Conceptul de proprietate intelectuală vine din legislația franceză a sec. al XVIII-lea, unde se baza pe teoria dreptului natural care susţinea că potrivit legilor naturii, omul are dreptul la un anumit spaţiu interior, liber de amestecul altor oameni sau al statului. Acest spaţiu interior alcătuieşte viaţa, libertatea, onoarea şi proprietatea. Autorul deţine asupra produselor sale intelectuale un drept natural şi inalienabil ce reiese din însăşi natura activităţii creative şi există independent de recunoaşterea lui de către stat. Cu alte cuvinte, aşa cum, de ex., dreptul la viaţă este inerent fiinţei umane de la naştere şi nu depinde de anumite evenimente ulterioare cum ar fi adoptarea unor acte normative ce ar recunoaşte acest drept, fix aşa şi dreptul proprietar al autorului asupra creaţiei sale nu necesită o recunoaştere ulterioară, or ea este protejată, graţie legăturii cu autorul său, din însăşi momentul creării.
De-a lungul istoriei, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală a evoluat constant, însă pînă în ziua de astăzi părerile doctrinarilor sînt diferite cînd este vorba de perioada antichităţii. Conform unor opinii, se susţine că în antichitate creatorii nu beneficiau deloc de protecţia operelor lor datorită faptului că în civilizaţiile acelor vremuri, deseori poeţii, filozofii, dansatorii etc., erau sclavi, astfel că stăpînii lor deveneau proprietari asupra creaţiilor lor în virtutea unui drept de accesiune pur patrimonial. Or, este bine cunoscut faptul că, spre ex. în Roma antică, statutul juridic al sclavului era de „bun”. Respectiv, fructele (creaţiile) ce erau produse de aceste „bunuri” aparţineau stăpînului.
O altă parte a doctrinarilor sînt de părerea că „dreptul autorilor a existat dintotdeauna, dar de la bun început nu a fost perfectat într-o formă absolut clară din punct de vedere legal”. Adepţii acestei viziuni consideră că încă din cele mai vechi timpuri „acest drept a existat in abstracto ... se manifesta şi căpăta anumite forme ... dar ... lipsea necesitatea publică de a-1 reglementa juridic”. În acest sens, fiind analizată problema recunoaşterii drepturilor morale, se precizează că deja cu 2300 de ani în urmă, în Republica Ateniană se evidenţia dreptul la apărarea integrităţii operei şi se interzicea orice modificare a ei. În Imperiul Roman, de asemenea, autorii „înţelegeau că publicarea şi valorificarea operei ating atît drepturile lor intelectuale, cît şi cele morale. Autorilor li se recunoştea posibilitatea de a decide publicarea operei, iar plagiatul era aspru condamnat de opinia publică”. Dreptul roman, de asemenea, prevedea posibilitatea apărării drepturilor morale ale autorilor prin actio iniuriam, deşi protecţia acordată prin această acţiune era destul de limitată.
În Grecia şi Roma Antică, creatorii nu urmăreau atît profitul personal cît gloria şi celebritatea. Din acest punct de vedere, şi sancţiunile aplicate plagiatorilor sau imitatorilor erau de ordin moral, nu pecuniar. În Atena, aceste fenomene erau extrem de energic combătute prin critica literară. În Alexandria, plagiatorii erau pedepsiţi de autorităţile legale sau erau sancţionaţi prin blam public. Sancţiuni similare erau aplicate şi la Roma.
Grecilor antici le aparţine prima lege privind protecţia noilor creaţii care a fost adoptată în sec. VI î.e.n. în oraşul-cetate Sybaris şi care avea menirea de a proteja noile feluri de mîncare. Dacă un bucătar inventa un nou fel de mîncare de o calitate excepţională, el obţinea un monopol de exploatare a acestuia pentru o perioadă de 1 an şi nimeni altcineva nu putea folosi această noutate culinară decît după expirarea termenului. Deşi legea avea nobilul scop de încurajare a creativităţii în domeniul culinăriei, aceasta nu supravieţuieşte şi dispare odată cu cetatea nefiind preluată ulterior.
Cercetătorii au supus unei minuţioase analize şi renumitele lucrări ale romanilor antici, cum ar fi „Instituitele”, „Codul” şi „Digestele” lui Iustinian şi au concluzionat că deoarece furtul de manuscrise era pedepsit într-un mod distinct decît furtul altor bunuri, aceasta este o dovadă certă a faptului că ele aveau nu doar o valoare economică, ci şi legată de personalitatea creatorului său. Această interpretare însă este departe de a fi una convingătoare în susţinerea opiniei existenţei drepturilor de proprietate intelectuală în antichitate.
În privința Evului mediu lucrurile stau mai bine, deoarece există suficiente izvoare care să demonstreze existenţa certă a primelor forme de reglementare a acestor drepturi. În principiu, perioada timpurie a acestei epoci nu era diferită de antichitate în ceea ce priveşte industria copiştilor. Autorul dornic să-şi publice creaţia se adresa unui „bibliopol” care era o persoană specializată în copierea manuală a lucrărilor. Procesul era unul de durată şi necesita resurse enorme, la ce se adăuga şi insuficienţa de eventuali cumpărători, deoarece puţini puteau citi, preţul cărţilor era excesiv de mare şi exista un număr redus de exemplare. Nu existau nici reguli care să reglementeze procesul de multiplicare şi vînzare a exemplarelor, astfel cumpărătorul unui exemplar putea face copii pe care le putea ulterior comercializa, concurîndu-1 în acest fel pe primul bibliopol, fapt ce descuraja investiţiile în acest domeniu.
Situaţia se schimbă cardinal în 1445 cînd germanul Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile care a făcut posibilă multiplicarea operelor literare prin procese mecanice şi a permis ca producerea şi reproducerea cărţilor să crească în volum şi să scadă în preţ. În lipsa, însă, a oricărei forme de protecţie împotriva revînzării de copii neautorizate, investiţia în tipărirea şi vînzarea cărţilor era o acţiune riscantă. Aceasta a dus la creşterea presiunii asupra obţinerii unei protecţii care s-a materializat în sec. al XV-lea prin introducerea privilegiilor acordate de diverse autorităţi (în Anglia şi Franţa de regi; în Germania de principii diferitelor state). În linii generale, privilegiul era o autorizare de a practica o anumită activitate. Funcţiile privilegiilor erau două: recunoaşterea de către stat a meritelor unei persoane concrete; interdicţia de a valorifica obiectul protejat de către terţi. Ele erau acordate, de regulă, nu autorilor ci tipografiilor şi confereau drepturi exclusive de reproducere şi distribuire pentru perioade limitate de timp, punîndu-le la dispoziţie sancţiuni, precum amenzile, confiscarea copiilor, reparaţia prejudiciilor etc.
Este de menţionat faptul că privilegiile nu se acordau doar pentru realizările din domeniul industriei cărţii şi vizau categorii de drepturi foarte diferite pentru beneficiari, în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pămînt, acordarea de împrumuturi fără dobîndă, acordarea cetăţeniei sau chiar a unor titluri nobiliare etc. De altfel, privilegiile au fost şi prima formă de protecţie a drepturilor asupra invenţiilor. Important pentru stat la conferirea unui privilegiu era ca inovaţiile să înlocuiască importurile cu o nouă ramură a industriei autohtone, Republica Veneţiană fiind prima care a adoptat o lege ce reglementa această formă de privilegiu, şi anume „Parte Veneziana” din 1474 în care se stabileau principiile care s-au păstrat pînă în zilele de azi: importanţa invenţiilor pentru stat, drepturile exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancţionarea încălcării acestor drepturi. Ulterior, odată cu Marea revoluţie franceză din 1789, toate privilegiile feudale au fost abolite.
Prima lege a dreptului de autor este considerată a fi Statutul Reginei Anne propusă în 1709 şi adoptată în 1710 în Anglia. Principalul efect al legii era că autorul unei cărţi dispunea de dreptul exclusiv de a reproduce (copyright – dreptul la copie) opera sa timp de 14 ani de la data primei publicări, cu posibilitatea de a prelungi acest termen cu încă 14 ani dacă la expirarea primului termen autorul mai era în viaţă.
Prima lege privind protecţia invenţiilor apare şi ea în Anglia în 1623 sub denumirea de Statutul despre monopoluri. Aceasta statua că protecţia avea să fie acordată „pe termen de cel mult 14 ani ce se vor da de acum înainte, primilor şi realilor inventatori pentru unica folosire sau producere în Regat a produselor noi, pe care alţii ... nu le vor folosi”.
La nivel internaţional, prima convenţie este adoptată în domeniul proprietăţii industriale ca replică la provocările determinate de comerţul internaţional care condiţiona necesitatea schimbului de tehnologii şi respectiv condiţiona crearea unor mijloace universale de protecţie a drepturilor creatorilor tehnici. Necesitatea uniformizării legislaţiilor a fost conştientizată în special în 1873 cînd la Viena a fost organizată o expoziţie internaţională de invenţii unde mulţi invitaţi străini au refuzat să se prezinte din cauza reglementărilor diferite ale ţărilor-participante în privinţa produselor introduse pentru prima dată într-o expoziţie. În consecinţă, drept urmare a două congrese internaţionale, este adoptată Convenţia de la Paris din 20 martie 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale.
În domeniul dreptului de autor, prima convenţie este şi ea determinată de necesitatea asigurării unei protecţii internaţionale uniforme a autorilor. După 25 de ani de lucrări pregătitoare este adoptată Convenţia de la Berna din 9 septembrie 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice.
De remarcat faptul că odată cu apariţia radioului, cinematografiei şi televiziunii interpreţii au fost puşi într-o situaţie dificilă, deoarece pe de o parte acestea aveau posibilitatea să-şi promoveze foarte uşor interpretările sale prin intermediul noilor mijloace tehnice, astfel devinind faimoşi şi recunoscuţi peste tot, pe de altă parte interpretările lor au căzut pradă folosirii abuzive a acestor interpretări fără a se plăti remuneraţia de interpret. A survenit o necesitate stringentă de a adopta un act internaţional care ar recunoaşte drepturile artiştilor-interpreţi, producătorilor de fonograme şi a organizaţiilor de difuziune asupra interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor sale. Pe parcursul lunii octombrie 1961, la invitația Guvernului Republicii Italiene la Roma au avut loc lucrările conferinţei Diplomatice la care s-a convenit asupra textului final al Convenţei Internaţionale pentru protecţia artiştilor interpreţi sau excutanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune şi de televiziune, aşa numita Convenţie de la Roma adoptată la 26 octombrie 1961.
În domeniul mărcilor, primul tratat internaţional a fost adoptat la Madrid în aprilie 1891 şi este cunoscut sub denumirea de Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor. Comercianţii şi fabricanţii de produse ar fi trebuit să se confrunte cu deficienţe foarte mari dacă doreau să înregistreze o marcă în mai multe ţări. Aceștea ar fi trebuit să se conformeze tuturor cerinţelor formale ale statului străin vizavi de înregistrarea mărcii, care să se referă la respectarea cerinţelor de formă şi conţinut cerute pentru a înregistra o marcă, în plus deficultăţi în cunoaşterea limbii, procedurii de înregistrare a mărcii, etc. Anume evitarea acestor deficienţe a fost scopul adoptării Acordului de la Madrid, prin urmare cel care doreşte să înregistreze o marcă în mai multe ţări urmează să respecte procedura prevăzută de Biroul Internaţional al OMPI.
De altfel, simplificarea procedurii înregistrării unuia sau mai multe desene şi modele industriale în diverse ţări a fost pus la baza elaborării şi adoptării Aranjamentului de Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele industriale, adoptat pe data de 6 noiembrie 1925 la Haga. Ca şi în cazul mărcilor solicitantul înregistrării unui sau mai multe desene sau modele industriale în străinătate trebuie să urmeze procedura de înregistrare stabilită de Biroul Internaţional al OMPI.
La 14 iulie 1967 este semnată Convenţia de Ia Stockholm privind instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), care intră în vigoare în 1970. O.M.P.I. a fost astfel mandatată cu sarcina de a contribui la protecţia proprietăţii intelectuale în toată lumea prin acordarea de asistenţă în colaborarea ţărilor semnatare în acest domeniu.
Cel mai apreciat rezultat al eforturilor depuse pentru găsirea unei soluţii de combatere a pirateriei internaţionale în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală a fost înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) prin Acordul de la Marrakesh din 15 aprilie 1994, în special Anexa nr. 1 a acestuia, întitulat Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (Acordul TRIPs).