Pin It

Diversificarea şi extinderea interconexiunilor dintre protagoniștii internaționali a provocat ieșirea din izolaționism a Statelor Unite în 1917 și diversificarea treptată a tipurilor de asociere a statelor în funcție de interesele lor regionale și internaționale.

            Bazate pe aranjamente și înțelegeri negociate, asocierile au luat mai ales forme bilaterale:

- între două state suverane, cu scopuri politice, economice sau militare;

- între un stat și o organizație regională sau internațională cu profil de asistența (umanitară, economică, juridică sau militară) sau de arbitraj;

- între două organizații, de obicei regionale, reprezentând interesele fundamentale ale statelor membre sau ale instituțiilor acestora. E.g. Eurovision şi Asiavision, sunt organisme ce reunesc televiziunile publice din Europa și Asia, au acorduri de colaborare şi de susținere logistică, schimburi de programe, specialiști etc.

Formele multilaterale ale sistemului de asociere:

- conțin drepturile și obligațiile părților;

- precizează garanțiile reciproce privind neamestecul în relațiile şi politica internă, protecție în schimburile comerciale, drepturi de liberă circulație.

Documentul oficial scris care definește relațiile dintre părțile semnatare este Tratatul, un acord expres sub jurisdicție internațională la care participă ca protagoniști state suverane, sau organisme internaționale[1].

Tratatul poate fi asemuit unui contract pentru că ambele documente includ voința părților de a-și asuma obligații reciproce. Nerespectarea lor de către una dintre părți duce la judecarea faptei conform dreptului internațional. Un asemenea document, larg recunoscut de statele lumii este Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, lansat în 1968, căruia i s-au asociat 190 de țări semnatare. India, Israel, Pakistan și Sudan-ul de sud nu l-au ratificat, iar Coreea comunistă s-a retras în 2003. Preambulul și cele unsprezece articole ale documentului urmăresc:

- să împiedice răspândirea armelor nucleare și a tehnologiei de producere a lor;

- promovarea cooperării în folosirea pașnică a energiei nucleare;

- dezarmarea nucleară generală și completă.

Statele ne posesoare se angajează să nu achiziționeze asemenea arme, iar puterile nucleare sunt gata să împărătească inexperiența lor în domeniul aplicării energiei nucleare în scopuri pașnice cu țările ne posesoare.

În ciuda acestor scopuri nobile, autorii Tratatului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Marea Britanie au fost criticate de lumea a treia, care îi acuză pe membrii clubului nuclear că nu-și respectă obligațiile ce le revin conform articolului VI privind angajamentul lor de a lichida stocurile existente, totalizând 22 de mii de focoase, după reduceri considerate minore în baza tratatului bilateral americano-rus, START IV. Săracii lumii susțin că posesorii armelor nucleare, semnatari ai Tratatului de Neproliferare se izolează în sfere înalte, se distanțează de majoritatea ne posesoare și folosește avantajul nuclear ca pe un instrument de menținere  a ascendentului lor în mediul politic internațional.

O parte din alianțele internaționale sunt motivate de interesul parților de a se asocia în cadrul unor programe de dezvoltare regională. Alianța pentru Progres, creată la Punta del Este, în Uruguay în 1961 din inițiativa președintelui american John Kennedy urmărea creșterea economică, modernizarea socială şi democratizarea Americii Latine. Scopul politic mărturisit al proiectului de asistentă, totalizând douăzeci de miliarde de dolari (la valoarea de atunci) era și limitarea și chiar sabotarea imaginii pro-sovietice a noului regim din Cuba. Contradicțiile dintre obiectivele generoase ale alianței și interesele economice ale marilor corporații americane în zonă au redus entuziasmul inițiatorilor, iar regimurile militare din majoritatea țărilor de la sud de Rio Grande au descurajat opoziția și au anulat spectrul revoluționar al lui Castro şi Che Guevara[2].

Unul dintre temeiurile fundamentale ale asocierii protagoniștilor statali îl reprezintă interesele economice. Pentru că acestea sunt, de cele mai multe ori, limitate din punct de vedere geografic, o parte dintre asemenea asociații au un caracter regional și vizează circulația liberă a mărfurilor şi acordarea de facilități fiscale.

Cea mai spectaculoasă asociere de acest gen a fost Piața Comună, emanație a Uniunii oțelului și cărbunelui din 1951, organizația care a dat naștere Comunității economice europene, transformată prin Tratatul de la Maastricht din 1991 în Uniunea europeană.

Țările din afara acestei asocieri economice şi politice au simțit și ele nevoia de coalizare. Tratatul de la Stockholm din 4 ianuarie 1960 a reunit Austria, Danemarca, Liechtenstein, Marea Britanie, Portugalia şi Elveția în Asociația Europeană a Liberului Schimb, the European Free Trade Association, EFTA. Semnatarii documentului își propuneau eliminarea treptată a taxelor vamale pentru produsele industriale. Extinderea componenței Pieței Comune şi schimburile dintre aceasta şi EFTA au dus la crearea  Spațiului Economic European în 1984, un pas important spre realizarea Uniunii Europene[3].

Europa nu a reușit să cucerească monopolul unor asemenea aranjamente.

Statele Unite şi Canada au încheiat Acordul nord-american de liber schimb, the North American Free Trade Agreement, NAFTA, în 1992 şi Mexicul li s-a alăturat în 1994.

Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay au fondat în 1991 un organism regional de integrare economică, Mercosur, ’Piața sudului’ la care au statut de asociați Bolivia și Chile.

Cooperarea economică Asia-Pacific, Asia-Pacific Economic Cooperation, APEC, şi-a propus să încurajeze dialogul şi schimburile comerciale între optsprezece ţări de pe malurile Pacificului. Din 1993, organizaţia a prilejuit şi întâlniri politice ale şefilor de stat şi de guvern într-un context divers: China, cea mai mare ţară comunistă, primul exportator mondial, Rusia, fost hegemon mondial, Statele Unite, cea mai mare forţă militară din lume, Coreea de sud şi Japonia cu aspiraţii la statutul de lideri regionali etc. Obiectivelor economice, APEC le-a adăugat şi teme politice pe termen lung, cum ar fi problema nucleară a Coreii de Nord[4]..

 

[1]               Malcolm Shaw, International Law, Google Books, 2003, p. 88-92.

[2]               Vezi Ronald Scheman (ed.), The Alliance for Progress, A Retrospecitve, New York 1988.

[3]                 Maurice Vaïsse, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul XX, traducere Marius Roman, Polirom, Iaşi, 2008, p. 10.

[4]                 Ibidem.