1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Principiile logice au un caracter universal, stau la baza funcționării gândirii în general, în ele se reflectă cele mai generale și profunde calități, relații și legături ale lumii obiective, care este percepută de gândirea noastră.

În general, prin principiu se înțelege o lege de maximă generalitate, care stă la baza celorlalte legi dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. În cazul logicii, principiile exprimă cerințele de generalitate maximă ale validității. Problema principiilor logice a fost abordată pentru prima dată de Aristotel, părintele logicii, în lucrarea sa "Metafizica”. Alături de acesta, o contribuție importantă în formularea principiilor logicii a avut-o filosoful german Leibniz. Principiile logice identificate de cei doi filosofi sunt:

  1. Principiul identității formulat sintetic de Leibniz astfel: “Fiecare lucru este ceea ce este. Și în atâtea exemple câte vreți, A este A, B este B”.
  2. Principiul noncontradicției, formulat de Aristotel: “este peste putință ca unuia și aceluiași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și același predicat”.
  3. Principiul terțului exclus, formulat de Aristotel: “Dar nu e cu putință nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat”.
  4. Principiul rațiunii suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziție veridică fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute”.

Principiile logice au caracter fundamental atât în raport cu legile și regulile logice (care pot fi gândite drept cazuri speciale ale principiilor), cât și în raport cu propozițiile adevărate (în sensul că acestea din urmă nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice).

Principiul identității. Oricare ar fi obiectul asupra căruia ne îndreptăm atenția - material sau ideal - acesta se caracterizează printr-o multitudine de însușiri. Aceste însușiri sunt de două feluri: unele care aparțin și altor obiecte și altele care diferențiază obiectul de toate celelalte, inclusiv de cele din aceeași clasă cu el. Combinarea acestor două tipuri de proprietăți permit atât înțelegerea obiectului în general, cât și înțelegerea lui ca individualitate. La nivelul gândirii, această situație este reflectată de principiul identității. Principiul identității se

 

4
manifestă ca exigență atât față de noțiuni, cât și față de propoziții. Astfel, dacă într-o argumentare sau într-un raționament o noțiune are
un anumit înțeles, atunci ea trebuie să-și păstreze neschimbat acest înțeles pe parcursul întregii argumentări sau a întregului raționament.

Respectarea principiului identității asigură gândirii noastre claritate și precizie.

Principiul noncontradicției. Potrivit principiului noncontradicției, este imposibil ca, în același timp și sub același raport, să fie adevărate atât propoziția, care afirmă o anumită proprietate despre un anumit obiect, cât și propoziția, care neagă aceeași proprietate despre același obiect. Altfel spus, două propoziții contradictorii nu pot fi adevărate, în același timp și sub același raport. Necesitatea respectării acestui principiu este demonstrată de faptul că încălcarea lui, adică admiterea unor contradicții logice, anulează posibilitatea distingerii între adevăr și fals.

Principiul terțului exclus. Principiul terțului exclus stipulează că una dintre cele două propoziții este în mod necesar adevărată. Principiul terțului exclus nu are universalitatea primelor două: el se aplică numai în situațiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat și fals), excluzând existența celei de a treia valori. Situațiile de acest tip se află sub incidența principiului bivalenței, conform căruia o propoziție este fie adevărată, fie falsă. Respectarea principiului terțului exclus asigură gândirii consecvență și rigoare demonstrativă.

Principiul rațiunii suficiente. Conform principiului rațiunii suficiente, orice propoziție este acceptată, respectiv respinsă, numai dacă există un temei capabil să justifice acceptarea, respectiv respingerea, acelei propoziții. Acest principiu stă la baza teoriei raționamentului și apare formulat în logică doar la nivel metateoretic: pentru orice propoziție adevărată există cel puțin o altă propoziție adevărată, din care aceasta se deduce și al cărei adevăr este stabilit independent de prima propoziție. Propoziția sau propozițiile din care deducem propoziția dată constituie temeiul acesteia. Temeiurile invocate pentru admiterea sau pentru respingerea unei propoziții pot fi:

  • necesare, dar nu suficiente;
  • suficiente, dar nu necesare;
  • necesare și suficiente;
  • nici necesare și nici suficiente.

Din perspectiva principiului rațiunii suficiente, sunt logic corecte doar temeiurile suficiente, dar nu și necesare, și temeiurile necesare și suficiente. Deși principiul rațiunii suficiente poate fi aplicat în cazul oricărei propoziții, întemeierea nu poate fi împinsă al nesfârșit, fiind necesar să ne oprim la niște principii prime, pe care să le considerăm condiții suficiente pentru celelalte propoziții. Principiul rațiunii suficiente conferă afirmațiilor și negațiilor noastre un caracter întemeiat.

Loading...