1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Termenul „metodă“ provine de la cuvintele grecești „meta“, care înseamnă după, și „ados“ care înseamnă cale sau metodă.

El exprimă procedeul găsit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge la un anumit rezultat, plecând de la o situație dată.

Metodele pot fi clasificate în două mari grupe:

  1. metode conceptualiste sau raționaliste - indirecte, de inferență sau probațiune logică; caracteristica principală a acesteia este de a trage concluzii din situații deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate;
  2. metode intuitive - dialecte sau de credință, mersul lor către obiect nefiind mijlocit de raționamente, ci de necesitatea demonstrației.

După natura problemelor pe care le rezolvă, metodele pot fi împărțite în:

  1. metode de demonstrare,
  2. metode de definire,
  3. metode de prezentare,
  4. metode de construcție.

După natura demersului pe care îl angajează, metodele pot fi:

  1. deductive,

Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale către obiect, un mod autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat. Logica este știința regulilor intelectului. Ea se ocupă cu simplele forme ale intelectului, nereferindu-se la conținuturi. O reflecție este logică, atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele, spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă conțin același lucru, dacă un lucru e conținut în mod implicit în concept sau i se adaugă, dacă un raționament valabil pentru, un concept e valabil și pentru altul asemănător, etc. În drept, aceste procedee de logică generală se aplică frecvent.

Metoda interpretativă. A judeca înseamnă a încadra faptul omenesc în dispozițiile legii spre a-l aprecia și sancționa din punct de vedere juridic. A interpreta însă, înseamnă a smulge dispozițiilor legale sensul lor propriu și înțelesul lor adevărat, în lumina cărora fapta omului va căpăta soluția juridică de rigoare.

Pentru a ajunge să pronunți o hotărâre judecătorească este necesar să posezi în prealabil o dublă cunoștință: a faptului prin probațiunea lui și a legii prin interpretarea ei.

Știința care se ocupă de expunerea principiilor, a normelor și a regulilor după care trebuie să se facă o bună interpretare a legii se numește hermeneutică juridică.

Metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă o metodă a „regulilor" despre care se pretinde că există prin ele însele. Metoda dogmatică năzuiește spre obiect cu ajutorul unei cunoașteri filozofice pure, extrase din anumite principii, pe care rațiunea le întrebuințează de multă vreme, fără să cerceteze cum a ajuns la ele. Metoda dogmatică este, în esența ei o metodă logică, deductivă, care folosește în demonstrațiile ei un număr de principii, a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. în timp ce metoda de interpretare pornește de la textul de lege, premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcții juridice, teoretice, principii afirmate de juriști, cu pretenția de a fi valabile oricând și oricum. În timp ce metodă de interpretare relevă importanța elementului legal în aplicarea dreptului, metoda dogmatică relevă importanța elementului teoretic.

Metoda dialectică. Dialectica este o știință demonstrativă a principiilor dogmaticii, o exploatare silogistică a acesteia. Metoda dialectică înseamnă aflarea adevărului din îmbinarea înfățișărilor lui contradictorii, sinteza pozițiilor antitetice, jocul diferențelor și asemănărilor, cunoscuta tehnologie a celor trei termeni (teza, antiteza și sinteza).

Metoda sceptică. Metoda sceptică este o cercetare legală a tot ce e defectuos, a tot ce nu e determinant într-o știință deci și în știința dreptului. Metoda sceptică opune în primul rând, o îndoială, o neîncredere, procedeu înțelept, de care ar trebui să fie pătruns orice jurist, când cercetează, de exemplu, afirmările autorilor dogmatici. Metoda sceptică nu rămâne însă, la această atitudine negativă comodă la prima vedere, dar neducând la nimic. Atitudinea inițială a metodei sceptice este urmată de tendința de a reexamina premisele oricărei cercetări și de a-i revizui concluzia.

Metoda conceptualistă a lui Kant. După Kant, actul cunoașterii constă în organizarea conținutului divers al experienței cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului și în perceperea acestui conținut ca unitate. Nu cunoaștem din lucruri decât ceea ce punem noi înșine în ele, adică determinarea apriorică, independență de orice experiență.

La fel, în drept, o faptă ține de juridicitate numai în măsura în care i-am permis noi mai dinainte.

Metoda kantiană nu se referă la conținutul obiectelor ci la forma sub care ele sunt cunoscute de intelect.

Metoda intuitivă. Intuiția logică este o determinare complementară a intelectului în sensul că ea nu activează decât pentru a suplini, în unele împrejurări lipsa sau neputința acestuia.

Intuiția începe acolo unde se oprește inteligența, unde majorele acesteia nu mai pot constitui „universala” unei judecăți, acolo unde pentru rațiune începe nesiguranța și obscuritatea.

Intuiția este, în al doilea rând, o determinare spontană în înțelesul că ea pornește numai de la sine, din veșnica ei stare de disponibilitate. Acțiunea, mișcarea, pornesc numai din ea.

În al treilea rând, intuiția este originară, primară, în sensul că ea formează majora unei judecăți, nefiind precedată de nici un raționament. Orice necunoaștere pornește de la ea.

De aceea, s-a spus că intuiția are inițiativă, că ea este călăuzitoare întrucât întreaga judecată vine după ea.

De asemenea, intuiția înseamnă continuitate, ea mergând în sensul vieții care nu e compatibilă cu întreruperea, cu pauza.

în drept intuiția este complementară, în sensul că ea nu trebuie întrebuințată decât atunci când majorele legii nu sunt suficiente pentru dezlegarea unei situații noi. Textele legale și principiile stabilite fie pe cale deductivă, fie pe acea a unei intuiții definitiv tradusă în simboluri, în semne oferă o întrebuințare comodă, confortabilă.

Utilizarea acestei metode în drept ar putea duce uneori la eroare pentru că juristul care pretinde a se sluji de această metodă în anumite împrejurări, ar putea să o confunde cu bunul său plac, cu simpla sa voință sau cu o fantezie personală.

Metoda standardizării. Pentru a detașa forma unei propoziții sau inferențe trebuie să aducem respectiva propoziție sau inferența la o formă standard. Aceste reguli nu se aplică uniform ci diferențiat, de la caz la caz, și nici nu pot fi toate propozițiile standardizate. Prin urmare, fața de celelalte metode folosite astăzi în logica, standardizarea este o metodă în sens mai slab.

Metoda simbolizării si formalizării. Limbajul logicii generale este limbajul natural la care se adaugă fragmente de limbaj simbolic. Primele tentative de exprimare simbolică îi aparțin lui Aristotel. El nu distinge suficient de clar între statutul de constanță și cel de variabilă al unui simbol. Simbolurile lui Aristotel sunt subsumate conceptului de formă logică și nu conceptului de funcție, cel care a atras după sine generalizarea simbolismului în logica.

Dintre logicienii medievali, cel mai apropiat de ideea unui limbaj simbolic este Raymondus Lullus (1235 - 1315). Lullus tratează propozițiile ca pe combinații de concepte, de aici ideea lui de "arta combinatorica" (o tehnica a combinațiilor).

În concluzie, logica nu se poate dispensa de un minimum de simbolism. Simbolizarea este asociată, de regulă, formalizării care nu este decât un fel de "prelungire" sau perfecționare a ei.

Metoda modelării. A interpreta, din punct de vedere logic, înseamnă a da semnificații semnelor de bază și secvențelor de semne din vocabularul unui limbaj simbolic într-un domeniu anume ales numit și domeniu de interpretare. Ideea este că expresiile respectivului limbaj să devină propoziții adevărate sau false cu privire la obiectele domeniului de interpretare.

Interpretarea pentru care o expresie a limbajului devine propoziție adevărată se mai numește modelul acelei expresii.

Problema modelului se pune în raport cu expresia sau în raport cu clasele de expresii. Metoda se referă la limbajele simbolice și formalizate care în acest fel dobândesc o funcție de semnificare cât se poate de exactă.

Metoda diagramelor și a reprezentărilor grafice. Unele raporturi logice pot fi reprezentate prin scheme și figuri grafice numite "diagrame". Cele mai cunoscute sunt diagramele Euler și diagramele Venn folosite mai ales în silogistică. Este vorbă tot de o interpretare și în acest caz dat fiind ca în diagrame termenii propozițiilor devin clase, iar diagrama nu face decât să reprezinte raporturile termenilor prin raporturi ale claselor.

Loading...