În literatura de specialitate se susţine pe bună dreptate că principiile de drept reprezintă „punctele fundamentale de pornire, tezele de bază, normative, stabile, călăuzitoare, consfinţite prin includerea lor în actele legislative fundamentale, în corespundere cu care se construiește baza normativă de reglementare a relaţiilor sociale, a conduitei subiecţilor de drept şi a aplicării normelor de drept”. În acelaşi context, principiile dreptului de proprietate intelectuală reprezintă coloana vertebrală a întregului sistem al legislaţiei ce reglementează raporturile juridice respective.
Principiile dreptului de proprietate intelectuală pot fi clasificate în:
- principii fundamentale;
- principii speciale.
Principiile fundamentale caracterizează întregul sistem de drept şi sînt regăsite sau deduse din Constituţia RM: principiul egalităţii în faţa legii (art. 16), principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă (art. 55), principiul legalităţii (art. 1 şi 7), principiul neretroactivităţii legilor (art. 22) etc.
Principiile speciale privesc doar sistemul dreptului de proprietate intelectuală sau una din instituţiile acesteia:
Principiul libertăţii activităţii de creaţie. Acest principiu este prevăzut de art. 33 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Constituţia RM care statuează: „Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată”, „Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil”. Libertatea de creaţie este incompatibilă cu cenzura operelor de literatură artă şi ştiinţă. La momentul actual cenzura este interzisă legislativ. De ex., Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din. 23.04.2010 prevede în art. 2 şi art. 5 că cenzura (adică denaturarea nejustificată a materialului jurnalistic sau interzicerea nejustificată de a răspîndi anumite informaţii de către conducerea mass-mediei, sau orice manifestare a autorităţilor publice sau a persoanelor care exercită funcţii publice de ingerinţă în activitatea editorială a mass-mediei sau a angajaţilor acesteia ori de împiedicare a tirajării sau a răspîndirii informaţiei) în mass-media este interzisă iar cenzura în mass-media publică, precum şi împiedicarea ilegală intenţionată a activităţii mass-mediei, atrage răspundere penală.
În același sens, Legea nr.114 statuează în art. 2 că statul garantează dreptul cetăţenilor la proprietate intelectuală, libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice, precum şi apărarea, în baza legii, a intereselor lor economice şi personale ce apar în legătură cu practicarea diverselor genuri de creaţii intelectuale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în cadrul O.N.U. la New York la 10 decembrie 1948 de asemenea, în art. 27 alin. (2) prevede că „fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”.
Din acest principiu constituţional rezultă că orice persoană este în drept să abordeze orice problemă, orice temă pentru a-şi aplica asupra acestora capacităţile sale creative şi a-şi exprima liber viziunea proprie în orice formă posibilă. Acest principiu garantează libertatea de creaţie nu doar în domeniul artistic şi ştiinţific cum reiese expres din Constituţie, dar şi libertatea creaţiei în orice alt domeniu, cum ar fi: domeniul tehnic, agricol etc., acoperind în acest sens şi aşa creaţii cum ar fi invenţiile, soiurile de plante ş.a.
Principiul îmbinării şi păstrării unui echilibru rezonabil între interesele autorului şi cele ale societăţii. Reiese din art. 32 alin. (2) şi art. 55 din Constituţia RM după cum urmează: „Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie”, „orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora”. De-a lungul timpurilor, o problemă majoră a drepturilor subiective de proprietate intelectuală era întinderea acestora. Fiind nişte drepturi monopoliste după natura lor, ele acordau o exclusivitate totală titularilor acestora.
Astăzi acest drept nu este unul absolut or, odată cu divulgarea produsului creaţiei intelectuale, autorul nu mai poate ignora interesele terţelor persoane şi ale societăţii deoarece legea garantează nu doar dreptul la proprietate intelectuală dar şi dreptul membrilor societăţii de a participa la viaţa culturală şi de a utiliza rezultatele acesteia. În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 27 alin. (1) „orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui”. Iată de ce, se consideră că dreptul de proprietate intelectuală vine să echilibreze interesele societăţii şi interesele creatorilor, pe de o parte asigurînd accesul membrilor societăţii la produsele intelectuale, iar pe de altă parte protejînd efectiv drepturile creatorilor de proprietate intelectuală.
În legătură cu acest fapt, legislaţia privind proprietatea intelectuală stabileşte o serie de reguli menite să asigure realizarea principiului vizat, cum ar fi: existenţa limitelor de protecţie în timp după expirarea cărora creaţiile trec în domeniul public, posibilitatea de a valorifica drepturile asupra creaţiilor numai în baza contractelor negociate cu autorii, existenţa excepţiilor şi limitelor de exercitare a drepturilor subiective etc.
Principiul inalienabilităţii drepturilor morale. Este un principiu caracteristic sistemului de drept romano-germanic. După cum este cunoscut dreptul de proprietate intelectuală are o natură complexă adică autorii acestora dispun de două categorii de drepturi: morale şi patrimoniale. Drepturile patrimoniale sînt susceptibile de a fi transmise atît în virtutea legii, cît şi în baza actelor juridice încheiate cu autorul, pe cînd drepturile morale fiind legate indisolubil de personalitatea creatorilor săi nu pot fi înstrăinate, asemenea convenţii fiind nule.
Acest principiu îşi găseşte reflectare în majoritatea legilor cuprinse în sistemul dreptului de proprietate intelectuală, fiind imposibil a înstrăina, urmări, prescrie aşa drepturi morale ale autorilor de opere, invenţii, soiuri de plante, modele şi desene industriale cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la paternitate, dreptul la divulgare etc.
Principiul stimulării morale şi materiale a autorilor obiectelor de proprietate intelectuală. În RM sînt instituite diferite titluri onorifice conferite diferitor personalităţi distincte, cum ar fi „om emerit”, „artist al poporului”. De asemenea, se organizează concursuri, cum ar fi: „cel mai bun savant al anului”, „premiul de stat în domeniul ştiinţei” etc. În această ordine de idei, HG cu privire la decernarea Medaliei de Aur a Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI) „Inventator remarcabil” şi Trofeului OMPI „Întreprindere inovatoare” nr. 933 din 12.09.2000, prevede: „în scopul stimulării activităţii inovaţionale în domenii cu pondere intelectuală şi eficientizării utilizării proprietăţii industriale în diverse ramuri ale economiei naţionale, Guvernul RM hotărăşte ...”.
Cît priveşte stimularea materială a autorilor, considerăm că însăşi sistemul de proprietate intelectuală este construit pe ideea remunerării creatorilor pentru aportul lor la progresul societăţii. Or, recunoaşterea de către stat a dreptului exclusiv al autorului de a valorifica creaţia sa pe o anumită perioadă de timp nu este decît un monopol de exploatare ce reprezintă o răsplată pentru munca sa intelectuală. Mai mult decît atît, spiritul de concurenţă caracteristic fiinţei umane fiind alimentat şi de obţinerea unor profituri financiare sub formă de remuneraţie de autor îi determină (stimulează) pe concurenţii săi să creeze alte produse intelectuale noi, care eventual le-ar concura pe primele.
În dreptul de autor acest principiu mai este asigurat şi prin sistemul de garanţii acordat de către art. 68 din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri similare ce servesc direct la crearea unei opere ce dă naştere unui drept de autor nu pot face obiectul urmăririi silite. De asemenea, remuneraţia cuvenită autorilor şi titularilor de drepturi conexe, ca urmare a utilizării operelor şi obiectelor lor, beneficiază de aceeaşi protecţie ca şi salariile, inclusiv în sensul că nu poate fi urmărită în cadrul procedurii de executare decît în aceleaşi condiţii ca şi salariul, fiind scutită de impozitul pe valoarea adăugată. În scop de protecţie eficientă a drepturilor patrimoniale ale autorilor şi ale titularilor de drepturi conexe contra inflaţiei şi a altor factori social-economici negativi, se procedează la indexarea tarifelor minime ale remuneraţiei, stabilite în sumă fixă, concomitent şi proporţional cu majorarea salariului minim pe ţară, reglementat de legislaţia cu privire la salarizare.
O serie de principii ale dreptului de proprietate intelectuale sînt reflectate în convenţiile internaţionale din domeniu, printre care sînt evidenţiate următoarele:
Principiul tratamentului naţional. Este consacrat în art. 5 al Convenţiei de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice şi în art. 2 al Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale. Esenţa acestui principiu constă în faptul că resortisanţii din ţările membre ale ambelor convenţii beneficiază în celelalte ţări membre de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii. Străinul este asimilat cu naţionalul, renunţîndu-se la principiul reciprocităţii. Convenţia de la Berna prevede: „în cazul operelor autorii cărora sînt protejaţi conform prezentei Convenţii, pe teritoriul statelor Uniunii, altele decît ţara de origine, autorii se vor bucura de drepturile pe care legile interne ale acestor ţări le acordă sau le vor acorda în viitor cetăţenilor lor, precum şi de drepturile acordate expres de prezenta Convenţie”.
Convenţia de la Paris, la rîndul ei, statuează: „Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. În consecinţă, ei se vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse naţionalilor”.
Principiul dreptului de prioritate. Caracterizează obiectele dreptului de proprietate industrială prin care se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane, care a efectuat într-o ţară membră a Convenţiei de la Paris un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre. Prevederile Convenţiei de la Paris se regăsesc în art. 39 – 42 din Legea privind protecţia invenţiilor, art. 37 – 41 din Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, art. 33-36 din Legea privind protecţia mărcilor, 37 – 40 din Legea privind protecţia soiurilor de plante.
Principiul independenţei brevetelor şi mărcilor. Este consfinţit în art. 4 bis şi 6 din Convenţia de la Paris prin care se înţelege că cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări membre ale Convenţiei de la Paris nu depind unele de altele. Şi respectiv, după înregistrarea într-o ţară membră a Convenţiei de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile înregistrate în celelalte ţări membre.