Drept

Reieșind din prevederile Legii nr.38/2008 privind protecţia mărcilor, marca reprezintă orice semn (vizual, sonor, olfactiv, tactil) care serveşte la individualizarea şi deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice.

Drepturile asupra mărcii sînt dobîndite şi protejate pe teritoriul RM prin:

1. înregistrare în condiţiile prezentei legi;
2. înregistrare internaţională conform Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891 sau conform Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 27 iunie 1989, denumit în continuare Protocolul referitor la Aranjament;
3. recunoaşterea mărcii ca fiind notorie.

Pot constitui mărci orice semne:

• susceptibile de reprezentare grafică – cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, culori, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, holograme, semne de poziţionare;
• sonore, olfactive, tactile, precum şi orice combinaţii de astfel de semne, cu condiţia ca aceste semne să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice.

Titular al mărcii este persoana fizică sau juridică ori grupul de persoane fizice şi/sau juridice în numele căreia/căruia marca este protejată în conformitate cu prezenta lege. Drepturile dobîndite prin înregistrarea mărcii în Registrul naţional al mărcilor se confirmă prin titlul de protecţie – certificatul de înregistrare a mărcii.

Drepturile asupra mărcii pot fi dobîndite individual sau în coproprietate în indiviziune. Modul de utilizare a drepturilor în coproprietate asupra mărcii se stabileşte prin acordul încheiat între coproprietari. În caz contrar, litigiul se soluţionează de instanţa de judecată competentă.

Dreptul conferit de înregistrarea mărcii. Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv asupra acesteia. Titularul mărcii este în drept să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială, fără consimţămîntul său:

1. un semn identic cu marca pentru produse şi/sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată;
2. un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi identităţii ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului; riscul de confuzie include şi riscul de asociere între semn şi marcă;
3. un semn identic ori similar cu marca pentru produse şi/sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată cînd aceasta din urmă a dobîndit un renume în RM, iar persoana terţă, în urma folosirii semnului, fără motive justificate, profită de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau le aduce atingere acestora.

Titularul mărcii poate cere să fie interzise următoarele acţiuni ale terţilor:

• aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, precum şi utilizarea lui în calitate de ambalaj, în cazul mărcilor tridimensionale;
• oferirea produselor spre comercializare sau comercializarea ori stocarea lor în aceste scopuri sau, după caz, oferirea ori prestarea serviciilor sub acest semn;
• importul sau exportul produselor sub acest semn;
• utilizarea semnului pe documentele de afaceri şi în publicitate;
• multiplicarea, stocarea sau comercializarea semnului în scopurile sus-menţionate.
• utilizarea semnului în reţeaua internet, inclusiv în calitate de nume de domen.

Dreptul exclusiv asupra mărcii produce efecte pentru terţi începînd cu data publicării în BOPI sau cu data înscrierii în Registrul internaţional a datelor referitoare la înregistrarea mărcii. Totodată, poate fi cerută o despăgubire rezonabilă, în limita prejudiciului cauzat, pentru acele fapte, săvîrşite după publicarea cererii de înregistrare a mărcii, care vor fi interzise după publicarea înregistrării mărcii. Instanţa judecătorească sesizată să se ocupe de cazul respectiv nu poate să decidă în fond atîta timp, cît datele referitoare la înregistrarea mărcii nu au fost publicate.

Titularul mărcii poate plasa alături de marcă un marcaj de avertizare în formă de litera R, înscrisă într-un cerc, sau un text care indică faptul că marca este protejată în RM.

Funcţiile mărcii sunt configurate de condiţiile economice şi sociale. Principalele funcţii îndeplinite de marcă sunt următoarele:

• funcţia de diferenţiere a produselor,
• funcţia de concurenţă,
• funcţia de organizare a pieţei,
• funcţia de monopol.

Funcţia de diferenţiere a produselor. Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt identice sau similare. Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizarea produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de concurenţă neleală.  Datorită valorii care o dobândeşte pe piaţă, marca nu mai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator al produsului, marca permite fixarea clientelei.

Funcţia de concurenţă. Funcţia de concurenţă a mărcii se bazează pe sistemul de atragere a clientelei. Funcţia de concurenţă a mărcii se realizează prin diferenţiere şi publicitate. Diversificarea şi multiplicarea modelelor, tipurilor şi culorilor a realizat nu numai o diferenţiere a produselor, ci şi a mărcilor.

Publicitatea mărcii diferenţiate determină o creştere a vânzării. Datorită progresului tehnic, publicitatea  a evoluat de la forme persuasive, cu caracter de informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive. Abuzul de publicitate determină ca diferenţierea obiectivă să devină o diferenţiere subiectivă.

Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. De ex., mărcile de automobile sau mărcile de detergenţi.  

Funcţia de organizare a pieţei. Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieţei. Funcţia de organizare a mărcii îşi exercită influenţa asupra formelor distribuţiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şi reducerea cheltuielilor de desfacere. Întrucât marca se vinde singură, comercianţii recurg la propriile lor semne distinctive.

Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de servicii reflectă tendinţa vânzătorilor de a-şi  asigura exclusivitatea mărcii producătorului, în procesul de organizare a distribuţiei produselor.

Funcţia de monopol. Diferenţierea mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei are ca rezultat transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Datorită acestui fenomen, funcţia de garanţie a calităţii produsului este înlocuită cu o funcţie de protecţie a cumpărătorului.

Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituie un fenomen artificial, care împiedică progresul producţiei. Printr-un număr sporit de variante, se limitează eficacitatea  seriilor mari şi diferenţierea devine exclusiv subiectivă.

Un fenomen de frânare a producţiei reprezintă şi exclusivitatea distribuţiei. Vânzarea produselor prin intermediari presupune cheltuieli suplimentare şi o desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producţiei.

Condițiile pentru protecția juridică a mărcii sunt împărțite în două categorii: condiții de fond și de formă.

Condițiile de formă privesc modul de folosire a mărcii.

Condițiile de fond sunt cele care privesc: disponibilitatea, distinctivitatea, liceitatea.

Distinctivitatea mărcii. Protecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa caracterului distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu este necesar, uzual sau descriptiv. Distinctivitatea este o problemă de fapt.

În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiţie de validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă.

Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanţele judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă. Aprecierea caracterului distinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului de a identifica un anumit produs, în cadrul aceleiaşi categorii. În raport de produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.

Disponibilitatea mărcii. Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existenţa unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere, care constituie anteriorităţile propriu-zise.

Anteriorităţile sunt parţiale şi relative. Ele privesc numai domeniul economic şi comercial, în care semnul a constituit obiectul unei aproprieri anterioare. Pe de altă parte, anteriorităţile sunt limitate profesional, în timp şi în spaţiu.

Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru care a fost creată. Riscul confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintre produse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.

Liceitatea mărcii (legalitate sau moralitate) înseamnă ca acesta să nu fie contrar ordinii publice, bunelor moravuri ori de natura sa însele publicul. Sunt considerate a fi contrare moralei și ordinii publice printre altele: folosirea, fără autorizația organelor competente, ca mărci sau elemente ale acesteia stemele, drapelele și alte embleme de stat, a semnelor și sigiliilor oficiale de control și garanție, cât a oricăror imitații de blazoane.

Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţie mărcile deceptive, ilegale sau imorale. Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori.

Dobândirea dreptului. Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire a dreptului la marcă. Ele se pot grupa în 3 categorii:

1. sistemul declarativ sau realist;
2. sistemul atributiv, constitutiv sau formalist;
3. sistemul mixt, dualist sau complex.

În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.

În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primului ocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice depozit. În sistemul   priorităţii de folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de publicitate, determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unui act de apropriere a mărcii.

În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.

Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.

Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controlului preventiv.

În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii.

Mărcile pot fi clasificate după mai multe categorii, regimul lor juridic fiind dat de încadrarea mărcii într-o anumită categorie.

Mărcile individuale aparțin sau se utilizează de o anumită persoană fizică și juridică, în timp ce mărcile colective servesc la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane, fiind utilizate de mai multe persoane juridice. Înregistrarea mărcii colective este condiţionată de existenţa şi depunerea unui regulament în care să se indice persoanele şi condiţiile în care acestea sunt îndreptăţite la utilizarea mărcii.

Mărcile de certificare sunt mărci a căror solicitant este o persoană juridică legal abilitată să exercite exclusiv controlul produselor şi serviciilor în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie. Pentru depunere sunt necesare cererea, regulamentul de folosire a mărcii de certificare şi autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare.

Mărcile verbale sunt  formate din semne scrise, putând fi  o denumire, cifre, litere, cuvinte, un slogan, scrise cu caractere standard. Mărcile figurative conțin reprezentări, elemente grafice (desen) care nu conţin litere sau cifre. Mărcile combinate sunt compuse dintr-o denumire scrisă cu o grafică deosebită şi/sau in culori sau o denumire însoţită de un element grafic (desen), putând fi compuse sau complexe. Cele compuse sunt alcătuite din semne diferite dintre care numai unele au caracter distinctiv, are cele complexe sunt compuse din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele însele.

După modul de reprezentare grafică, marca poate fi:

Marca verbală – o denumire, un slogan, scrise cu caractere standard.

Marca figurativă – un element grafic.

Marca combinată – o denumire scrisă cu o grafică deosebită şi/sau în culori sau o denumire însoţită de un element grafic (desen).

Marca tridimensională – marca constituită din forma produsului sau a ambalajului sau orice alt semn specific tridimensional care permite identificarea unui produs sau serviciu.

Marca de fabricație, de comerț și de serviciu reprezintă semne exterioare, prin care se individualizează mărfurile industriale sau cele pe care o întreprindere comercială le pune în circulație spre a le deosebi de cele identice sau similare ale altor firme.

Marca de fabrică se folosește de către producător sau fabricant în domeniul activității industriale, agricole, meșteșugărești și artizanale. Marca de comerț este utilizată de către comerciant sau distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde spre a arăta că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o unitate comercială.

După obiect, mărcile se clasifică în mărci de produse și mărci de serviciu. Mărcile de produse identifică anumite produse fabricate sau naturale. Marca de serviciu servește diferențierii serviciilor oferite de o societate de cele prestate de alte societăți. Ea se poate folosi direct sau indirect..

Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizată de un renume devenit internațional (de ex., Coca-Cola, Siemens, C&A), marca defensivă ce servește protecție mărcii principale, marca de rezervă, marca națională care individualizează produsele care provin dintr-o anumită țară, constituind o garanție specială de calitate.