Know-how-ul, este considerat şi nominalizat ca atare în legislaţia internă şi convenţiile internaţionale ca obiect de proprietate industrială, fiind apreciat ca un valoros element al patrimoniului unei întreprinderi. Know-how-ul nu face obiectul unei reglementări speciale, dar unele legi fac referire la know-how.
Denumirea de know-how este o expresie englezească care se traduce prin „a şti în ce fel”, „a şti cum”, expresie care a intrat definitiv în patrimoniul terminologic al proprietăţii industriale fiind mult mai frecvent utilizată decât expresia franţuzească de „savoir faire” având acelaşi înţeles.
Doctrina defineşte know-how-ul ca un ansamblu de cunoştinţe tehnice (informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, necesare fabricării, funcţionării sau comercializării unor produse, sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori procedee.
Soluţiile jurisprudenţiale adaugă uneori referiri fie la finalitatea know-how-ului menţionând că acesta este de natură a conferi un caracter mai competitiv întreprinderii care îl deţine, fie la condiţiile existenţei sale, precizând că aceste cunoştinţe trebuie să aibă un caracter de noutate şi originalitate.
Modurile de dobîndire a drepturilor asupra know-how-ului. Cunoștințele tehnice care intră în componența unui know-how fac cel mai adesea obiectul unui contract de know-how. Persoana care deține know-how-ul (furnizorul) se obligă să transmită know-how-ul prin punerea la dispoziția beneficiarului de documente, schițe, manuale, sau prin trimiterea sau primerea de tehnicieni în vederea specializării. Beneficiarul se obligă să păstreze secretul asupra tutoror informațiilor obținute, pentru că altfel know-how-ul respectiv ar intra în domeniul public și ar aduce prejudicii deținătorului.
Deținătorul unui know-how nu are un drept exclusiv asupra informațiilor, procedeelor și elementelor conexe care sunt incorporate într-un contract de know-how. Noutatea know-how-ului este subiectivă, și ține doar de cunoștințele beneficiarului. Oricine poate folosi procedee și tehnici identice de fabricare dacă a ajuns în mod corect la cunoașterea lor.
Know-how-ul se mai caracterizează și prin dinamism, în contract poate exista o clauză de cross-licensing în urmă căreia titularul know-how-ului să beneficieze de eventualele perfecționări ce sunt aduse procedeelor de fabricație, sau tehnologiilor încorporate, de către utilizator.
Modalitățile de transmitere a know-how-ului. Transmiterea know-how-ului se realizează prin contractul de comunicare de know-how denumit în mod curent în practică, contract de licenţă de know-how, deşi doctrina franceză consideră, justificat, că knowhow-ul nefiind sediul unui drept privativ nu se poate admite ideea unei cesiuni sau a unei licenţe.
În Ghidul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind licenţele, comunicarea de know-how este tratată totuşi alături de contractele de licenţă având ca obiect transmisiunea de drepturi de proprietate industrială. Contractul de comunicare de know-how nu este reglementat prin dispoziţii legale ceea ce conferă părţilor, libertate în redactarea contractului. Nici un text legal nu impune forma scrisă a contractului deşi, în practică, contractul se redactează în formă scrisă şi nici publicitatea în vederea opozabilităţii faţă de terţi. Un moment important îl reprezintă negocierea contractului în vederea încheierii sale care constă în dezvăluirea limitată a conţinutului know-how-ului, a naturii informaţiilor comunicate privind produsul sau procedeul la care se referă. Acest contract, în lipsa unei reglementări, este supus principiului libertăţii contractuale ce cunoaşte însă o limită importantă şi anume aceea determinată de dreptul concurenţei. El este un contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii atât în sarcina comunicantului cât şi în sarcina beneficiarului.
Cât priveşte natura contractului de know-how în literatura juridică s-a considerat că este diferită, după cum obiectul său îl formează elemente abstracte sau intelectuale.
Pentru elementele materiale care sunt remise beneficiarului, contractul poate fi identificat cu o vânzare sau locaţiune în funcţie de caracterul definitiv sau temporar al transferului.
Pentru elementele abstracte, intelectuale, obiect al comunicării şi nu al remiterii, contractul de know-how poate fi identificat cu un contract de antrepriză.