1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Definirea conceptului de formă a gândirii

Sensul cuvântului formă se obține prin opunerea lui cu cuvântul materie și înseamnă aspectul sub care aceasta se prezintă în perceperea noastră.

Ca produs specific al creierului uman, gândirea reprezintă forma cea mai înaltă a cunoașterii, ce reflectă realitatea trecută și prezentă și proiectează acțiunile viitoare. Situată pe o treaptă superioară a activității logice, gândirea realizează (pe baza unor informații acumulate) reflectarea lumii înconjurătoare sub formă de idei. Formarea permanentă a ideilor și asocierea dintre ele permite rezolvarea problemelor și a solicitărilor din mediu.

Gândirea realizează o legătură între informațiile deja acumulate și cele noi. Nu se bazează doar pe experiența proprie, ci și pe mediul social. Limbajul este foarte important. În cele mai multe cazuri apare gândirea verbală, adică gândim prin cuvinte mai mult decât prin imagini.

Gândirea nu operează cu obiecte individuale, ci cu relații. Aceste relații pot fi categoriale (sunt evidențiate în cadrul piramidei conceptelor) și determinative (relații de determinare de orice fel: relații cauza-efect, genetice, funcționale etc.;).

Gândirea se definește ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării și generalizării coordonate în acțiuni mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în forma conceptelor, judecaților și raționamentelor.

Faptele psihice prin care se manifestă gândirea sunt:

  • sistemele operaționale de nivel intelectual;
  • conceptele și însușirea lor prin învățare;
  • înțelegerea;
  • rezolvarea de probleme.

Gândirea are două mari componente:

  • informațională - dezvăluie latura ei de conținut și este constituită din ansamblul noțiunilor și concepțiilor ca forme generalizate de reflectare a însușirilor obiectelor și fenomenelor;
  • operațională - latura funcțională (faptul care asigură adaptarea la mediu); cuprinde ansamblul operațiilor și procedeelor mentale de transformare a informațiilor, de relaționare și prelucrare, combinare și recombinare a schemelor și noțiunilor, în vederea obținerii unor cunoștințe noi sau rezolvării unor probleme.

Gândirea folosește două categorii de operații:

  1. fundamentale, de bază, fiind prezente în orice act de gândire și constituind baza ei (analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea logică),
  2. instrumentale, folosindu-se numai în anumite acte de gândire și particularizându-se în funcție de domeniul de cunoaștere în care este implicată gândirea.

Cele două laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci într-o foarte strânsă interacțiune și interdependență. Ele se îmbină dând naștere la adevărate structuri care se numesc structuri cognitive ale gândirii - sisteme organizate de informații și operații ce presupun organizare și diferențiere interioară între elementele componente, coerență și operativitate ca și tendință de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrările în gândire.

Modalități de operare a gândirii:

  • Analiza și sinteza superioară sunt operațiile gândirii prin care se realizează în plan mental, cu ajutorul simbolismului verbal, descompuneri, separări, disocieri ale unor obiecte și fenomene în părți componente și apoi reunirea lor, uneori după o altă schemă, cu scopul generării de informații noi.
  • Comparația este operația gândirii prin care alăturăm în plan mental două sau mai multe obiecte cu scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor. Orice comparație are la bază un criteriu clar formulat.
  • Abstractizarea este operația predominant analitică, prin care gândirea, acționând maximal selectiv, pozitiv și negativ, trece de la aparență la esență, de la variabil la invariabil, de la concret la abstract.
  • Generalizarea este operația gândirii dominant sintetică prin care însușirile esențiale și generale sunt reunite într-un model informațional unic, menit să definească o clasă, o categorie de obiecte, fenomene, relații.

În cercetarea formelor gândirii logica tradițională se ocupă de formarea noțiunilor, de conținutul și sfera noțiunilor, de raporturile dintre noțiuni, de principalele operații cu noțiunile; definiția, clasificarea, diviziunea.

Forme tradiționale ale gândirii

Gândirea, în mod tradițional, cunoaște următoarele forme logice:

  • noțiunea (mai sunt cunoscute în logică și sub denumirea de termeni sau concepte) - se exprimă prin cuvinte;
  • judecata - se exprimă prin propoziții gramaticale;
  • raționamentul - se exprimă prin fraze.

Noțiunea juridică înseamnă reflectarea pe plan mintal într-o formă logică abstractă a proprietăților esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Cu ajutorul ei se pot deosebi proprietățile esențiale de cele neesențiale ale obiectelor juridice.

Noțiunea juridică este aceeași în orice limbă, fiind diferită doar în diferite sisteme de drept, în funcție de modalitatea concretă de reglementare.

Pentru gândire, însă, orice individualitate la care se referă există ca membri ai clasei de obiecte, prin proprietățile esențiale și comune care le caracterizează.

Judecata este un enunț care afirmă ori neagă ceva despre altceva. Dar, nu orice vorbire este un enunț, ci numai aceea care este adevărată ori falsă.

Judecata - aprecierea unui raport intre diferite idei sau concluzia unui raționament; nu se poate exercita fără un minimum de inteligență și de cunoaștere, dar nu se reduce la aceasta; termenul are mai multe accepțiuni: poate fi privită ca un act de gândire, poate fi o operație sau poate fi considerată o entitate.

Caracteristica instructivă a judecăților este aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi purtătoare de adevăr. Valoarea de adevăr a unei judecăți este dată de corespondența ei cu realitatea la care se referă.

A spune, însă, că orice judecată este ori adevărată ori falsă nu înseamnă a pretinde că despre orice propoziție se știe dacă este adevărată ori este falsă.

În multe cazuri, în logica juridică, din lipsă de probe nu se poate stabili valoarea de adevăr a unei judecăți juridice.

Judecata juridică prezintă următoarele particularități:

  1. se întemeiază pe o apreciere de justiție. Sentimentul de adeziune sau de non-adeziune, de aprobare sau de neaprobare de la baza oricărei judecăți juridice, se întemeiază pe sentimentul de plăcere sau neplăcere trezit în spiritul de concordanță sau neconcordanță acțiunilor omenești cu tendința de a atribui o finalitate sau măcar o ordine faptelor care se desfășoară în societate;
  2. atribuie în mod aprioric lumii din afară cadrele prestabilite ale minții, presupunând o finalitate în desfășurarea acțiunilor. Sentimentul de adeziune de la baza judecății juridice este determinat de principul subiectiv al finalității sau al ordinii acțiunilor omenești petrecute în mediul social;
  3. este o stare de suflet subiectivă, nemijlocită. Ea nu se întemeiază pe concepte. În orice judecată juridică investim imediat faptele supuse aprecierii noastre, ca o adeziune sau o dezaprobare, adică nu avem nevoie să recurgem la conceptele dreptului pozitiv. Putem emite aprecieri de justiție asupra faptelor desfășurate în mediul social, cu ignorarea oricărei norme pozitive și independent de ea;
  4. este dezinteresată;
  5. nu este un simplu sentimentalism sau o impulsiune personală;
  6. presupune existența unui consens tacit unanim.

O judecată poate fi :

  • afirmativă;
  • negativă;
  • universală, când obiectul raportului juridic este format, din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile se obligă să le întreprindă;
  • particulară, când obiectul raportului juridic este format din unele din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile se obligă să le întreprindă.

Pornind de la aceste clasificări, judecățile pot îmbrăca următoarele forme:

  • universal-afirmative;
  • universal-negative;
  • particular-afirmative;
  • particular-negative.

Fiecare din aceste forme este adevărată sau falsă.

Raționament - forma a gândirii și act mental prin care gândirea, pornind de la o serie de cunoștințe date, derivă din ele cunoștințe noi.

Se disting, în general, 4 forme:

  • raționament deductiv,
  • raționament inductiv,
  • raționament ipotetico-deductiv,
  • raționament transductiv.

Un raționament sau o inferență există atunci când sânt determinate valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți.

Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor).

Judecata întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept temei pentru concluzie se numesc premise.

Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente.

Noțiune în calitate de instrument al dreptului. Elemente specifice.

Noțiunea juridică - este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a proprietăților esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Noțiunea reflectă doar proprietățile esențiale și generale ale unei clase de obiecte nu și pe cele întâmplătoare sau particulare. De regulă, noțiunile nu sunt folosite în mod izolat ci în asociație cu alte cuvinte care formează propoziții și fraze. Aceste asociații se numesc context.

Noțiunea juridică, ca orice noțiune, fiind o formă logică distinctă, are o structură proprie, ceea ce înseamnă că ea nu se reduce la cuvântul care o redă și nici la reprezentarea care o însoțește.

Noțiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:

  1. sfera (extensiunea);
  2. conținutul.

Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noțiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăși mulțimea obiectelor desemnate de noțiune. De exemplu, noțiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.

Conținutul reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice formată din proprietățile comune obiectelor juridice la care se referă noțiunea.

Notele ce alcătuiesc conținutul unei noțiuni juridice sunt de două feluri:

  1. specifice;

Între sferă și conținut există un raport de invers proporționalitate: atunci când conținutul crește în atribute - sfera se micșorează, iar atunci când sfera se lărgește - conținutul se va micșora.

Propoziția logică juridică.

Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziția logică. Analiza logică a acestei forme mentale este precedată de evidențierea esenței propoziției logice, inclusiv a celei juridice, după ce urmează clasificarea ei, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr și a operațiilor de bază cu propozițiile logice.

Raporturile, relațiile dintre lucruri se reflectă în gândire sub formă de afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se numesc propoziții logice.

O altă trăsătură esențială a propoziției logice - ca formă a gândirii - este următoarea: o propoziție este în logica totdeauna ori adevărată, ori falsă.

Propoziția logică este una din formele principale ale gândirii abstracte în care se afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde adevărului sau îl contrazice.

După structura lor, distingem:

  1. propozițiile logice simple - propozițiile logice ce conțin un singur subiect și un singur predicat logic;
  2. propozițiile logice compuse - propozițiile logice care sânt alcătuite din mai multe propoziții simple.

Subiectul logic (ca element structural al propoziției logice) este noțiunea ce reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm ceva.

Deci subiectul propoziției logice nu este identic cu obiectul judecății (obiectele sunt acele lucruri, procese, fenomene etc. despre care se afirmă sau se neagă ceva).

Predicatul este noțiunea ce reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății, gândirii. Subiectul și predicatul logic pot fi exprimate printr-un cuvânt sau mai multe cuvinte.

În fiecare propoziție logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu funcții similare). Ele arată dacă însușirea reflectată în predicat aparține sau nu aparține obiectului judecății, gândirii și se numesc copule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul logic) este cuvântul de legătură dintre subiectul și predicatul logic. Ea nu este exprimată numai prin verbul „a fi”, ci și prin alte verbe reductibile la verbul a fi.

Propozițiile logice mai conțin un element - «cuantorii».

Cuantorii sunt cuvintele și simbolurile corespunzătoare ce ne informează despre caracteristicile cantitative ale propoziției sau expresiei logice, înaintea căror se pun.

Cuantorii sunt de două tipuri:

  1. ai universalității - cuantorul universalității îl exprimă cuvintele: toți, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc.;
  2. ai existenței - cuantorului existențial îi corespund cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există etc.

Propozițiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziții verbale, adică sunt exprimate prin propoziții în sens lingvistic, gramatical (propoziții declarative etc.). În multe cazuri, există o corespondență aproape perfectă între judecată și propoziția gramaticală, între subiectul și predicatul logic (termenii judecății) și subiectul și predicatul gramatical.

Propozițiile juridice reprezintă formulări lingvistice ale normelor juridice, hotărârilor judecătorești, calificărilor juridice ale faptelor săvârșite de anumite persoane fizice ș.a. Deopotrivă cu propozițiile cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în activitatea juridică se folosesc propozițiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenția de a determina o anumită acțiune din partea celui căruia i se adresează (o acțiune practică, un răspuns verbal), propozițiile axiologice (evaluative, apreciative) ce au intenția de a da o apreciere.

În cadrul raționalității juridice, o propoziție ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o propoziție axiologică. Aceasta califică o anumită acțiune (faptă juridică) drept licită sau ilicită, cu consecințele de ordin juridic (de ex., răspunderea juridică). Având în vedere deosebirile dintre adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) și cel juridic, specialiștii în drept operează cu propoziții de constatare, unite cu judecăți juridice ce se referă la normele și principiile de drept. Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziții de altă natură, în comparație cu cele cognitive. Enunțurile juridice conțin nu doar adevăruri despre faptele omenești; ele exprimă justețea aprecierilor, pe care le fac specialiștii în drept, privind realitatea socială sub aspectul normelor juridice.

Clasificarea propozițiilor logice se bazează pe următoarele semne:

  • conținutul predicatului;
  • cantitatea obiectelor despre care judecăm;
  • calitatea cuvântului de legătură (copulei logice);
  • modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic;
  • caracterul raportului stabilit între subiectul și predicatul logic.

După conținutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziții logice:

  1. atributive - propozițiile logice în care predicatul logic exprimă prezența sau lipsa notei, care-i aparține sau nu unui obiect;
  2. raportabile - propozițiile logice ce reflectă raportul a două sau mai multe obiecte (fenomene, însușiri, calități etc.) după mărime, așezarea în spațiu, parcurgerea în timp, succesiunea dezvoltării, legăturile cauzale etc.;
  3. existențiale - propozițiile logice în care cuvântul „este” sau „există” formează predicatul logic și arată numai existența unui obiect.

Propoziția ce relaționează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziții categorice.

Propozițiile logice se deosebesc una de alta prin calitate și cantitate. Particularitatea propozițiilor categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea propozițiilor categorice.

Propoziția logică în care se afirmă că o însușire aparține obiectului judecății se numește propoziție logică afirmativă.

Propoziția logică în care se neagă că o însușire aparține obiectului judecății se numește propoziție logică negativă.

Propoziții categorice se disting în următoarele tipuri:

  • universale - propozițiile logice, în care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase;
  • particulare - propozițiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase;
  • singulare - propozițiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect.

O propoziție categorică conține obligatoriu unul și numai unul din următorii cuantori:

  1. universal, redat prin cuvintele toți, toate, orice, nici unul, nimeni etc.;
  2. particular (sau existențial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea, există cel puțin etc.;
  3. singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ (acesta, aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau printr-un nume propriu.

Raționamentele si formele lor specifice de manifestare în drept

Raționamentul este o formă de gândire, prin care se obțin cunoștințe noi din judecățile existente. Judecățile din care derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obținută, cea care reprezintă cunoștințe noi, se numește concluzie.

Raționamentul este o operație logică, în rezultatul căreia din una sau mai multe judecăți, pe care le numim premise, derivă o judecată nouă, care se numește concluzie. El este procesul de obținere a cunoștințelor, exprimate prin judecăți din alte cunoștințe, care la fel sunt exprimate prin judecăți.

Există mai multe forme de raționamente:

  • După orientarea conchiderii, fundamentarea logică a concluziei:
  • deductive,
  • inductive,
  • prin analogie.
  • După numărul de premise:
  • Imediate,
  • mediate.
  • După calitatea conchiderii:
  • certe,
  • probabile.

Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu decurge din ele. Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie despre un obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoștințelor anterior existente despre toată clasa de obiecte.

Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de urmare logică, raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susțin concluzia, dar nu asigură adevărul ei și în concluzia inferenței inductive se conține o informație, care nu exista în premise.

Raționamentul este un sistem dinamic de cel puțin 3 judecăți între care există o relație necesară ce determină apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi.

Spunem că facem un raționament sau o inferență atunci când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți.

Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor).

Judecata întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept temei pentru concluzie se numesc premise.

Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente.

Un raționament este valid din punct de vedere logic dacă adevărul premiselor lui garantează adevărul concluziei. Deci dacă toate premisele sunt adevărate atunci concluzia nu poate fi falsă. Între premise și concluzie trebuie să existe o relație logică cunoscută sub denumirea de consecință sau decurgere logică. Inferența sau raționamentul urmează două căi:

  • de la particular la general - inducția;
  • de la general la particular - deducția, demonstrația, rațiocinația sau silogismul.

Când există această relație, valorile de adevăr ale premiselor și, respectiv, a concluziei sunt interdependente. Dacă toate premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia, iar dacă concluzia este falsă, atunci cel puțin una dintre premise este falsă.

De aceea, raționând valid avem garanția că nu vom ajunge de la adevăr la fals și dacă am ajuns la o concluzie falsă, înseamnă că cel puțin una din premisele de la care am pornit este falsă.

Pentru a stabili prin raționament adevărul unei judecăți, se cer a fi îndeplinite două condiții, care sunt independente una de alta:

  • să pornim de la premise adevărate;
  • să raționăm valid.
Loading...