Interpretarea desemnează operațiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării lor și, deci, a soluționării unor cauze.
Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare. Aceasta decurge din caracterul general, abstract și impersonal al unei norme, din apartenența normelor la un sistem unitar în care există diverse relații, din modul de redactare a actelor normative, limbajul și stilul lor.
Deși interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violentă, ea este necesară tocmai pentru că o normă este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodată identic cu ele. Ea este operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui. Dar, spre deosebire de științele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleacă de la premisa că legiuitorul a dorit să respecte principiul echității, al bunei credințe și necesitățile practice ale vieții.
Interpretarea a fost și este prezentă în toate domeniile de activitate ce se bazează pe inteligența omului. Dacă numai inteligența este aceea care generează interpretarea, tot ea este aceea care determină diferitele forme sub care va exista.
Interpretarea dobândește prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de altă parte de opera judecătorului.
Domeniul juridic este acela care conferă interpretării specificații ce permit nu numai manifestarea rațiunii și inteligenței umane, dar și exprimarea acestora într-un cadru social determinat.
Necesitatea interpretării dreptului este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acestuia în raport de o anumită situație de fapt.
Obligația organului de aplicare este de a constata semnul normei de drept, de a verifica înțelesul utilizat în cuvintele legiuitorului, dacă acesta a gândit sau sa exprimat concret ori abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menținut în limitele unei reglementări cadru.
Legea trebuie elaborată de așa manieră, întrucât să fie create premisele pentru descifrarea de către interpret a sensurilor vizate inițial de legiuitor. Pentru clarificarea și stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu toată precizia voința legiuitorului, este necesară interpretarea.
Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns și poate răspunde cel mai bine cerințelor de adoptare a legii la contextul social real.
Din cele expuse mai sus, rezultă următoarele:
- interpretarea apare ca o etapă a procesului de aplicare a dreptului;
- scopul acestei operațiuni logice constă în a scoate în evidență voința legiuitorului materializată în norma juridică ce se aplică;
- subiectul care aplică norma juridică urmează să se convingă că starea de fapt cu care el se confruntă se încadrează în ipoteza normei juridice ce se aplică.