1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Soluţionarea prealabilă a litigiilor individuale de muncă

În prezent, legislaţia muncii prevede doar o singură situaţie în care o parte a litigiului de muncă urmează să respecte procedura extrajudiciară de soluţionare a litigiilor individuale de muncă, şi anume – în cazul recuperării prejudiciului material şi/sau moral cauzat de angajator.

În particular, o problemă ce ţine de esenţa jurisdicţiei individuale de muncă este reglementarea modului prealabil de soluționare a divergenţelor dintre salariat şi angajator. Legiuitorul indică în art.332 din CM modul de examinare a litigiilor privind repararea prejudiciului material şi a celui moral, prin care prevede că cererea scrisă a salariatului privind repararea prejudiciului material şi a celui moral se prezintă angajatorului. În schimb, în Capitolul II, Titlul XII, ce reglementează jurisdicţia individuală a muncii, legiuitorul nu prevede procedura prealabilă de soluţionare a divergenţelor dintre salariaţi şi angajatori, ceea ce provoacă abordări diferite la aplicarea practică a cerinţelor privind soluţionarea prealabilă. Unele instanţe judecătoreşti consideră necesară epuizarea procedurii prealabile înainte de examinarea judiciară şi în alte cazuri decît cele stipulate în art.332 din CM (cu privire la repararea prejudiciului material şi moral).

Se pune întrebarea: dacă obiectul acţiunii salariatului va conține atît revendicări privind repararea prejudiciului, cît şi alte revendicări, neindicate în art.332 din CM, va fi sau nu obligatorie soluţionarea prealabilă? Potrivit Hotărîrii Plenului CSJ a RM „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi”, la pct. 11) prevede că instanţele de judecată vor ţine cont de faptul că înainte de depunerea cererii de chemare în judecată pentru soluționarea litigiului individual de muncă cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de angajator, salariatul va trebui să respecte procedura de soluţionare prealabilă a litigiului. Dacă cererea a fost depusă fără soluţionare prealabilă, pe cale extrajudiciară, instanţa o va scoate de pe rol prin încheiere susceptibilă de recurs în baza art.267 lit.a) din CPC, în care se va indica necesitatea soluţionării prealabile a litigiului.

Potrivit art.332 al CM, cererea salariatului despre repararea prejudiciului material şi/sau moral se prezintă angajatorului, care este obligat să o examineze în termen de 10 zile cu emiterea respectivă a ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii). Dacă salariatul nu este de acord cu rezultatul examinării cererii de recuperare a prejudiciului sau dacă ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) nu a fost emis în termenul prevăzut de 10 zile, el este în drept să se adreseze în instanţa de judecată pentru soluţionarea litigiului.

Prevederile legislaţiei muncii nu prevăd forma pe care trebuie să o îmbrace cererea salariatului, în schimb se prevede expres că răspunsul angajatorului trebuie să fie sub forma unui ordin, care urmează a fi adus la cunoştinţa salariatului.

Dacă, însă, obiectul acţiunii este complex, adică constituit din mai multe capete de cerere, printre ele fiind şi repararea prejudiciului ca un capăt de cerere subsecvent (ex.: cerinţele de restabilire în funcţie şi repararea prejudiciului material cauzat prin privarea ilegală de posibilitatea de a munci), acţiunea se va soluționa direct în instanţă, nefiind necesară respectarea procedurii prealabile de soluţionare a litigiului.

Dacă salariatul nu este de acord cu ordinul angajatorului sau dacă ordinul nu a fost emis în termen de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării cererii scrise a salariatului, acesta din urmă este în drept să se adreseze cu o cerere în instanţa de judecată pentru soluţionarea litigiului individual de muncă apărut.

În contextul cererilor prealabile, practica a consolidat faptul că astfel de cereri nu urmează a fi înaintate în cadrul procedurii de soluţionare a litigiilor ce rezultă din raporturile de serviciu şi care se examinează în contenciosul administrativ, cu excepţia celor ce au drept obiect răspunderea materială a angajatorului. Înaintarea cererii prealabile, în restul cazurilor, altele decît cele de răspundere materială a angajatorului (unde cererea se depune în condiţiile generale prevăzute de art. 332 al CM al RM), coroborînd cu termenii de prescripţie pentru adresarea în instanţa de judecată, prevăzuţi de legislaţie, va duce la pierderea acestui termen de prescripţie.

Procedura de soluţionare a litigiilor individuale de muncă de către instanţa de judecată

Prin noţiunea de jurisdicţie a muncii se înţelege, în sens larg, totalitatea normelor legale care au ca obiect organizarea şi funcţionarea organelor competente să procedeze la soluţionarea conflictelor de muncă şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, precum şi a regulilor procedurale ce urmează să fie respectate în activitatea acestor organe. Premisele organizării jurisdicţiei muncii, ca o jurisdicţie specială, se află în particularitățile raportului juridic de muncă şi în considerarea acestor particularități, ea îndeplineşte o funcţie de protecţie, ca şi normele de drept ale muncii.

Jurisdicţia muncii este de două tipuri: jurisdicţie individuală şi jurisdicţie colectivă.

Jurisdicţia individuală a muncii trebuie delimitată de cea colectivă, acesta se impune şi de faptul că procedura soluţionării acestora este diferită. Sau din alt punct de vedere, printre litigiile individuale de muncă se pot întîlni litigii ce poartă un caracter colectiv. Acestea generează un număr mare de erori în alegerea procedurii de soluţionare din cauza dificultăţii practice de delimitare între ele.

Spre ex., litigiul de muncă care are ca temei de fapt încălcarea în legătură cu neplata salariului tuturor lucrătorilor la prima vedere pare a fi atribuit la litigii colective. Acest fapt este condiționat de componenţa subiectivă a acestuia, adică situaţia în care o parte este angajatorul, iar altă parte colectivul de muncă sau o parte a acestuia.

Scopul litigiului este restabilirea dreptului.

Fiecare salariat urmăreşte aici un scop individual, şi anume de a-şi restabili dreptul subiectiv la retribuirea muncii prin încasarea sumei corespunzătoare în beneficiul său de la angajator, deşi nu este exclusă situaţia cînd încasarea sumei se va efectua conform unor reguli de indexare prevăzute în contractul colectiv pentru toţi salariaţii din unitate. În acest caz instanța de judecată va emite o hotărîre privind încasarea drepturilor salariale personal pentru fiecare salariat în parte, în mărimea determinată conform regulilor salarizării pentru lucrătorul concret. Subiect al litigiului este salariatul în mod individual, indiferent de faptul că au fost încălcate drepturile nu doar a unei persoane, ci a întregului colectiv de muncă sau doar la o parte a acestuia.

O situaţie analogică se creează în cazul atragerii la muncă în zilele de odihnă de către angajator a întregului colectiv cu încălcarea ordinii stabilite de lege. În această situaţie apare un litigiu individual de muncă, dar care poartă un caracter colectiv, aceasta însă numai dacă e să-l privim din punctul de vedere a componenţei subiective. Pentru a-şi restabili drepturile subiective, fiecare subiect al raporturilor de muncă e obligat personal să-şi înainteze pretențiile organului competent. Rezultă că se atestă prezenţa unui litigiu privind dreptul. Instanţa se va pronunţa în ceea ce ţine de modul şi ordinea de restabilire a dreptului pentru fiecare salariat privit în mod individual.

Din păcate, legislaţia muncii nu delimitează o astfel de varietate de litigii cum sînt litigiile individuale cu caracter colectiv. Fapt ce nu contribuie la apărarea efectivă a drepturilor de muncă.

Soluţionarea litigiilor individuale de muncă implică necesitatea participării în orice caz a instanţei de judecată. Aceasta este o trăsătură fundamentală a jurisdicţiei individuale a muncii. Autoritățile şi persoanele ce participă la activitatea de judecare se numesc participanţi sau subiecţi procesuali.

În activitatea judiciară un rol important îl ocupă instanţa de judecată, care acţionează în calitate de autoritate a statului, specializată în activitatea de distribuire a justiţiei.

Soluţionarea litigiilor individuale de muncă poate fi convențional împărţită în două etape:

  1. Prima etapă va cuprinde perioada de la depunerea cererii de chemare în judecată şi pînă la pregătirea pentru înfăptuirea judecăţii.
  2. A doua etapă o constituie perioada de judecare şi emiterea hotărîrii în cazurile cînd este nevoie executarea silită. În această perioadă, instanţa, pentru a se convinge că e examinat conflictul, litigiul, conform legislaţiei în vigoare şi respectării tuturor etapelor procedurale va scoate hotărîrea definitivă. Pentru realizarea acesteia, instanţa va respecta normele şi principiile dreptului procesual civil, precum şi normele şi principiile dreptului muncii.

Articolul 20 al Constituţiei RM stipulează că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanțelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. Sarcina instanţei de judecată este, în primul rînd, de a apară dreptul la muncă în baza contractului individual de muncă sau cînd acesta lipseşte (în sensul lipsei acestuia în formă materială), însă relaţiile de muncă există de fapt. Instanţa judecătorească exercită apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime prin somare la executarea unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic, prin constatarea unui fapt care are valoare juridică, prin alte modalităţi, prevăzute de lege.

Procesul civil începe prin depunerea unei cereri în instanţa de judecată competentă de a soluţiona pricina în cauză.

Potrivit art. 166 CPC, cererea de chemare în judecată prezentată în instanţa de judecată trebuie să fie formulată în scris şi să conţină următoarele date.

În cererea de chemare în judecată se indică:

  • instanţa căreia îi este adresată;
  • numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant;
  • numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reclamantului;
  • numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
  • numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale pîrîtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date;
  • numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului;
  • esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului, pretențiile lui;
  • circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi probele de care acesta dispune în momentul depunerii cererii;
  • pretenţiile reclamantului către pîrît;
  • valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
  • date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
  • documentele anexate la cerere.

Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului.

Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit. La cerere se anexează actele necesare pentru argumentarea acţiunii: copiile ordinelor sau dispoziţiilor administraţiei, contractelor de muncă, hotărîrii comisiei de atestare sau a comisiilor medicale atunci cînd este cazul, adeverinței de salariu sau documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele.

Acţiunea împotriva unei organizaţii se intentează în instanţa de la sediul ei sau al organului ei de administraţie. Contrar unei practici defectuoase, ce se mai aplică, în unele cazuri, competenţă la alegerea reclamantului, specială pentru litigiile de muncă, la general, nu este prevăzută, iar norma al. 7 a art. 39 al CPC al RM, nu este aplicabilă tuturor litigiilor de muncă, ci doar în cazul revendicărilor dreptului de muncă lezat în urma condamnării ilegale, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului şi ulterioarei reabilitări pe aceste cazuri.

Respectiv, competenţa la alegerea reclamantului, prevăzută de art. 39 al CPC al RM, pentru litigiile de muncă, urmează a fi aplicată doar în condiţiile generale prevăzute de al. 1, 2, 3 etc. ale articolului, încercările de aplicare a al. 7 fiind eronate, şi scoase din contextul legii.

În conformitate cu CM RM, cererea privind soluţionarea litigiului individual de muncă se depune în instanţa de judecată de către salariat:

  1. în termen de 3 luni de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său;
  2. în termen de 3 ani de la data apariţiei dreptului respectiv al salariatului, în situaţia în care obiectul litigiului constă în plata unor drepturi salariale sau de altă natură ce i se cuvin salariatului;
  3. în termen de 1 an de zile din ziua constatării prejudiciului cauzat de salariat angajatorului.

Angajatorul are doar un motiv de a se adresa în instanţa de judecată, şi anume, cazurile cînd i-a fost cauzat de către salariat un prejudiciu material pe care acesta nu doreşte să îl recupereze benevol, şi nu sînt întrunite condiţiile pentru recuperarea în mod individual al prejudiciului (mărimea şi termenul indicat). Pentru aceste cazuri termenul de prescripţie pentru adresare în instanţa de judecată, conform art. 344 al CM al RM, este stabilit de 1 an de zile din ziua constatării mărimii prejudiciului, în caz de apariţie a divergenţelor privind modul de reparare a prejudiciului.

În cazul în care iniţial părţile s-au înţeles asupra recuperării benevole a prejudiciului perfectînd faptul dat (fie prin tranzacţie, fie printr-o simplă cerere a salariatului, prin care acesta recunoaşte prejudiciul cauzat, vinovăţia şi mărimea determinată de angajator, – normele în vigoare nu stabilesc o formă tipizată a acordului de recuperare benevolă a prejudiciului material cauzat), iar ulterior apar anumite divergenţe, termenul va curge din momentul apariţiei divergenţelor în privinţa respectării acordului de recuperare benevolă a prejudiciului cauzat.

Cererile depuse cu omiterea, din motive întemeiate, a termenelor de prescripţie, prevăzute de lege, pot fi repuse în termen de instanţa de judecată. În legislaţie lipseşte enumerarea temeiurilor ce permit instanţei de judecată restabilirea termenului depăşit pentru înaintarea cererii în judecată, respectiv, repunerea în termenul omis se va decide în fiecare caz aparte. Instanţa de judecată nu este în drept să refuze primirea cererii din cauza omiterii termenului de adresare în judecată. Dacă instanţa de judecată, examinînd circumstanţele litigiului, va constata că termenul de adresare în judecată a fost încălcat din motive neîntemeiate, va refuza admiterea acţiunii.

La primirea cererii referitor la litigiul de muncă, judecătorul verifică competenţa, obiectul litigiului, precum şi dacă aceasta întrunește exigenţele prevăzute de lege, în caz contrar, reclamantul trebuie să facă imediat completările sau modificările cerute, ori să depună copii de pe cerere şi copii autentificate de pe înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenţiile.

Judecătorul poate refuza primirea cererii în cazul cînd:

  1. cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă;
  2. există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
  3. aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca CPC sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop;
  4. există o hotărîre a judecăţii arbitrale, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiași obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor în care judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a desfiinţat hotărîrea arbitrală;
  5. reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosință, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 59 alin. (2) CPC.

În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs.

Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.

Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:

  • reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor;
  • instanţa nu este competentă să judece pricina;
  • cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
  • soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în primul an de la nașterea copilului;
  • cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;
  • cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;
  • la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;
  • reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.

Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.

În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.

Spre deosebire de refuzul cererii de chemare în judecată restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.

Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1) lit.a), b), c) şi g) art. 170 CPC poate fi atacată cu recurs.

În conformitate cu art. 171 CPC după ce constată că cererea a fost depusă în judecată fără a se respecta condiţiile art.166 şi 167 alin.(1) lit.a), b), c) şi e), judecătorul emite, în cel mult 5 zile de la repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor.

Dacă persoana care a depus cererea îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data prezentării iniţiale în judecată. În caz contrar, ea nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu recurs.

Toţi participanţii la proces sînt înştiinţaţi de către instanţa de judecată prin citaţie, privitor la locul, data şi ora şedinţei de judecată sau la locul, data şi ora efectuării unor acte de procedură, astfel încît aceştia să se poată pregăti de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei. În pricinile de urgenţă, participanţii la proces, pot fi înştiinţaţi sau chemaţi în judecată prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste înmînarea şi primirea înştiinţării sau citaţiei. Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării.

Un alt moment important la adresarea cu cererea de chemare în instanţa de judecată îl reprezintă aspectul ce ţine de achitarea taxei de stat. Conform normei generale stipulate în art. 85 CPC al RM, în litigiile de muncă, inclusiv în cadrul conflictelor colective de muncă, reclamanţii se scutesc de plata taxei de stat la depunerea acţiunii. Practica admite regula dată atunci, cînd în calitate de reclamant apare salariatul, însă, contrar acestei prevederi, dacă cererea este înaintată de angajator, norma nu este aplicată – fapt ce reprezintă o încălcare, or angajatorii la fel pot avea statutul de reclamant în unele cazuri de revendicare a unor drepturi ce decurg din raporturile de muncă (anume în calitate de reclamanţi vor apărea angajatorii în cazurile de solicitare a recuperării prejudiciului material cauzat de către salariat, iar înseşi revendicarea prejudiciului rezultă, incontestabil, din raportul de muncă).

În aceste condiţii, angajatorii se regăsesc în categoria persoanelor care sînt scutite de achitarea taxei de stat la adresarea în instanţa de judecată. Ulterior, după examinarea pricinii, la pronunţarea hotărîrii, în dependenţă de satisfacerea cerinţelor, urmează a fi soluţionată întrebarea plăţii taxei de stat, şi respectiv, angajatorul va fi impus la achitarea taxei de stat în mărime proporţională cu cerinţele respinse din cererea înaintată.

Spre deosebire de angajatori, salariaţii sînt scutiţi integral de taxa de stat şi de cheltuielile de judecare a cauzei indiferent de faptul dacă cîştigă sau pierd procesul.

Faptul dat se deduce din norma art. 353 al CM al RM. Pe lîngă taxa de stat, norma, şi anume prevederile art. 90 al CPC al RM, indică şi alte cheltuieli ce pot apărea în legătură cu judecarea pricinii, cum ar fi cheltuielile de efectuare a expertizei, cheltuielile de asistenţă juridică etc. Cheltuielile, cum ar fi sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experților, specialiştilor şi interpreţilor, sumele pentru expertiza ordonată ş.a., urmează a fi plătite cu anticipaţie de către partea care le-a solicitat sau de către ambele părţi, iar ulterior, partea care a cîştigat procesul, va putea solicita recuperarea lor de la cealaltă parte, precum şi recuperarea cheltuielilor efectuate în legătură cu asistenţa juridică de care a dispus (referitor la acestea din urma, instanţa va dispune compensarea lor doar în cazul reprezentării de un avocat şi doar în limitele în care consideră că au fost reale, necesare şi rezonabile).

Ţinînd cont de faptul că salariatul este scutit completamente de orice cheltuială de judecată (nu doar de taxa de stat şi nu doar la adresarea în instanţă), angajatorul nu va putea solicita de la salariat recuperarea cheltuielilor efectuate, inclusiv şi de asistenţă juridică, dacă a angajat în mod special un avocat pentru această pricină, iar partea cheltuielilor ce se achită cu anticipaţie şi necesare pentru examinarea cauzei ce ar fi revenit salariatului urmează să fie compensată din buget.

Instanţa de judecată va convoca părţile litigiului în timp de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii (art. 355 alin.(3) CM).

Privitor la probaţiunea ce se aplică la examinarea litigiilor individuale de muncă aceasta diferă de la regula generală potrivit căreia fiecare parte trebuie să argumenteze şi să probeze poziţia. Potrivit art. 89 al CM, la examinarea litigiului individual de muncă de către instanţa de judecată, angajatorul este obligat să dovedească legalitatea şi să indice temeiurile transferării sau eliberării din serviciu a salariatului. În cazul contestării de către salariatul-membru de sindicat a ordinului de concediere, instanţa de judecată va solicita acordul (opinia consultativă) al organului (organizatorului) sindical privind concedierea salariatului respectiv.

Respectiv, instanţa de judecată, urmează să aplice cu mari rezerve, normele cu privire la refuzul de a primi cererea de chemare în judecată sau de restituire a acesteia, pe motivul lipsei probelor pe care salariatul îşi întemeiază cerinţele. În cazul în care angajatorul, în calitatea sa procesuală de pîrît, nu se va prezenta în instanţă, fără motiv important sau fără a indica motivul, ori va refuza prezentarea referinţei sau a probelor, instanța urmează să pronunţe hotărîrea doar în baza declaraţiilor salariatului. În majoritatea cazurilor (spre ex., reţinerea achitării salariului, indemnizaţiilor), vinovăţia acţiunilor angajatorului se prezumă, respectiv, el va fi nevoit să probeze în instanţă lipsa vinovăţiei sale.

La examinarea litigiului individual de muncă judecata audiază părţile, alţi participanţi în proces, analizează materialele anexate la dosar. Judecata la iniţiativa părţilor poate să invite martori, specialişti, experţi, să ceară acte necesare pentru examinarea justă a cazului.

Instanţa de judecată va examina cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia şi va emite o hotărîre cu drept de atac conform CPC. Instanţa de judecată va remite hotărîrea sa părţilor în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii.

Litigiile individuale de muncă pot fi examinate în următoarele tipuri de proceduri:

  1. procedura generală – marea majoritate a litigiilor individuale de muncă;
  2. procedura contenciosului adminsitrativ – în cazul funcționarilor publici;
  3. procedura în ordonanţă – spre ex. în cazul drepturilor salariale calculate, dar neachitate;
  4. procedura specială – prin prisma cazurilor enumerate la art. 279 al CPC al RM, drept exemplu pentru raporturile de muncă pot fi indicate cazurile cînd angajatorul poate fi cointeresat să fie constatată dispariţia fără urmă sau decesul salariatului pentru a perfecta încetarea raporturilor de muncă, sau să solicite constatarea existenţei circumstanţelor de forţă majoră pentru a perfecta suspendarea sau după caz, încetarea raporturilor de muncă – ţinînd cont de faptul că Camera de Comerţ şi Industrie eliberează certificat, în acest sens, doar pentru relaţiile dintre agenţii economici, nu şi a relaţiilor dintre aceştia şi salariaţii lor, ş.a.

Litigiul individul de muncă examinat de instanţa de judecată încetează la data executării hotărîrii judiciare, adică după îndeplinirea reală a prescripţiilor ce le conţine hotărîrea (restabilirea la locul de lucru a lucrătorului concediat nelegitim, achitarea sumelor prescrise).

Dacă salariatul nu este de acord cu soluţia dată de prima instanţă, el poate ataca hotărîrea judecătorească în instanţa ierarhic superioară. Potrivit art. 362 CPC, termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel. Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua în care se numește tutorele sau curatorul. Repunerea în termen de apel se face de către instanţa de apel în cazurile şi în ordinea prevăzute de art. 116 CPC.

În instanţa de apel părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe dacă au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instanţă. Instanţa de apel nu are dreptul să administreze probele care au putut fi prezentate de participanții la proces în primă instanţă, cu excepţia situaţiei stabilite mai sus.

În cazul în care părţile şi alţi participanţi la proces invocă necesitatea administrării de noi probe, aceştia trebuie să indice probele respective, mijloacele prin care ele pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în prima instantă.

Pot fi citaţi în instanţă de apel martorii audiaţi în primă instanţă dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor.

În apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate solicita o compensaţie legală.

Dacă partea nu este de acord cu decizia instanţei de apel, atunci aceasta are dreptul să declare recurs. Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.

Privitor la executarea hotărîrilor instanţei de judecată pe marginea litigiilor individuale de muncă se poate de menţionat următoarele. Potrivit art. 255 CPC, hotărîrea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare. Iar potrivit art. 256 al CPC, urmează a fi executate imediat ordonanța sau hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul este obligat la plata:

  • pensiei de întreţinere;
  • salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a indemnizaţiilor prevăzute de statutul şomerilor, în mărimea unui salariu mediu;
  • reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
  • unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu.

Hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim urmează a fi executată imediat.

În caz de neexecutare a hotărîrii judecătoreşti poate surveni răspunderea prevăzută de Codul contravenţional al RM, care, însă nu eliberează părţile de obligaţia nemijlocită de executare a hotărîrii.

În cazul în care angajatorul a executat hotărîrea instanţei, iar ulterior aceasta este casată de către instanţa ierarhic superioară, cu respingerea cerinţelor salariatului, angajatorul va putea solicita întoarcerea executării (încasarea sumelor achitate în baza hotărîrii judecătoreşti, cu excepţia salariului achitat pentru perioada cînd salariatul a lucrat, după pronunţarea hotărîrii de restabilire şi pînă la pronunţarea hotărîrii de respingere a cerinţelor salariatului de către instanţa superioară).

Loading...