1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Analiza structurală şi funcţională a sistemului social contribuie la o înţelegere mai adecvată a determinismului cauzal în desfăşurarea vieţii sociale. Obiectivele sistemului se pot împlini prin funcţionarea tuturor subsistemelor lui unitare şi interdependente.

În viziunea actuală asupra structurii, distingem două sensuri ale acesteia:

  1. Structura în calitate de complex unitar de interacţiuni, care integrează elementele într-un tot unitar, asigurând sistemului identitatea, stabilitatea calitativă, caracterul omogen şi continuu.
  2. Structura în calitate de model abstract care explică schema funcţionării şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.

Fizionomia şi dinamica unui sistem nu pot fi explicate nici pornind de la întreg spre parte, ca în modelele organiciste, şi nici de la parte spre întreg ca în cele atomiste, ci numai de la constelaţia de raporturi invariante care le caracterizează, adică de la structura sistemului.

În acest context funcţia ne apare ca un atribut sau complex de proprietăţi esenţial unui sistem care se exercită în condiţiile raportării sistemului la alte sisteme. Funcţia are rolul de a integra elementele unui sistem sau sistemul în context, exprimând relaţiile de acţiune prin intermediul cărora se realizează trecerea de la starea de potenţă la act în diacronia structurală.

Problema determinării exacte a mecanismului de funcţionare a sistemului ca un complex de procese şi fenomene impune utilizarea principiului organizării sistemice cu ajutorul căruia aflăm că orice sistem cu stabilitate relativă, pentru a-şi realiza sarcina, îşi creează o capacitate proprie de reglare cu care este capabil să intervină în momentul în care rezultatele sistemului sunt pe cale să se depărteze de la valoarea de comandă dată. Astfel se asigură autoorganizarea.

Autoreglarea sistemului. Procesele autoreglării în cazul oricărui sistem solicită următoarea schemă logică operaţională:

  1. „blocul de recepţie” a informaţiilor privind funcţionalitatea diferitor componente ale sistemelor;
  2. „blocul de analiză” prelucrarea şi interpretarea informaţiei recepţionate pentru „emiterea comenzilor” sau a unor mesaje care să permită funcţionarea pozitivă a sistemului;
  3. „blocul de execuţie” adică de transformare a informaţiilor de comandă în acţiuni sau reacţii de răspuns;
  4. „blocul conexiunilor inverse”ce permit estimarea calităţii operaţionale executate, autocontrolul şi autocorectarea împlinirii lor.
Loading...