1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Războiul Rece a însemnat o confruntare majoră între două super-puteri mondiale: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Trei fenomene paralele l-au particularizat în istoria modernă:

            − protagoniștii și-au constituit armate puternice, au făcut cheltuieli militare prioritare și au intrat în alianțe cu țările din sfera de influență;

            − capacitățile militare și arsenalul militar nu au fost folosite niciodată într-o confruntare directă;

            − lupta pentru hegemonia globală absolută s-a purtat în domeniul ideologic și economic.

            Statele Unite și aliații din NATO au acționat ca să limiteze și să împiedice expansiunea comunistă în Europa și exportul ideologiei comuniste în America Latină, Asia și Africa.

            Uniunea sovietică a făcut eforturi ca să reducă influența și răspândirea valorilor occidentale, pluripartitismul, libera inițiativă și libertatea de circulație a persoanelor. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei hitleriste au fost succedate de o serie de evenimente generate de interesele divergente ale foștilor aliați. Stalin urmărea extinderea noului imperiu prin recompense, inclusiv teritoriale ca despăgubiri pentru sacrificiile umane uriașe făcute în luptele cu armatele Germaniei. Britanicii visau să-și păstreze imperiul colonial și să domine Europa centrală și de vest, în care Franța era slăbita și măcinată intern de luptele dinte veteranii rezistenței și colaboraționiști. Germania era distrusă, își mobiliza ultimele resurse ca să înceapă reconstrucția și eliminarea ruinelor războiului și se confrunta cu umilința divizării teritoriului.

            Cei doi giganți mondiali dispuneau de pârghii de puteri diferite. Statele Unite, o forță cu instituții democratice a apărat lumea non-comunistă prin ajutoare și protecție, prin măsuri inițiate de președinte în calitate de șef al executivului, adoptate de legislativul ales prin vot liber, corect și direct.

            În tabăra comunistă, un dictator conducea discreționar și tiranic o națiune devastată de război, compozită etnic, unită doar de teroare, înconjurată de o centură de securitate formată din noile țări satelite, între care s-a aflat și România.

            Protagoniștii Războiului Rece au inițiat și au conservat cu eforturi financiare compleșitoare sferele de influență în care au promovat interesele ideologice, politice, economice și au avansat sisteme militare care să evite atacuri prin surprindere și modificarea stării de fapt. După dispariția lui Stalin în 1953, noua conducere de la Kremlin a modificat strategia confruntării ideologice[1] și a adoptat doctrina coexistenței pașnice, o formă dezvoltată a politicii „nici pace, nici război” a lui Lenin.

            Practic, coexistența pașnică nu a împiedicat cu nimic cursa înarmărilor în care s-au angajat cei doi protagoniști, Statele Unite și aliații lor, și Uniunea Sovietică plus vasalii ideologici și economici. Pe măsură ce omenirea s-a distanțat  în timp de încheierea mari conflagrații s-au conturat procese din afara confruntării:

            − decolonizarea, care a alimentat sferele de influență prin apariția unor state noi;

            − mișcarea de nealiniere ca alternativă la confruntarea dintre cele două superputeri.

            În echilibrul de forțe, Statele Unite au urmărit cu insistență menținerea unei distanțe economice și politice între China și Uniunea Sovietică. O posibilă alianță  ideologică, politică și economică între dominantele lumii comuniste ar fi putut să răstoarne balanța de putere mondială, și așa cutremurată de episoade dramatice.

            Acumularea de arme cu putere distructivă fără precedent, demonstrată de cele două bombardamente atomice americane asupra Japoniei în vara lui 1945, a dus la constituirea forței de descurajare, care a prevenit o confruntare deschisă, majoră, ceea ce nu a însemnat că mecanismele coexistenței pașnice au fost permanent în funcțiune.

            Procesul decolonizării a fost marcat de manevrele celor două superputeri de a-și atrage noi parteneri din rândul protagoniștilor suverani intrați pe arena mondială. Lupta ideologică a fost dublată de o reîmpărțire a teritoriilor bogate în resurse minerale. De-a lungul anilor, incidente succesive au pus la încercare arajamentele sferelor de influență.

            În 1956 revolta anti-comunistă din Ungaria a dus la divizarea definitivă a Europei în cele două blocuri.

            Tensiunile sovieto-americane au crescut pe 1 mai 1960, când un avion de spionaj al Statelor Unite, U2, a fost doborât deasupra Uniunii Sovietice. Pilotul său, Francis Gary Powers, a fost arestat și condamnat după ce la bordul epavei au fost descoperite fotografii aeriene ale bazelor militare sovietice.

            În 1961, sovieticii au blocat între 4 iunie și 9 noiembrie Berlinul occidental, condamnând populația orașului-enclavă la mari sacrificii. Singura consecință a blocadei, în care aviația americană i-a salvat pe localnici cu ajutoare umanitare parașutate a fost construirea zidului Berlinului, a cărui dărâmare, la sfârșitul lui 1989, a marcat simbolic prăbușirea comunismului european.

            În toamna lui 1962, omenirea s-a aflat în pragul unui conflict nuclear major, cu efecte devastatoare. Uniunea Sovietică a plănuit să instaleze rachete nucleare în Cuba,la numai 90 de kilometri sud de teritoriul american. În ultimul moment, sovieticii au renunțat la planul desfășurării armamentului nuclear și omenirea a scăpat de pe marginea prăpastiei.

            Status quo-ul european părea să se fi reinstalat după criza Berlinului occidental, când trupele sovietice și ale Pactului de la Varșovia, mai puțin cele românești, au reprimat o reformă cu față umană a comunismului din Cehoslovacia. Încordarea provocată de episodul de la Praga din august 1968, precum și dorința comuniștilor europeni de a ajunge la tehnologiile occidentale s-au regăsit în inițiativa lansării procesului de destindere, un dialog pan-european cu participare Statelor Unite și a Canadei, fructificat la 1 august 1975 prin semnarea la cel mai înalt nivel al Actului Final de la Helsinki.

            Europa, cuprinsă de febra negocierilor destinderii, a cedat locul confruntării în Asia. Războiul din Vietnam a fost, în parte, un război prin mandat în care Statele Unite au participat la o campanie de peste 12 ani pentru stăvilirea expansiunii comuniste în Indochina. Trupele vietcong, susținute cu armament, fonduri, logistică și sprijin politic internațional de Uniunea Sovietică, China și celelalte țări socialiste au reușit să invadeze sudul Vietnamului, cu o conducere pro-americană, și să declare unificarea patriei (comuniste) în 1975.

            Pacea fost din nou prigonită și Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979. Lupta cu mujahedinii a fost la fel de păguboasă pentru sovietici cum fusese campania americană din Vietnam. După mai bine de nouă ani de pierderi umane și materiale și umane imense, Moscova lui Gorbaciov nu și-a mai permis  o risipă enormă de fonduri și mijloace și a abandonat ambițiile expansioniste în Asia. „Acum este ușor să uităm cât de amenințător a fost, de fapt, Războiul Rece de-a lungul a patru decenii și jumătate. Un război fierbinte putea să izbucnească în orice moment printr-o lovitură de decapitare care ar fi eliminat în câteva minute conducerea SUA și ar fi incinerat în câteva ore Statele Unite și Uniunea Sovietică. <<Războiul Rece>> a fost stabil numai în sensul că reținerea fragilă reciprocă a depins de raționalitatea câtorva ființe umane supuse greșelilor”[2].

            Dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991, autodizolvarea Pactului de la Varșovia și ascendența fostelor țări cu conducere comunistă din Europa spre organismele occidentale și Alianța Nord-Atlantică au redefinit rolul Statelor Unite ca putere dominantă în primul deceniu al noului secol, o putere care a păstrat Europa ca aliat tradițional și a căutat noi parteneri în zona Pacificului, după ce și această regiune s-a reinventat politic și economic.  

 

[1]               Brândușa Costache, Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, Institutul

                    Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012, p. 48.

[2]               Zbigniew Brzezinski, op. cit., p. 64.

Loading...