1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Caracteristici generale ale raționamentului juridic

Raționamentul juridic este o formă de gândire logică juridică, prin care juriștii obțin cunoștințe noi din judecățile existente.

Pentru a construi un raționament juridic corect, este nevoie de enunțarea unor norme juridice și de judecăți normative în care să se constate că un anume comportament este obligatoriu (interzis sau permis) printr-o normă anume.

Pentru a stabili norma, trebuie, însă, să fie interpretată legea.

O normă intră într-un raționament juridic dacă e stabilită în conformitate cu dispozițiile legale, din care se obține după regulile de interpretare folosite.

O judecată normată intră într-un raționament juridic dacă este inferată, dintr-o normă după reguli care privesc atât legăturile de conținut cât și cele formale.

Astfel, din norma care interzice o faptă determinată se inferează numai judecata normativă care descrie comportamentul interzis prin normă. În acest fel, judecata normativă participă la raționamentul juridic în mod justificat.

Concluzia unui raționament juridic este corect și just întemeiata dacă și numai dacă premisa, care cuprinde judecata normativă, este corect construită și justificată, iar premisa care cuprinde fapta este corect construită și probată cu mijloacele de probă prevăzute de lege.

Raționamentul juridic se reflectă, în general, în discursurile juridice, care sunt, prin excelență, discursuri explicativ-justificative, întrucât interesul pentru adevăr nu este separat de principii, norme și valori, ci dimpotrivă, acesta este determinat de valorile dreptului, exprimate în principiile de drept și în lege.

În logica juridică justul este substituit cu legalitatea.

Legea este justificată cel mai bine de legiuitor și reprezintă adevărul. Normele care obligă (interzic sau permit) nu mai pun problema valorii de adevăr, ci a îndeplinirii prezumțiilor lor. Nimeni nu pune la îndoială valoarea de adevăr a legii (nu discută dacă legea e adevărată sau falsă).

Astfel, o faptă este juridică dacă legea a cuprins-o în clasa de fapte specificată. O probă e sursă a argumentului probatoriu dacă legea și judecătorul o admit.

Modalități de manifestare a raționamentelor deductive

Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu decurge din ele. Deducție sau raționament deductiv este raționament în care se trece de la judecăți de un anumit grad de generalitate la judecăți de același grad de generalitate sau la judecăți de un grad mai mic de generalitate. Deducția se supune unei condiții logice: dacă premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia. Și dacă ea nu satisface această condiție, atunci se poate afirma că raționamentul a fost alcătuit incorect. Deducția ne permite să obținem concluzii adevărate, iar raționamentele deductive se supun unor reguli clare, precise și ordonate sistematic. De aceea unii autori susțin că logica în sens strict trebuie privită ca studiu formal consacrat numai inferențelor deductive sau, mai pe scurt, categorie a deducției.

Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie despre un obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoștințelor anterior existente despre toată clasa de obiecte. Sau, altfel spus, în baza posedării de către obiect a unei caracteristici esențiale, se determină apartenența acestui obiect la o anumită clasă, mai apoi se face concluzia că caracteristice comune pentru toate obiectele acestei clase, îi sunt proprii și acestui obiect. Concluziile obținute printr-un raționament deductiv sunt adevărate și nu necesită verificare adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raționament deductiv îl constituie adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relații de gen și de specie. Căci, caracteristicile genului sunt concomitent și caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot ceea ce se afirmă despre toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega și despre fiecare obiect în parte.

Raționamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de calificare juridică. În raționamentele deductive legătura dintre premise și concluzie se bazează pe legi logice, de aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raționamentele deductive se mai numesc și logic necesare, iar cele inductive - raționamente probabile. Raționamentul deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular.

În unele raționamente deductive gândirea pornește de la o singură premisă și merge de la general la particular sau de la particular la particular. Acestea sunt raționamentele deductive imediate.

Raționamentele deductive imediate sunt acele raționamente, în care dintr-o singură judecată categorică este derivată o concluzie. Aceasta se realizează prin anumite transformări logice. Raționamentele deductive imediate sunt raționamentele în care se pornește de la o singură premisă. La fel ca și alte raționamente, ele pot fi valide și nevalide. Cele valide sunt corect alcătuite și în ele se realizează trecerea necesară de la premise adevărate la o concluzie adevărată. Se deosebesc următoarele tipuri de raționamente deductive imediate:

  • conversiunea,
  • obversiunea,
  • conversiunea obvertită,
  • contrapoziția,
  • inversiunea,
  • inferențe bazate pe pătratul logic.

Conversiunea este raționamentul deductiv imediat prin care dintr-o oarecare judecată categorică se deduce o altă judecată categorică prin inversarea termenilor. Prima judecată se numește convertendă, iar judecata nou obținută - conversă. Se disting conversiunea simplă, care se realizează fără schimbarea cantității și conversiunea prin accident, care se realizează cu schimbarea cantității.

Obversiunea este raționamentul deductiv imediat care se fundamentează pe introducerea, deplasarea sau eliminarea negației. În acest raționament se schimbă calitatea copulei și a predicatului logic. Dintr-o premisă, o judecată care se numește obvertendă, se deduce o concluzie, care se numește obversă. Judecata obținută are aceeași cantitate ca și premisa, dar o calitate opusă. De asemenea, subiectul este același, dar predicatul este contradictoriu predicatului din premisă.

Raționamentul inductiv si forme ale acestuia pe teren juridic

Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de urmare logică, raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susțin concluzia, dar nu asigură adevărul ei și în concluzia inferenței inductive se conține o informație, care nu exista în premise. În raționamentele inductive concluzia nu decurge cu necesitate logică din premise. De aceea concluziile obținute nu le putem califica ca adevărate, ci ca mai mult sau mai puțin probabile. Totuși, această afirmație nu este valabilă pentru inducțiile complete, în cadrul cărora se studiază toate obiectele unei clase anumite.

Dacă în cadrul raționamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise, atunci în cazul raționamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără ca să o implice cu necesitate.

În raționamentele inductive între premise și concluzii au loc așa legături după formă, care asigură obținerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt adevărate.

În dependență de tipul de mijloace metodologice aplicate în raționamentele inductive, raționamente inductive se împart în:

  • inducția completă - este în fond o argumentare deductivă care presupune că:
  • este o clasă de obiecte al cărei număr de elemente nu este mare (clasa finită);
  • fiecare obiect/element al clasei poate fi examinat (individual);
  • fiecare obiect/element are o anumită proprietate;
  • se conchide că întreaga clasă de elemente are respectiva proprietate
  • inducția incompletă (amplificatoare) - este un raționament prin care se examinează doar o parte din obiectele clasei cercetate. Și dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că toate au o anumită proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase și se afirmă că toate elementele acestei clase posedă această proprietate;
  • inducția populară - cu ajutorul acestui tip de inducție nu se cercetează pur și simplu cazuri aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al fenomenului studiat creste simțitor. În cadrul științei populare se deosebește inducția prin selecție, adică inducția în cadrul căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate. Dacă pentru inducția populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi pentru inducția științifică acest lucru nu este la fel de important;
  • inducția științifică - asigură cu necesitate adevărul concluziei. Inducția ne dă doar concluzii probabile, adevărul cărora trebuie să fie verificat pe parcurs. Concluziile inferențelor inductive sunt doar probabile - mai mult sau mai puțin. Desigur, se au în vedere inferențele inductive incomplete.

Ipoteza. Tipuri de ipoteză

Ipoteza, ca formă rațională, reprezintă o supoziție plauzibilă (verosimilă), o presupunere posibilă (exprimată printr-un sistem de propoziții sau raționamente ce reies din fapte cunoscute) cu privire la originea, esența, cauza, mecanismul intern al fenomenului dat. În structura ipotezei se regăsesc:

  • unitate (grup, societate, instituție, persoană, etc.);
  • o variabilă (coeziune, democrație, ierarhie, inteligență etc.);
  • un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă, excepțională).

Ipoteza constituie o explicație plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele de observație. Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoștințele verificate anterior.

Pentru a fi plauzibile, în cadrul științei normale ipotezele trebuie să aibă coerență externă. Ipotezele trebuie să fie și coerente intern, adică să nu conțină elemente contradictorii.

Ipoteza are un conținut reflectoriu. Desigur, este vorba de o formă specifică de reflectare, pentru că, până la confirmare, adevărul din ipoteză rămâne la stadiul de probabilitate.

Ipotezele nu trebuie să fie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea reprezintă un enunț care nu se confruntă cu realitatea. Presupunerea are o funcție instrumentală.

Bănuiala constituie echivalentul ipotezei în planul cunoașterii la nivelul simțului comun. Pornind de la un număr redus de observații întâmplătoare se formulează enunțuri despre legătura dintre fenomene. Sunt simple bănuieli: ipotezele se bazează pe un număr mare de observații sistematice. Există și bănuieli de geniu, care mult mai târziu se întâlnesc în cercetarea științifică în calitate de ipoteze.

Obținerea unor noi cunoștințe constituie principala funcție a ipotezelor în cunoașterea științifică, în general.

În științele socio-umane întâlnim:

  • ipoteze teoretice;
  • ipoteze de lucru.

După nivelul de abstractizare se disting:

  1. Ipoteze care avansează supoziția uniformității cazurilor;
  2. Ipoteze care vizează corelații empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în cercetările de teren. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor.
  3. Ipoteze ce se referă la relațiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relații probabile între variabile complexe.

Structura logică a ipotezelor:

  • ipotezele prin care se verifică relațiile dintre variabilele empirice sunt implicații materiale;
  • ca funcție logică, implicația ia valoarea falsă atunci și numai atunci când antecedentul este adevărat și consecventul fals;
  • rezultă din matricea implicației că falsificarea unei ipoteze (negarea implicației) nu se face prin confirmarea altei ipoteze (adevărul altei implicații), ci printr-o conjuncție.

Importanța teoretico-practică a ipotezei pentru activitatea juristului

În teoria și practica juridică ipoteza se folosește atunci când:

  1. faptele nu sunt de ajuns pentru a explica cauzele dependenței cauzale a fenomenului juridic, dar există necesitatea de a-l explica;
  2. faptele sunt complexe, iar ipoteza poate să aducă foloase ca o generalizare a cunoștințelor juridice de moment;
  3. ca un prim pas pentru a le explica;
  4. când cauzele apariției faptelor legate de procesele juridice nu sunt accesibile pentru experiență, dar acțiunea lor sau consecințele pot fi studiate.

în practica de anchetă pentru a se clarifica cauzele și conținutul faptei ilicite pot fi înaintate mai multe ipoteze, dar doar una este adevărată și demonstrabilă. Dar se poate întâmpla ca în anumite circumstanțe, crima să fie clasată, să nu fie descoperită și atunci toate versiunile vor rămâne nedemonstrate.

Rolul ipotezei este:

  • a determina tema, câmpul de analiză și conține deja în filigran planul de cercetare;
  • a determina demersul, planul de studiu.

O ipoteză nu este o afirmație gratuită, ea se inspiră din observații sau din cunoștințe anterioare: observații personale, impresii, intuiție, observații empirice, construcție teoretică, rezultat al lecturilor, cercetări anterioare.

Astfel, ea este finalul unei pre-anchete ce constituie faza exploratorie.

Ipoteza trebuie să fie operatorie: pentru a permite o cercetare, o exploatare, ea trebuie să se bazeze pe concepte sigure, să aibă consecințe verificabile.

Cel mai adesea ea prezintă un mecanism sau o relație între fenomene.

Regula de drept trebuie să implice o structură particulară. Ea aplică un efect juridic particular unei ipoteze determinate. Schematic ea enunță soluția juridică aplicabilă ipotezei pe care o presupune. Criteriul juridicității stă în faptul că este o comandă și o sancțiune. Comanda poate să se reprezinte ca interdicții, permisiuni, obligațiuni de a face, atribuire de competențe.

Printre procedeele logice frecvent utilizate în interpretarea juridică sunt:

- „a pari” - deducerea unor consecințe logice în urma analogiei dintre două situații asemănătoare;

  • „per a contrario” - din opoziția unor ipoteze, opoziția unor consecințe;
  • „a fortiori” - a extinde o normă la o ipoteză pe care n-a prevăzut-o, pentru că în acea ipoteză există motivarea prin lege, deci, s-a trecut de la cunoscut la necunoscut în baza superiorității de motive;
  • „ad absurdum” - se demonstrează imposibilitatea logică a unei situații și ca atare numai o anumită situație este posibilă.

Importanța ipotezei în activitatea juristului este evidențiată prin faptul că ipotezele bune pot veni din lecturi, observații empirice, modificarea legislației, ele sugerează piste de cercetare, presupuneri de asemănări, diferențe, legătură între anumite mecanisme. Ipoteza este o presupunere, în baza căreia urmează să se explice problema juridică, să se găsească cauzele și factorii ce determină evoluția unui fenomen juridic. Ipoteza trebuie să rezulte în mod firesc din analiza desfășurată în cadrul documentării bibliografice și a documentării directe.

Ipoteza trebuie să răspundă mai multor cerințe:

  • să aibă un mare conținut informațional;
  • să genereze cât mai multe consecințe testabile;
  • să satisfacă exigența de noncontradicție;
  • să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
  • să permită formularea de previziuni și aspecte noi.

În procesul de verificare a ipotezei se confruntă rezultatele teoretice (implicațiile și consecințele ipotezei) cu faptele empirice. Printre procedee de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor științifice pot fi nominalizate următoarele:

  1. Procedeul experimental - se folosește și în domeniul juridic. Experimentul este o observație provocată ce permite să se repete de un număr mare de ori a fenomenului cercetat.
  2. Simularea - este o formă specifică a experimentului ce presupune în domeniul juridic construirea de modele juridice în locul fenomenului juridic real.
  3. Scenariul - este un alt procedeu de verificare a ipotezelor - este o proiecție a unui proces (fenomen) juridic, pornind de la premise extrase din realitate și de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiților factori sau agenți în scopul de a formula decizii și strategii juridice.
  4. Metoda comparativă - constă în căutarea explicației faptelor prin intermediul operațiunii mintale de apropiere a două sau mai multe lucruri (fapte, procese) în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele.

Reguli de raționare

Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind niște legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt niște legături necesare și esențiale dintre gânduri în procesul de raționare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice. Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile logice.

Unele dintre reguli de raționare sunt următoarele:

  • De a ține sub control subiectivismul;
  • De a găsi rapid soluții simple și durabile;
  • De a folosi un proces deliberat de colectare, sortare, organizare, analizare a informațiilor;
  • De a folosi un sistem eficace de punere a întrebărilor și de gestionare a răspunsurilor.

Respectarea regulilor de raționare este necesară în exercitarea în drept a principiului noncontradicției. În domeniul dreptului principiul noncontradicției se aplică la alcătuirea sistemelor de drept, în structura actelor juridice, la raționamentele care se formulează de părți cu ocazia procedurilor judiciare prin care se fixează drepturile și obligațiile contestate, etc. La nerespectarea principiului noncontradicției în hotărârile judecătorești, se pot întâlni motivații contradictorii, care provoacă neîncredere în întreg procesul de raționare care a stat la baza soluției.

De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicții între diferite articole ale uneia și aceleiași legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi și legea supremă - Constituția, între legile unei țări și normele internaționale de drept. În ajutor aici vine regula de raționare de a ține sub control subiectivismul și de a găsi rapid soluții simple și durabile.

Un principiu foarte important este următor: în procesul de raționare trebuie să se respecte regulile de conchidere, care condiționează corectitudinea logică a raționamentului, fără aceasta chiar din premise adevărate se pot obține concluzii false.

În logica relațiilor juridice este semnificativă schema care studiază regulile de raționare din punctul de vedere al proprietăților generale ale relațiilor.

Modalități de verificare a valorii de adevăr

La fel ca și alte științe, științele juridice produc adevărul științific propriu. Adevărul științific juridic, ca adevăr ce apare din cunoașterea socială, se deosebește de adevărul din cadrul științelor naturii, de exemplu, prin faptul că el este nu doar o explicație cognitivă, dar este însoțit de evaluări, de luări de poziții etc. Adică reprezintă o construcție argumentativă a ideii de dreptate.

Scopul cunoașterii este aflarea adevărului. În cadrul dreptului nu poate exista un adevăr definitiv. Din acest motiv, teoriile juridice, ca orice teorie științifică, pot să se refere doar la aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, realizând o reconstrucție sumară a fenomenului juridic.

Între modalități de verificare a valorii de adevăr sunt următoarele metode:

  • metode conceptualiste sau raționaliste, care se caracterizează prin formularea de concluzii din situații deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate;
  • metode intuitive, numite și directe, deoarece ele nu sunt mijlocite de raționamente și de necesitatea demonstrației;
  • metode pragmatice, interesate în studierea proceselor cognitive care pot duce la adevăr, în calea efectivă care trebuie urmată pentru a avea certitudinea unui rezultat valid;
  • metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetării și determină validitatea lor fără să cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultate.

Raționamentul juridic este una din modalități de verificare a valorii de adevăr și anume în cazul când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiuri în virtutea cărora considerăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false.

În silogismul juridic, prin intermediul unei constatări adevărate și a unei dispoziții normative - despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu în vigoare în sistemul de drept de referință - se obține o concluzie justă din punct de vedere juridic.

Loading...