Drept

Raportul gândire - limbaj - limbaj juridic

Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de limbaj, ea exprimându-se întotdeauna cu ajutorul limbajului juridic.

El formează o unitate, în sensul că limbajul juridic reprezintă mediul de formare și de manifestare al gândirii juridice.

Logica juridică nu poate ajunge la identificare fără a lua în seamă unele din problemele generale ale limbajului juridic. În acest sens, s-a ajuns la concluzia că gândirea, ca sediu și producător al formelor, a schemelor și legilor logicii nu stă singură și că logica fără subiect nu poate exila definitiv logica subiectului.

Prin limbaj juridic se înțelege, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au semnificație juridică.

Limbajul juridic trebuie deosebit de limbă. Limba înseamnă sistemul de simboluri și reguli care servește comunitatea. Ea guvernează orice act de comunicare și cuprinde:

• un lexic (totalitatea cuvintelor);
• o gramatică (totalitatea regulilor de folosire a lexicului).

Întrucât, în realitate, există mai multe ipostaze de folosire a limbii, aceleiași limbi îi corespund, însă, mai multe categorii de limbaje.

Importanța limbajului juridic pentru logica juridică rezultă din funcții pe care acesta le îndeplinește, si anume:

1. funcția de fixare a cunoștințelor juridice. Acestea sunt exprimate în propoziții, care nu sunt posibile în afara operației de nominalizare juridică, care se realizează cu ajutorul limbajului juridic;
2. funcția constitutivă. Limbajul juridic este mediul în care se formează cunoașterea juridică și conștiința juridică;
3. funcția comunicativă. Limbajul juridic este instrumentul de transmitere a cunoștințelor juridice;
4. funcția argumentativă. Limbajul juridic servește la întemeierea aserțiunilor și cunoștințelor juridice, în general.

Conceptul de limbaj juridic

Logica este legată de limbaj prin însăși obiectul ei. Raționamentele se compun din propoziții însă propozițiile aparțin limbajului, ele nu pot exista decât ca propoziții ale unui anumit limbaj. Prin urmare, pentru a studia condițiile de validitate ale raționamentelor trebuie să avem un minimum de cunoștințe despre limbaj.

Prin limbaj juridic înțelegem, într-un sens general, un sistem de semne sau simboluri, care au semnificație juridică. Categoria de bază a limbajului este semnul. În sens larg, prin semn înțelegem tot ceea ce poate semnifica ceva sau care ajută la fixarea unei astfel de semnificații.

În limbajele actuale legăturile dintre semn și semnificațiile semnului sunt total suspendate.

La rândul ei, relația de semnificare este o relație destul de complicată, ea presupune cel puțin 3 termeni:

• lucrul considerat ca semn,
• semnificația sau lucrul la care trimite semnul,
• subiectul căruia i se semnifică ceva.

Prin urmare, nu există semn în general, ci semn într-o situație anume în care obligatoriu există un subiect și un obiect. Ceva este semn al obiectului doar în măsura în care este semn pentru subiect.

Distincția între limba și limbaj:

• Limbajul este o activitate, în timp ce limba este “instrumentul” acestei activități.
• Semnul este o problemă de limbă, în timp ce utilizarea semnului este o problema de limbaj.

Rolul limbajului pentru procesul gândirii este fundamental. O gândire în afara limbajului este ceva la fel de imposibil ca și un limbaj în afara gândirii.

Specificul limbajului juridic

Cuvintele sunt acele elemente ale limbii care desemnează în mod direct ideile și în mod indirect obiectele.

Termenii juridici reprezintă - formulările lingvistice ale unor noțiuni juridice.

Asocierile de cuvinte formează propoziții și fraze, după anumite reguli bine determinate. Propoziția juridică ne apare, în acest sens, ca o formulare lingvistică, a unei norme juridice.

Dar, orice normă juridică este formată din cuvinte. Ele cuprind:

• un sens de bază (ideea evocată de el);
• sensuri contextual (variabile de la un context la altul).

Sensul unui cuvânt poate fi:

• cognitiv (cu încărcătură informațională, ce indică noțiunea);
• afectiv (care ține seama de relația dintre cuvânt și subiectul care îl utilizează).

Sensul juridic al unei formulări de normă este dat de însăși norma enunțată.

Semnificația cuvântului este dată de ansamblul notelor cuprinse într-o noțiune despre obiectul la care se referă.

În logica juridică se deosebește cuvântul de termenul juridic.

Astfel, cuvântul nu este altceva decât o unitate elementară de vocabular căreia i se asociază un sens, pe când termenul juridic reprezintă o combinație lingvistică care desemnează o realitate juridică.

Sub aspect logic, termenii limbajului juridic sunt în marea majoritate a cazurilor polisemantici.

Analiza logică a limbajului juridic este motivată de năzuința înlăturării sursei lingvistice a erorilor (situații în care instituții diferite sau aparent similare capătă aceleași denumiri, în care aceleași expresii dobândesc tacit semnificații diferite etc.). Incongruentele logice dintre noțiunea juridică (prima formă a gândirii logice) și termenul lexic, rezidă în fenomenele latente specifice dinamicii limbii, în general, când, fie în plan logic și evolutiv noțiunea juridică își sporește conotația și ca atare forța de comunicare. Noțiunea juridică devine anacronică în raport cu gradul de scientizare a dialogului social, ori cu specializarea progresivă a aparatului național al științei juridice.

În literatura de specialitate, s-a subliniat că logica, în genere, nu se reduce la analiza limbajului cu scopul de a înlătura surse lingvistice de eroare, de a-l corecta sau îmbunătăți, ci ea reprezintă un anumit nivel al analizei limbajului.

Transpunerea informațiilor despre obiecte juridice în semne se numește semioză juridică. Ea angajează următoarele aspecte:

• un aspect semantic (semnele se referă la obiectele juridice care sunt designații sau referenții lor). În limbajul logicii juridice prin obiect se înțelege tot ceea ce poate fi numit ca ceva sub aspect juridic. Faptul că o norma juridică se referă la un obiect, îi conferă acesteia semnificație. Pe lângă semnificație, fiecare normă juridică mai are și un sens (exprimat în voința legiuitorului). Sensul este conferit de modul în care acea expresie se raportează la însușirile obiectului semnificat.
• un aspect sintactic (relațiile dintre semnele neraportate la lumea obiectelor juridice). Acest aspect implică:
• alfabetul (semnele admise ca variabile și constante);
• regulile de formare;
• regulile de transformare;

- un aspect pragmatic (utilizarea expresiei de subiect).

Funcții ale limbajului juridic

Funcțiile principale ale limbajului juridic sunt următoarele:

• funcția informativă - vizează limbajul în calitatea lui de mijloc de cunoaștere, comunicare de informații, formulare, testare unor ipoteze etc.;
• funcția expresivă - aici nu se urmărește comunicarea de informații, ci exprimarea unor stări sufletești, a unor atitudini, dispoziții etc.;
• funcția directivă - se referă la raporturile limbajului cu acțiunile subiectului. Ordinele, întrebările, rugămințile sunt în general propoziții care determină acțiuni.

O analiză logică fundamentală asupra limbajului juridic presupune discutarea lui din 3 perspective distincte:

1. perspectivă sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai din perspectiva regulilor după care se pot ele combina;
2. perspectivă semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;
3. perspectivă pragmatică, legată de utilizarea semnelor.

Ținând seama de raportul gândire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu gândirea, rolul de instrument prin care gândirea ia naștere si de instrument de comunicare a gândurilor, rezultă 2 funcții de natură semantică:

1. Funcția informativ-descriptivă. Această funcție ține de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi exprimăm, exteriorizăm informații, adică prezentăm proprietăți ale diferitelor obiecte, descriem situații etc. Această funcție este considerată la nivelul acelor enunțuri care se numesc propoziții autentice. O astfel de propoziție prezintă o proprietate a unui obiect. Enunțurile de acest fel se mai numesc și propoziții cognitive, deoarece proprietățile pe care le exprimă sau conținutul lor poate fi considerat o achiziție a cunoașterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaștere. Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propozițiilor cognitive este aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false.
2. Funcția de comunicare. Această funcție ține de faptul că limbajul juridic este instrumentul prin care gândurile născute în mintea subiectului, stările sufletești trăite de el sunt aduse la cunoștința altcuiva.

Funcțiile care țin de latura pragmatică:

• Funcția expresivă. Enunțurile la care se manifestă această funcție nu comunică neapărat doar informație, ci și stări sufletești sau convingeri ale celui care le produce.
• Funcția direcțional-normativă. Această funcție constă în aceea că enunțurile pe care le formulăm au în mod prioritar sau exclusiv menirea de a ne îndrepta atenția spre un eveniment iminent (ex: spre un accident pe cale să se întâmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament.
• Funcția protocolară. Această funcție are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru cultivarea spiritului de ordine în viața socială. Este vorba de enunțuri formulate numai cu ocazii speciale (evenimente cu importanță în viața individului sau în cea socială), nu sunt formulate în alte ocazii și fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice, conferirea de decorații etc. Enunțurile de acest fel nu au funcție de cunoaștere și nici funcție expresivă.
• Funcția performativă. Această funcție este specifică acelor enunțuri prin care persoana care le formulează se angajează sau anunță că dorește să obțină un anumit rezultat.

Tipuri de limbaj juridic

Limbajul juridic se împarte în două tipuri:

1. Limbajul normativ
2. Limbajul judiciar

Limbajul normativ, ca formă a limbajului juridic, reprezintă una din preocupările centrale ce țin de tehnica legislativă. Tehnica juridică se reduce în bună parte la o chestiune de terminologie, întrucât limbajul este cel care dă eficiență elementelor substanțiale ale dreptului.

În această materie se confruntă preferințe variind între:

• stilul discursiv, retoric, cu încărcătură expletivă;
• stilul eminamente normativ, cu expresii pure juridice, redate scheletic, uscat.

în funcție de aceste preferințe, se consideră că legea trebuie să se adreseze exclusiv rațiunii sau atât rațiunii cât și afectivului.

în orice caz, înainte de reglementarea în concret, este esențial ca norma juridică să-și comunice mesajul. Pentru aceasta trebuie să se facă cunoscută și înțeleasă, motiv pentru care trebuie adoptat un limbaj juridic simplu și precis. Norma nu trebuie să fie dispozitivă, ci trebuie să dezvăluie motivația socială, rațiunea legiuitorului.

Limbajul judiciar este o altă formă a limbajului juridic care se întrebuințează în activitatea judiciară, atât în cauzele penale cât și în cauzele civile, de către organul de cercetare penală, judecător sau avocat.

Întreaga activitate, în acest domeniu, trebuie să fie formulată corect, pe baza cunoașterii termenilor juridici, de specialitate.

Limbajul judiciar cuprinde 3 componente:

1. descripții;
2. prescripții;
3. evaluări (aprecieri).

În mod corespunzător există propoziții și raționamente descriptive, propoziții și raționamente normative juridice și nonjuridice, precum și propoziții și raționamente evolutive (apreciative) juridice.

Într-un proces-verbal de constatare la fața locului se descrie o anumită stare de fapt constatată de către organul judiciar, care trebuie să fie cât mai fidelă față de starea reală de lucruri. La fel, procurorul descrie o anumită stare de fapt în rechizitoriu, iar judecătorul reține o anumită stare de fapt în sentință sau decizie, pe baza probelor administrate în cauză.

Descrierile pot fi nu numai scrise, ci și orale.

Pentru aprecierea corectitudinii lor din punct de vedere logic are importanță limbajul folosit de către autori (limbajul judiciar) întrucât activitatea judiciară nu vizează adevărul în accepțiunea lui cognitivă, ci doar ca echitate, ca justiție într-un sistem. Or, un sistem incoerent nu este nici echitabil nici rațional și nici just.

Descrierile în drept sunt supuse justificărilor (de exemplu, de ce s-a reținut o asemenea stare de fapt sau s-a aplicat o anumită lege). În acest înțeles, apare ca justificativ numai enunțul dedus din principii, din valori sau din norme juridice. Justificările se verifică prin însăși principiile din care se deduc precum și prin argumente probatorii.

Ele se concretizează într-un discurs juridic, care îndeplinește funcția de reproducere exterioară a unei ordini, deja înfăptuită în gândire.