Drept

Dezvoltarea economiei de piaţă este imposibilă fără munca omului. Economia de piaţă nu poate exista fără piaţa muncii, unde se vinde şi se cumpără aşa o „marfa” specială cum este forţa de muncă. Dreptul la muncă este unul din drepturile fundamentale prevăzute de Constituţia RM, care prevede că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecția împotriva şomajului. Modul de realizare a dreptului la muncă constituie un indice important ce caracterizează nivelul de dezvoltare a societăţii. Reieşind din poziţia angajatorului vizavi de salariați în domeniul raporturilor juridice de muncă, poziţie caracterizată de subordonarea salariaţilor faţă de angajator, această situaţie de fapt poate duce la apariţia unor divergenţe dintre aceşti doi subiecți cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ce rezultă din raportul juridic de muncă, aceste divergenţe purtînd denumirea de litigii de muncă.

Condiţiile de muncă ale salariaţilor care nu corespund standardelor stabilite de lege, ignorarea intereselor legale ale salariaților, de regulă, duc la apariţia litigiilor de muncă.

Unii autori definesc litigiile de muncă drept divergenţele apărute între salariat şi administraţie, care nu pot fi soluţionate pe cale de tratative directe ale părţilor sau cu participarea sindicatelor, în problemele de creare a condiţiilor de muncă şi aplicarea lor, pentru soluţionarea acestora legea prevede o anumită ordine, stabileşte procedura şi termenele de înaintare a plîngerilor în organele competente, examinarea lor, adoptarea unei hotărîri şi aplicarea ei.

Alți autori definesc litigiile de muncă ca fiind acele divergenţe apărute între părţile raportului de muncă, în legătură cu realizarea unui drept de muncă, ce nu pot fi aplanate prin intermediul negocierilor benevole şi pentru soluţionarea cărora este necesar de a apela la o procedură prevăzută de legislaţie.

Un alt autor face deosebire între două noţiuni: divergenţe nereglementate şi litigii de muncă, afirmîndu-se că „aceste fenomene au o natură diferită, întrucît pînă la soluţionarea divergenţelor direct de către părţi, litigiul încă nu există”. El apare doar atunci cînd divergenţele apărute sînt transmise spre soluţionare organelor de jurisdicţie.

Încercarea de a delimita divergenţele care se soluţionează de către părţi şi litigiile de muncă, examinate de către organele competente, îl face pe acelaşi autor să concluzioneze că „în afara organelor jurisdicţionale litigii de muncă nu există”.

O opinie diametral opusă are un alt autor, care susţine că litigii de muncă nu constituie doar divergenţele care sînt remise spre examinare unui organ competent, deoarece existența divergenţelor între părţile raportului juridic de muncă vădește existenţa unui conflict de muncă.

Pentru că a înţelege corect momentul apariţiei unui litigiu de muncă urmează a fi analizat conceptul de divergenţă de muncă şi cel de litigiu de muncă.

Divergențe de muncă implică un dezacord al părţilor raportului juridic de muncă cu privire la o anumită problemă, astfel divergența urmează a fi privită drept o categorie socială.

În urma tentativei de soluţionare a divergenţelor apar mai multe rezultate:

1. divergenţa a fost soluţionată – litigiu de muncă nu există;
2. divergenţa nu a fost soluţionată, însă titularul dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat nu recurge la apărarea acestuia în procedura prevăzută de lege – litigiu de muncă nu există;
3. divergenţa nu a fost soluţionată, iar titularul dreptului subiectiv recurge la apărarea sa – litigiu de muncă există.

Litigiul de muncă reprezintă o categorie juridică şi pentru soluţionarea acestuia legea prevede o anumită procedură. Respectiv, litigiul de muncă reprezintă acele divergenţe care nu au fost aplanate de către părţi şi pentru soluţionarea cărora lege prevede o anumită procedură.

Dinamica apariţiei litigiilor de muncă de la declanşarea lui arată în felul următor:

• încălcarea drepturilor de muncă (aceasta poate fi o încălcare reală sau presupusă de către subiectul de drept);
• aprecierea diferită a situaţiei iscate de către subiecţii de drept (dezacordul părţilor);
• încercarea părţilor de a soluţiona de sine stătător aceste dezacorduri fără intervenţia terţelor persoane;
• adresarea pentru soluţionarea dezacordului părţilor în organele de jurisdicţie a muncii – aici apare litigiul de muncă.

Încălcarea drepturilor angajatorului sau salariatului reprezintă temeiuri de apariţie a litigiilor de muncă, însă dacă titularul dreptului încălcat nu reacţionează asupra încălcării date, litigiu de muncă nu va exista şi de asemenea nu apare nici divergenţă. Spre ex., angajatorul nu plăteşte de mai bine de 3 luni salariul a 100 de salariaţi. Dintre aceşti 100 de salariaţi doar unul s-a adresat în judecată în vederea obligării angajatorului la plata salariului, respectiv în acest caz există litigiu de muncă. Însă în privinţa celorlalţi 99 de salariaţi, care nu au săvîrşit nici o acţiune de apărare a drepturilor sale nu apar nici divergenţe şi nici litigiu de muncă, deşi este o încălcare a legislaţiei muncii.

Apărarea dreptului subiectiv civil este activitatea titularului dreptului subiectiv civil încălcat ori contestat şi/sau a unui organ jurisdicţional desfăşurată în vederea restabilirii situaţiei anterioare încălcării, în scopul realizării fireşti a dreptului încălcat ori contestat.

Jurisdicţie a muncii reprezintă soluţionarea de către anumite organe, potrivit procedurii prevăzute de lege, a litigiilor ce apar între subiectele raporturilor juridice (în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul raporturilor respective).

CM în vigoare reglementează jurisdicţia muncii în Titlul XII, care are drept obiect soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi conflictelor colective de muncă privind purtarea negocierilor colective, încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractelor colective şi individuale de muncă, a convenţiilor colective prevăzute de CM, precum şi soluționarea conflictelor colective privind interesele economice, sociale, profesionale şi culturale ale salariaţilor, apărute la diferite niveluri între partenerii sociali.

Apariţia litigiilor de muncă semnifică existenţa încălcărilor drepturilor angajatorilor sau salariaţilor, care servesc drept motiv pentru declanşarea litigiilor de muncă. Litigiile de muncă pot apărea din diferite motive şi la diferite etape de derulare a relaţiilor de muncă. Ele pot apărea nu doar în timpul desfăşurării propriu-zise a raporturilor de muncă, dar pot preceda raportul de muncă. Neînțelegerile cu privire la aplicarea corectă a legislaţiei muncii pot să apară şi pînă la semnarea contractului individual de muncă, deoarece legiuitorul a instituit garanţii pentru posibilii subiecţi ai raporturilor contractuale de muncă, chiar şi pînă la încheierea acestuia, spre ex. litigiile ce rezultă din refuzul neîntemeiat de angajare (art.47 CM) sau pot apărea ulterior încetării relaţiilor de muncă, cum ar fi contestarea în instanţa de judecată a concedierii ilegale.

Nu orice conflict dintre subiecţii raportului de muncă poate duce la apariţia unui litigiu de muncă supus soluţionării în instanţa de judecată, deoarece părţile litigiului de muncă pot soluţiona conflictul pe cale amiabilă.

De asemenea, urmează a se ţine cont şi de factorul psihologic, deoarece majoritatea salariaţilor, cu toate că acţiunile angajatorului încalcă drepturile lor, totuşi evită adresarea la organele competente pentru apărarea drepturilor sale. Aceasta se explică prin faptul că după soluţionarea litigiului respectiv salariatul oricum rămîne „faţă în faţă cu angajatorul” în cazul în care raporturile de muncă continuă, iar salariatul întotdeauna se află în dependență faţă de angajator. Adresarea salariaţilor la organele de apărare a drepturilor sale implică un oarecare risc. Din acest motiv salariaţii, de cele mai multe ori, nu recurg la organele competente, astfel pretenţiile salariatului nu ajung la faza de a fi un litigiu de muncă şi, respectiv, nu sînt obiect de soluţionare de către organele competente.

Litigii de muncă mai pot fi generate şi de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor subiecţilor dreptului muncii. Chiar şi atunci cînd acţiunile subiectului de drept au fost legale, însă celălalt subiect consideră că acţiunile date sînt ilegale, în asemenea situaţie, de asemenea, poate apărea un litigiu de muncă, deşi încălcări ale legislaţiei nu sînt. Existenţa sau inexistenţa litigiului de muncă se va stabili de organele jurisdicţionale. Însăşi încălcarea normei de dreptul muncii nu trebuie considerată automat un litigiu de muncă, deoarece aprecierea acestei situaţii drept litigiu de muncă aparţine părţilor interesate. Un asemenea dezacord al părţilor poate deveni un litigiu de muncă atunci cînd situația iscată nu a fost soluţionată de către părţi de sine stătător şi din acest considerent a apărut necesitatea soluţionării litigiilor de muncă de către organul jurisdicţional.

Spre ex., dacă un salariat-membru de sindicat a fost concediat în baza art.86 alin. (1) lit.c) din CM, fără acordul organului sindical, cînd acest acord conform legii era necesar de obţinut (art.87 alin. (1) CM), atunci a avut loc o încălcare a normei de drept, care poate duce la un dezacord al părţilor în cazul în care salariatul consideră că concedierea sa este ilegală şi o contestă în instanţa de judecată. Dar dacă salariatul nu a atacat în instanţa de judecată ordinul de concediere al angajatorului, dar s-a angajat la o altă muncă, în această situaţie nu a apărut un litigiu de muncă, cu toate că a fost o încălcare a normei de drept. În acest mod, încălcările drepturilor de muncă, apoi aprecierea diferită a situaţiei create de către subiectele cointeresate, ca de obicei duc la apariţia litigiilor de muncă. Litigiul de muncă apare atunci cînd părţile recurg la soluţionarea litigiului de muncă creat de către organele de jurisdicţie a muncii.

Conform art.349 CM RM în vigoare, părţi ale litigiilor individuale de muncă şi ale conflictelor colective de muncă pot fi:

1. salariaţii, precum şi orice alte persoane titulare ale unor drepturi şi/sau obligaţii, în temeiul prezentului cod;
2. angajatorii – persoane fizice şi juridice;
3. sindicatele şi alţi reprezentanţi ai salariaţilor;
4. patronatele;
5. autorităţile publice centrale şi locale, după caz.

Organele de jurisdicţie a muncii în RM sînt comisiile de conciliere (organe extrajudiciare) şi instanţele de judecată.

Jurisdicţia muncii, ca instituţie juridică deosebit de complexă, se întemeiază pe o serie de principii specifice enunţate în art.350 din CM în vigoare:

• concilierea intereselor divergente ale părţilor, ce decurg din raporturile privind soluţionarea litigiilor individuale şi a conflictelor colective de muncă;
• dreptul salariaţilor de a fi apăraţi de către reprezentanţii lor;
• dreptul angajatorilor de a fi apăraţi de patronate;
• scutirea salariaţilor şi a reprezentanţilor acestora de cheltuielile judiciare;
• operativitatea în examinarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor colective de muncă.

În domeniul jurisdicţiei muncii se constată o mare diversitate a sistemelor de organizare a jurisdicţiilor. Pot fi relevate următoarele sisteme de jurisdicţie a muncii ce funcţionează în diferite ţări.

Jurisdicţii specializate – constituie formele modeme de soluționare a litigiilor de muncă supunîndu-le spre soluţionare unor factori competenţi ce dispun de pregătire de specialitate recunoscută şi care pot să ofere maximum de acurateţe şi eficienţă soluţiilor pe care le pronunţă. Jurisdicţiile specializate pot fi de două feluri:

• organele autonome de jurisdicţie a muncii, caracterizîndu-se prin profesionalismul soluţionării şi deplina autonomie şi independență (spre ex., în Marea Britanie şi Germania);
• organele de jurisdicţie a muncii incluse în sistemul organelor judecătoreşti (spre ex., în Franţa, Italia, Polonia etc.).

Sisteme de jurisdicţie a muncii în organe convenţionale se constituie ca mijloc de soluţionare a conflictelor de muncă, specific sistemului de drept american. Spre deosebire de alte sisteme, dreptul american al muncii nu cuprinde decît un număr mic de norme de aplicare generală, înfăptuirea relaţiilor de jurisdicţie a muncii fiind încredinţate Corpului Naţional pentru relaţii de muncă şi Comisiei pentru o egală utilizare a şanselor.

Sisteme de iurisditie ordinare – litigiile de muncă se judecă, la fel ca şi alte litigii, de către instanţele civile de drept comun (spre ex.: Japonia, RM etc.).