1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Validarea reprezintă confirmarea prin examinare și furnizare de dovezi obiective că sunt îndeplinite anumite cerințe specifice pentru o utilizare dată. Validitatea reprezintă acea proprietate a unui raționament de a garanta adevărul concluziei pe baza adevărului premiselor.

Nu se ține cont de adevărul premiselor: ele se presupun adevărate. Un raționament juridic este valid daca presupunând că premisele lui sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă.

Validitatea juridică reprezintă o abordare în sens restrâns a noțiunii de validitate si este exprimată în următoarele situații:

  1. lege/reglementare juridică este considerată validă dacă este în vigoare;
  2. o reglementare juridică este validă dacă are aplicabilitate în cazul respectiv (speța);
  3. actele administrative produse de o instituție publică sunt valide dacă aceea instituție este competentă pentru așa ceva;
  4. o decizie este validă dacă există o bază legală pentru a fi luată aceea decizie;
  5. legi și reglementări sunt reciproc valide în raport cu o anumită speță dacă ele nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc.

Parametrii de validare sânt următoarele:

  • Exactitatea - grad de concordanță între rezultatul unei măsurări și o valoare adevărată a măsurandului.
  • Limită de detecție - limita cea mai de jos a domeniului de aplicare practică a metodei (cea mai mică valoare (concentrație, cantitate, etc.) care poate fi detectată.
  • Limita minimă de cuantificare - cea mai mică concentrație de analitic care poate fi determinată cu un nivel acceptabil al repetabilității și acurateței.
  • Liniaritatea - proprietate a metodelor de măsurare ce caracterizează un domeniu de concentrație.
  • Repetabilitatea - fidelitatea în condiții de repetabilitate.
  • Reproductibilitatea - fidelitatea în condiții de reproductibilitate.
  • Robustețea - sensibilitate în raport cu variația unuia sau mai multor parametri.
  • Sensibilitate încrucișată - sensibilitate în raport cu interferențele generate de alți analitici.
  • Selectivitate - gradul în care o metodă răspunde într-un mod unic la un analitic cerut.

Validarea normelor juridice constă în faptul că fondul lexical investit în formula unei norme juridice prezintă un dublu sens:

  • logic (aferent procesului de constituire a noțiunilor juridice). Aceasta desemnează, în general, un proces evolutiv dependent de transformările socio-juridice, îndeosebi prin elucidarea a numeroase sensuri;
  • lexic (aferent capacității elementelor lexice naționale de a traduce cu exactitate configurațiile intenționale conținute în edictele legii cu sau fără creditarea neologismelor).

Stilul legii trebuie să fie pus sub autoritatea științei legiferării și a unei solide tehnici legislative.

În cadrul legismului, care identifică dreptul cu legea și neagă, astfel, esența obiectivă a dreptului și, totodată, criteriul deosebirii dreptului de samavolnicie, este imposibil un principiu în baza căruia s-ar discuta despre evaluarea juridică însăși și valoarea juridică a legii. În temeiul negării însușirilor și caracteristicilor obiective ale dreptului, independente de voința legiuitorului, în aspect axiologic legismul neagă, în fond, valorile juridice însăși și recunoaște doar valoarea legii în vigoare (dreptului pozitiv).

Conform axiologiei legiste valoarea dreptului, adică a legii în vigoare, constă în aceea că legea este o normă și o formă pură a obligativității.

În baza unei orientări pragmatice, jurisprudența legistă se preocupă de clarificarea și examinarea a două fapte empirice principale:

  • constatarea, clarificarea și sistematizarea a însuși tipurilor (formelor) de dispoziții (legi cu caracter necesar și de constrângere) ale puterii oficiale, adică a așa numitor izvoare formale ale dreptului în vigoare (dreptului pozitiv, legii);
  • clarificarea părerii (poziției) legiuitorului, adică a conținutului normativ-regulator al natural in legi.

Datorită unei orientări pragmatice, logica sistemului juridic este preocupată de:

  1. dezvăluirea, clasificarea și sistematizarea a formelor de ordine (dispoziții constrângătoare-obligatorii) ale puterii oficiale, adică a așa numitor izvoare formale ale legilor în vigoare (dreptului pozitiv);
  2. lămurirea părerii (poziției) legiuitorului, adică a conținutului normativ-reglementator a dispozițiilor corespunzătoare ale puterii oficiale, exprimate în textul actului oficial.
Loading...