța dintre cele două osii. Atât ecartamentul cât și ampatamentul sunt date stabilite pentru fiecare tip / model de autovehicul și figurează în cartea de identitate a acestuia;
• detaliile desenului antiderapant al anvelopelor. Astfel, fiecare producător de anvelope are un număr de modele pe care le comercializează, fiecare model având un desen antiderapant aparte. Mai precizăm faptul că, de regulă, la fața locului sunt găsite urmele lăsate de pneurile din spate ale autovehiculelor deoarece pentru majoritatea mașinilor distanța roților din față este egală cu cea a roților din spate, ceea ce face ca urmele roților din spate să se suprapună peste celelalte.
• lățimea benzii de rulare - este mai mare când se transportă încărcături mari ori când viteza de deplasare este mică și se îngustează pe măsură ce crește viteza de deplasare;
• circumferința roții - ce poate fi aflată măsurând distanța între două semne particulare consecutive aflate în urma creată, semne generate de intercalarea în desenul antiderapant de pietricele, cioburi, cuie ș.a.

Urmele dinamice de rulare sunt create în momentul frânării - atunci când aceeași porțiune a pneului alunecă de-a lungul solului în momentul blocării roții.

Din analiza urmei de frânare se pot stabili date cu privire la:

• starea tehnică a autovehiculului - dacă sistemul de frânare era în stare bună de funcționare sau nu;
• viteza de deplasare a autovehiculului în momentul începerii frânării - cunoscând că lungimea urmei de frânare este direct proporțională cu viteza de deplasare;
• compoziția chimică a pneului - prin ridicarea de la fața locului a particulelor de cauciuc lăsate în urma frecării cu solul.

Urmele de impact - pot fi create în urma impactului unui autovehicul cu un obstacol fix sau mobil (cu un alt autovehicul).

În cazul impactului cu un obstacol fix (zid, pom, stâlp ș.a.) are loc un schimb de substanțe între cele două obiecte astfel că pe mașină vor rămâne urme formate din var, coajă de copac, așchii de lemn ș.a., în vreme ce pe obstacolul lovit se vor găsi particule din vopseaua mașinii, particule metalice, resturi de sticlă și plastic.

În situația impactului cu un autovehicul staționat va rezulta o deplasare a unuia dintre cele două vehicule (cel cu masa mai mică va fi deplasat în urma impactului) și se va pune problema stabilirii locului impactului și a poziției autovehiculelor anterior. Locul de impact se determină căutând particulele de metal, sticlă, plastic, urmele de pământ sau praf ce se desprind de pe vehicule în momentul lovirii.

Impactul în depășire este dovedit de prezenta pe ambele vehicule de striații laterale (în dreapta autovehiculului depășit și în stânga celui ce a încercat depășirea) și de un transfer de substanțe între acestea (atât particule metalice cât și de vopsea).

În situația coliziunii frontale între două vehicule în mișcare ambele vor fi proiectate la distanțe diferite de locul impactului, în raport de masa fiecăruia și de viteza de deplasare. Stabilirea locului impactului prezintă o importanță deosebită în stabilirea modalității de producere și în stabilirea vinovăției persoanelor implicate în accident.

Urmele de substanțe provenite de la autovehicule sunt urme materie desprinse fie din ansamblurile și subansamblurile mașinii (de exemplu, picături sau bălți de ulei de motor, de benzină, motorină, lichid de frână, lichid de răcire ș.a.) fie substanțe transportate ocazional de autovehiculul în cauză (de exemplu, camioane ce transportă făină, grâu, porumb ș.a.). Toate aceste urme pot contribui la furnizarea de date necesare identificării autovehiculului.

Urmele mijloacelor de transport hipo. Mijloacele de transport hipo și urmele create de acestea sunt cercetate din punct de vedere criminalistic în special în situația producerii unor accidente de trafic rutier sau în situația investigării unor furturi în care autorii s-au folosit de asemenea mijloace pentru transportarea bunurilor sustrase.

Cel mai des sunt implicate căruțele și săniile trase de cai, carele cu boi fiind din ce în ce mai rare. În cazul căruțelor trase de cai se cercetează trei categorii de urme:

• urmele roților atelajului;
• urmele animalelor de tracțiune;
• urmele însoțitorilor.

Căruțele pot avea roți tradiționale din lemn (îmbrăcate cu șină metalică) sau pot folosi pneuri de autoturisme (de regulă, pneuri uzate). Urmele create de roți pot fi urme de adâncime sau urme de suprafață, urme de stratificare sau de destratificare.

Din analiza urmelor create se poate măsura ecartamentul roților (distanța dintre roțile aflate pe aceeași osie), element ce permite deosebirea urmelor create de căruța cu pneuri de cele lăsate de un autoturism - cunoscându-se că ecartamentul autoturismului este o dimensiune calculată cu precizie de mm, în vreme ce la căruțe, aceasta depinde de inspirația meșterului creator.

O altă posibilitate de distingere între cele două mijloace de transport este dată de existența jocului în osie la căruțe, ceea ce face ca urma pneului să fie ușor șerpuită (se spune că fulează roata), lucru care nu se întâmpla la autoturisme.

Dacă roata este construită din lemn cu șină metalică se poate afla circumferința roții căutând în lungimea urmei semne particulare care se repetă regulat, mai precis distanța dintre asemenea două semne. Aceste semne particulare sunt create în mod cert în urmă datorită existenței unei porțiuni unde se îmbină cele două capete ale șinei metalice.

Animalele de tracțiune creează urme de copite sau urme de potcoave.

Din analiza urmelor create se stabilește dacă atelajul folosea unul sau două animale de tracțiune, dacă acestea erau potcovite, dacă potcoavele erau noi sau uzate (la cele uzate, forma și desenul potcoavei are detalii șterse și pot fi însoțite de urme de sânge cauzate de rănirea animalului de către potcoava foarte deteriorată).

De asemenea, se poate stabili din desenul copitei / potcoavei dacă au fost create de monocopitate (cai) sau paricopitate (boi). Tot din urmele de potcoave se poate analiza numărul și dispunerea cuielor de prindere (ca/ele), detalii importante pentru identificarea meșterului fierar care a potcovit animalul.

Însoțitorii mijloacelor de transport pot lăsa la fața locului urme sub forma cărării de pași. Aceste urme sunt fie paralele cu urmele de roți - spre axul șoselei (de regulă, căruțașul ținând calul de căpăstru pentru a-l controla), fie urmele de picioare sunt intercalate între urmele de roți - dovedind astfel că însoțitorul mergea în spatele căruței. De asemenea, lipsa urmelor însoțitorului poate duce la concluzia că acesta se deplasa în căruță.

Stabilirea poziției însoțitorului prezintă interes îndeosebi în cazul accidentelor rutiere în urma cărora atelajul și însoțitorul au fost proiectați de pe partea carosabilă.

Microurmele

Regulile generale privind descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii

Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor este faza inițială, doar determinantă de cercetare a lor, efectuată de către organul de urmărire penală la fața locului sau în alte împrejurări similare.

Prin descoperirea urmelor în criminalistică se înțelege depistarea acestora de către organele cu funcții de urmărire penală prin efectuarea la fața locului a activităților de căutare bazate pe realizările tactice și mijloacele tehnico-științifice criminalistice.

Fixarea și ridicarea urmelor constă în efectuarea de către organele menționate a activităților procedural-tehnice de certificare a existenței și stării urmelor infracțiunii la fața locului, precum și retragerea și conservarea lor în vederea folosirii ulterioare la stabilirea adevărului 27.

La aplicarea mijloacelor tehnico-științifice în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii se va ține cont de categoria urmelor cercetate și natura obiectelor purtătoare. Evident, că tehnicile aplicate la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor de mâini diferă după conținut de cele aplicate în același scop privind urmele de picioare, ale mijloacelor de transport, ale instrumentelor de spargere etc.

• Dicționar de criminalistică, București, 1984, p.168.

Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli generale:

• Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea cercetării locului faptei, a percheziției, și a ridicării de obiecte și documente acestea fiind prevăzute ca principalele acțiuni procesuale destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii.
• Utilizarea în limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze capacitatea de percepție și deci eficiența activităților de căutare a urmelor, inclusiv ale celor latente.
• Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării cercetării locului faptei sau desfășurării acestei activități în condiții nefavorabile.
• Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul-verbal, acesta fiind principalul, sub aspect procesual, mijloc de fixare. În formulări laconice, clare și de înaltă precizie, aici vor fi consemnate:
• caracteristicile generale ale obiectului purtător, ce denotă, unde se află, prin ce se caracterizează suprafața purtătoare de urme;
• categoria și tipul urmei, poziția în raport cu suprafața obiectului-suport și cu alte obiecte;
• caracteristicile fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare, cantitate;
• datele privind modul de descoperire, fixare și ridicare a urmelor.
• Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda fotometrică. Pe lângă menirea de a demonstra și certifica datele expuse în procesul-verbal, fotografiile urmelor, redând cu claritate caracteristicile acestora, adesea devin obiecte ale expertizei criminalistice.
• Urmele descoperite sau relevate la fața locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte separată (demontată) a acestuia.
• Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil și, din aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându-se:
• la mularea urmelor de adâncime cu soluție de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;
• la transferarea urmelor de suprafață pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică și alte materiale adezive;
• la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc.

[1]

M.Gheorghița, Diagnosticarea criminalistica ca premisa a identificării criminalistice in Metode și tehnici de identificare Criminalistica. București, 2006, p.288 .

^[2]     C. Suciu, Criminalistica, București, 1972, p. 200.

^[3]     În acest sens a vedea: H. O. KpninoB, Caejbi Ha Mecme upecTynnenna, Leningrad, 1961, p. 106; H. A. Cc.rnBaHOB u gp. OoHapy/KeHne hcbhjhmwx u MagoBngnMbix c.aejOB. Moscova, 1975, p. 3; B. H. romiapernco. HayuHO- TexHHHecKne cpegcTBa b cgegcTBCHHon npaKTHKe, Khcb, 1984, p. 119;

^[4]     E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, București, 1986, p. 121. E. ^cbuchko. TeopeTMHecKne ochobm Tpaceo.TOrnnecKoii ngeHTn(()m<amm b KpnMMHanncTMKe. Moscova, 1975, p.81 și urm.

21tj.<.t,

71. O. Kpi.i.'foii, KpuMunanucmuuecKoeyuenue o cnedax. Leningrad, 1976, p. 71. I. Mircea, Criminalistica, Iași, 1992, p. 98.

^[6] în literatura criminalistică desenele papilare in arc se mai numesc adeltice, cele în laț — monodeltice, cele in cerc — bi- sau polideltice. A se vedea: E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, București, 1986, p.13.

^[7] Vorba e de păstrarea și transportarea urmelor create în produse alimentare in condiții de temperatura scăzuta, aplicarea substanțelor conservante, folosirea materialelor de ambalare adecvate. A se vedea lucrarea: OcMomp Mecma npoucwecmsm (cnpaeonnuK cxedoBamexx). Col. de autori. Moscova, 1982, p. 148.

^[8] I. Cioc, Urmele obiectelor de îmbrăcăminte, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, București, 1976, p. 247.

^[9]     Cele de proveniență propriu-zisă de la corpul persoanei ca rezultat al activității de secreție a diferitelor glande, precum și celor de natură profesională, de cosmetică ș.a.

^[10]   B. 3y6KO, Cny^e6nan co6aka, Moscova, 1970, p. 14; A. T aMOueii, /lemyiue ee^ecmea, 3anaxu u ux 6uonormeckoe snmenue, Moscova, 1974, p. 6.