Paradigma lui Emile Durkheim contrazice viziunea conform căreia cu cât densitatea populaţiei dintr-o zonă se măreşte cu atât indivizii îşi pierd caracteristicile distinctive. Durkheim afirmă că diviziunea muncii este cea care permite fiecărei persoane să se simtă utilă, fiecare persoană are o responsabilitate faţă de comunitate. Această responsabilitate faţă de membrii comunităţii, faţă de programul corporatist de dezvoltare naţională este substanţa solitarităţii sociale. Persoana angrenată în aparatul diviziunii muncii interacţionează cu multe persoane faţă de care se simte responsabilă să le rezolve problemele. Individul simte că trebuie să-i ajute pe cei cu care intră în contact indiferent de cantitatea de efort depusă, acest sentiment al responsabilităţii este numit de Durkheim densitate dinamică sau morală. El spune că : „diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu densitatea morală sau dinamică a societăţii”. Prin urmare, programul corporatist rămâne doar o ideologie fără o apropiere puternică între cât mai mulţi indivizi. Apariţia simţământului de întrajutorare fără aşteptarea unei recompense personale, ci a unei recompense la nivelul colectivităţii reprezintă bateria unei societăţi moderne bazate pe diviziunea funcţională a muncii.
Durkheim evidenţiază faptul că o formă de socialitate există chiar şi atunci când nu există diviziunea muncii şi prin uramre respinge viziunea confrom căreia civilizaţiile aşa-zis primitive ar fi bazate pe forţă.Ambele forme ale socialităţii au o bază comună –care nu este schimbul, ci autoritatea morală a grulului.In cazul societăţilor contemporane, solidaritatea orgaină este rezultatul presiunii geografice care generează diviziunea muncii.Interesant este că în ambele forme ale socialităţii există o dependenţă mare a individului faţă de societate fie că aceasta este totalitară(societăţi tradiţionale ) sua funcţională(societăţi moderne).Un alt element relevat de soiologul francez este faptul că forma de socialitate atomizată respectiv diferenţiată nu determină capacitatea de supravieţuire a unei societăţi. Prin urmare superioritatea societăţilor organice este de tip evoluţionist şi nu calitativ.Societăţile mecanice au ca scop supravieţuirea, iar cele organice se organizează în vederea producţiei şi prin urmare a evoluţiei.Astfel, putem generaliza în privinţa distincţiilor conceptuale spunând că în societăţile mecanice populaţia este staţionară, urmăreşte echilibrul şi raţionalizarea nevoilor,în schimb cele organice urmăresc (ca ideal tip) afirmarea personalităţii,maximizarea nevoilor şi este o sursă de creaţie şi inovaţie socială.Sociologul punctează faptul că „dezvoltatrea este o currsă pentru satisfacerea nevoilor sociale crescânde ale oamenilor”.El recomandă ca fiecare societate să stimuleze tipul de socialitate care se mulează scopurilor acesteia.Cu toate aceste există acele presiuni demografice care trasnformă socialitatea „organică”într-o „necesitate obiectivă”(p.40)
În societăţile tradiţionale densitatea populaţiei este mai mică, astfel populaţia este concentrată într-o singură zonă cu un unic centru la care are acces fiecare persoană. Evenimentele care se petrec în societatea traditională influenţează direct comportamentul fiecărui individ. Indivizii din acest tip de societate au aceiaşi experienţă comună de aceea nevoile lor nu pot fi decât comune, adică vor fi nevoi mai ales primare, adică sunt in număr mic si nu presupun o specializare funcţională a muncilor.
În societăţile moderne, „tipul uman este extrem de diferenţiat” aceasta datorită densităţii ridicate a populaţiei. Un număr mare de indivizi presupune extinderea teritoriului şi multiplicarea centrelor. Un teritoriu mai mare implică experienţe diverse la care nu pot avea acces nemijlocit toţi membrii societăţii. Indivizii avînd parte de experienţe diferite nu pot sa perceapă situaţiile la fel cum făceau cei din societăţile tradiţionale.
Aplicarea dreptului este diferită în cele două tipuri societale, astfel în societatea mecanică se aplică dreptul represiv, având parte de aceleaşi cunoştinţe, individul care a comis un act criminal nu poate spune că nu a ştiut că este imoral să facă acea acţiune. Individul este pedepsit pentru că a încălcat regulile morale generatoare de solidaritate socială fără de care societatea nu ar putea funcţiona. În societatea organică dreptului represiv i se mai adaugă dreptul restitutiv.
Dreptul restitutiv implică acţiunea indreptata către intelegerea actului ofensator, verificarea variabilelor sistemului si funcţionalitatea lor, dacă acestea nu funcţionează pentru situaţia chestionată atunci se va introduce o lege nouă care să stabilească regula pentru viitoare situaţii similare.
Solidaritatea mecanică este determinată natural, in timp ce solidaritatea organică trebuie creată, trebuie susţinută de funcţionarea instituţiilor, instituţii ce promovează valori integraliste pentru o societate- naţiune.
O societate pentru a putea supravieţui trebuie să o promoveze şi să apere valorile comune ce-i leagă şi apropie pe membrii ei. O societate ce nu indeplineşte aceste deziderante devine o societate anomică .
Anomia apare ca totalul dezechilibrărilor dintre „forţele” noastre interioare (dorinţe, pasiuni, sensibilitate) şi „forţele”, stările exterioare ale societăţii (cantitatea de bunuri economice, prestigiul, respectabilitatea, aprecierea, influenţa, puterea, privilegiul). Anomia demotivează acşiunea, o face lipsită de sens, de regulă, o face dureroasă şi absurdă. Anomia este intervalul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea fără să fi apărut între timp altele noi pentru disciplinarea manifestărilor interioare şi exterioare ale omului şi grupurilor sociale.
Conform sociologului român Ion Ungureanu,legea diviziunii sociale a muncii rămăne în plan teoretic, ca teorie este perfect stiinţifică, însă ea nu îşi poate dovedi eficacitatea pentru că nu ţine cont de inegalităţile economice, sociale care sunt prezente în fiecare societate. Durkheim propune o lege dar nu explică aparatul metodologic pentru implementarea ei.Durkheim polemiza cu Marx în epocă în ceea ce priveşte importanţa condiţiilor economice ale diviziunii muncii, neglijând importanţă condiţiilor concrete în care se manifestă această lege.Filosoful John Rawls însă susţine convingerea lui Durkheim că teoria diviziunii muncii sociale trebuie întemeiată pe baza eliminării, prin abstracţie, a inegalităţilor sociale care deşi esenţiale sunt artificiale. In acest sens el propune analiza socială în contextul unui „văl „ imaginar care să egalizeze membrii societăţii.Prin raportatea la această situaţie ideală caracterizată de „spontaneitate” ar trebui formulată o soluţie la problemele societăţii.