1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Laureatul premiului nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, referindu-se la sistemele sociale spunea că ordinea socială cum ar fi legea, limba şi pieţele sunt nişte „rezultate ale acţiunii umane, ci nu un proiect uman”. Această afirmaţie ne duce cu gândul la ideea că, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au  loc în cadrul unui sistem extrem de complex cum este societatea.

Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic care se autoreglează. Sistemul este un întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o unitate distinctă, cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. La modul general spus, prin sistem se înţelege o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificările determinate în toate celelalte.Viaţa socială prezintă caracteristici de sistem la toate nivelurile sale de organizare: grupul de muncă, familia, intreprinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea.

Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cunoaşterea interdependenţelor, a modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor interdependenţe şi a regularităţii socialului.

Se consideră sistem acel ansamblu organizat acea clasă de fenomene care satisfac următoarele exigenţe:

  1. a) poate specifica un set de elemente identificabile;
  2. b) printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
  3. c) anumite relaţii implică alte relaţii.

Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului sistemului, alţii s-au ocupat în special de componentele şi autoreproducerea sistemului, alţii de analiza subsistemelor.

Uneori definirea sistemului este dificilă, deoarece aceasta se face prin intermediul noţiunii de structură şi invers, aşa cum susţine Piaget că structura este un sistem de transformări, iar Parsons – că sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională.

Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat simultan cu cibernetica, teoria informaţiei şi a comunicaţiei, progresele matematicii, teoria deciziei, cercetarea operaţională şi utilizarea mai intensă a calculatoarelor. Premisele acestei teorii au fost formulate la început de către Ludwig von Bertalanffy în lucrarea Theorie generale des systemes (1930), care a demonstrat că teoria generală a sistemelor intenţionează să elaboreze proprietăţi, principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, indiferent de varietatea lor, de natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.

Cei care au purces la o teoretizare explicită a sistemului social sunt V.Pareto şi T.Parsons. V.Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit conceptul de sistem social şi l-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a caracteriza „forma generală a societăţii”, Pareto porneşte de la premisa că aceasta este determinată de toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca urmare, ea reacţionează asupra elemetelor. În majoritate, elementele sunt reciproc dependente constituind, astfel, sistemul social.

 Parsons a continuat intenţia lui Pareto utilizând o nouă abordare – nivelul structural-funcţional de analiză. El s-a orientat către analiza ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale sistemelor considerate.

Sistemul este definit, în general, ca un ansamblu dinamic şi complex a cărui elemente se află într-un raport de interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste elemente aflate în interrelaţie reprezintă obiecte sau, cel mult, elemente vii, organice, pe când în societate aceste elemente care intră în relaţie unul cu celălalt în cadrul unui ansamblu sistemic sunt oamenii. De aici se desprinde complexitatea sistemului atunci când elementele lui sunt fiinţe umane, deoarece ei înşişi sunt sisteme de sine stătătoare, cu valori proprii de autoconducere, de orientare şi feedback propriu.

Dacă am  încerca să punctăm deosebirile dintre comportamentul sistemic din viaţa socială şi cel strict cibernetic, am constata esenţiale următoarele momente:

  • elementele de acţiune în mediul social sunt indivizii umani;
  • valorile de comandă ale sistemului nu subordonează subiectul, decât parţial şi temporal, în măsura în care să nu-l dezorganizeze;
  • relaţiile ce se stabilesc în sistemul social sunt mai complexe şi de alt tip, fiind stabilită atât o interacţiune materială, cât şi una spirituală;
  • subiecţii din sistemele sociale au capacitatea unică de a conştientiza, ceea ce implică un nou parametru. Această capacitate poate contribui esenţial fie la creşterea caracterului aleatoriu al comportamentului, fie la creşterea nivelului integrator;
  • comportamentului sistemic social nu i se poate aplica viziunea homeostatică a echilibrului ci cea adaptativ procesuală, transformatoare.

Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi, precum:

  1. totalitatea – elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele căpătând însuşiri noi conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului; individualitatea este atributul întregului şi nu al elementelor componente;
  2. integrativitatea – dobândeşte dimensiuni distincte când se are în vedere proprietatea de ierarhizare;
  3. autoreglarea – autocorectarea, autostabilizarea, homeostaza, menţinerea stabilităţii sistemului, a capacităţii lui de a-şi restabili echilibrul, structura şi funcţionalitatea, indiferent de acţiunea unuia sau a mai multor factori de perturbare;
  4. ierarhizarea – un sistem este simultan şi suprasistem pentru componentele sale, şi subsistem în componenţa altor sisteme;
  5. structurarea – fiecare sistem are a anumită configuraţie de raporturi dintre elementele componente.

Societatea ca sistem. În general, este cunoscut faptul că societatea nu este un agent mecanic, ci o totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadrate într-un ansamblu în care elementele se condiţionează reciproc. Astfel, societatea apare ca un ansamblu hipercomplex, cu puternice calităţi sistemice, iar eficienţa acţiunii sociale este dependentă de modul de organizare sistemică, care permite simultan atât realizarea sarcinii generale a sistemelor, cât şi manifestarea fiecărui element care formează sistemul.

Premisele care stau la baza definirii societăţii ca sistem sunt:

  • Arealul geografic - în care are loc consolidarea relaţiilor sociale. Fiecare comunitate şi-a conturat în baza teritoriului său anumite caracteristici specifice: activităţi, ramuri ale industriei şi agriculturii, cultură şi obiceiuri.
  • Universalitatea - societatea cuprinde multitudinea relaţiilor şi legătruilor sociale, toate instituţiile şi comunităţile sociale statuate la hotarele unui anumit areal.
  • Autonomia - prin care se înţelege capacitatea de a exista independent, caracteristică ce se fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare internă asigurând susţinerea şi reproducerea continuă a sistemului complex de relaţii.
  • Integritatea - care se evidenţiază prin faptul că societatea reuşeşte să-şi subordoneze fiecare generaţie incluzându-o într-un context unic al vieţii sociale şi prin faptul că societatea posedă mecanisme interne nu doar pentru susţinerea structurilor formate ci şi pentru includerea în aceste structuri a noilor formaţiuni sociale create de oameni prin activitate practică.
Loading...