Potrivit reglementărilor naţionale ale SUA, unele regăsindu-se şi în legislaţia altor ţări, în conflictele de muncă se pot identifica următoarele forme de „intervenţie”
Notificarea – confirmare că informaţiile care au fost oferite terţei părţi respectă natura şi obiectul conflictului;
Investigarea – operaţiune efectuată de către terţa parte cu privire la natura şi obiectul disputei, obţinîndu-se informaţii despre poziţia fiecărei părţi a conflictului;
Medierea – participarea terţei părţi le eforturile părţilor de a găsi o soluţie acceptabilă; ea implică prezidarea întîlnirilor dintre părţi în care se analizează faptele şi se propun soluţii de către fiecare parte, de către terţa parte, aceasta putînd să facă recomandări pentru rezolvarea cît mai rapidă a conflictului;
Medierea la nivel superior – mediere cu dimensiune importantă în care terţa parte conduce dezbaterile în mod afectiv, fiind în poziţie de a modela punctele de vedere ale părţilor;
Arbitrajul – procedură care se declanşează în situaţia în care terţa parte nu a reuşit să determine părţile să ajungă la o soluţie comună.
Atribuţiile pe care le deţine terţa parte se regăsesc în Regulamentele Industriale ale SUA (şi Canada) şi, în principal, sînt următoarele:
- terţa parte poate impune o soluţie negociată între părţi;
- terţa parte poate introduce un element nou care să aducă balanţa costuri-profit la un punct de echilibru.
Notificarea. În această fază a conflictului, terţa parte deţine un rol discret şi neutru pe de-a întregul, ea putînd iniţia ori sugera părţilor interesate să înceapă negocierile între ele, care ar putea reduce divergențele dintre părţi. Există însă o practică, uneori prevăzută chiar de lege, ca părţile să prezinte o informare despre stadiul negocierilor unei părţi neutre care poate fi agenţie, departament de stat, etc.
Caracteristica principală a notificării este aceea că ea e însoțită de o serie de întîlniri pe toată durata. Numai astfel se ating obiectivele acestei faze a soluţionării conflictului de muncă, care sînt următoarele:
- asigurarea unui timp pentru găsirea unei soluţii negociate;
- îndreptarea atenţiei părţilor asupra costurilor fiecărei variante de rezolvare a disputei;
- oferirea de oportunităţi pentru a iniţia noi forme active pentru o intervenţie neutră.
Notificarea este o procedură cunoscută în mai multe ţări ale lumii. În SUA, NLRA (National Labour Relations Act) impune o varietate de notificări, începînd de la cele privind deciziile unilaterale, ale uneia dintre părţi, stoparea lucrului, etc. Notificarea poate fi făcută de către o Agenţie de Mediere Departamentală sau de către Serviciul Federal de Mediere şi Conciliere. Numărul notificărilor anuale este destul de mare.
Investigarea – este o metodă de intervenţie a terţei părţi care oferă părţilor o serie de oportunităţi de a găsi o soluţie negociată general acceptată.
Dacă cel care este investigator este considerat neutru şi este acceptat de către părţi, investigaţia oferă o informare comună bazată pe percepţia conflictului de către fiecare din cele două părţi. Diferenţele de percepţie a conflictului nu sînt întotdeauna diferențe de informare. Adeseori ele rezultă din divergenţele de înţelegere a unor cuvinte sau fraze. Investigatorul are menirea de a releva şi rezolva problemele de comunicare care există între părţi.
Alte diferenţe de percepţie între părţi apar ca urmare a diferențelor între scopurile şi priorităţile fiecăreia dintre părţi.
Investigatorul, deşi neutru, încearcă să clarifice şi să pună de acord scopurile fiecăreia dintre părţi. Adeseori la baza diferenţelor de percepţie stă inabilitatea părţilor de a separa informaţia de emoție. De aceea, investigatorul neutru trebuie să fie lipsit de manifestări emoţinale atunci cînd încercă să rezolve conflictul iscat între părţi.
Obiectivul investigatorului trebuie să fie oferirea de informații la un nivel de înţelegere acceptabil pentru ambele părţi. Investigatorul ajută părţile să aibă o cît mai mică înţelegere denaturată a faptelor, depăşind astfel diferenţele de percepţie, şi prevenind recurgerea de către vreuna din părţi la înşelătorii. De obicei, rapoartele investigatorului sînt făcute publice.
Investigarea este utilizată ca o formă a intervenţiei terţei părţi în conflictele apărute pe teritoriul SUA în situaţiile în care conflictul colectiv afectează sistemul de asistenţă medicală ori prezintă pericol pentru economie prin dezorganizarea ei. Asemănător, în Canada, investigaţia este publică şi este efectuată de un comitet tripartit: reprezentantul fiecărei părţi şi un președinte independent.
În Finlanda se utilizează un tip de investigație în concordanţă cu negocierile politice naţionale. Aici comisia de experţi este chemată să furnizeze informaţii statistice şi analize economice pentru a ajuta părţile să găsească o soluţie general acceptabilă.
Medierea oferă mai multe posibilităţi de soluţionare a conflictului. Mediatorul poate superviza procesul de negociere colectivă facîndu-1 mai eficient şi productiv, mediatorul participînd permanent la negocieri, supraveghind ca:
- întîlnirile între părţi să fie dese şi să se desfăşoare după o agendă;
- folosirea unui limbaj civilizat în discuţii;
- părţile să facă mai multe propuneri de rezolvare;
- să aplaneze conflictele de natură emoţională.
Uneori mediatorii pot avea autorităţi suplimentare, ori chiar obligaţia de a propune soluţii la problemele care separă părţile. El este privit ca o minte limpede care oferă un punct de vedere ce poate fi acceptat de către părţi. Deseori mediatorul propune o soluție acceptată de către părţi, la care părţile nici nu s-au gîndit sau care nu a fost niciodată propusă la masa negocierilor.
În SUA şi Canada, deşi jurisprudenţa face distincţie clară între aceşti doi termeni, ei sînt utilizaţi unul în locul celuilalt, neţinîndu-se cont de diferenţele dintre cele două modalităţi de rezolvare a conflictului de muncă.
În SUA medierea este obligatorie în anumite circumstanţe şi este voluntară în cele mai multe dintre situaţii.
Medierea la nivel superior – se caracterizează prin competența acordată părţii neutre de a influenţa luarea unei decizii (hotărîri), în situaţia cînd nu a fost găsită niciuna de către părţi.
Această stabilitate poate fi implicită sau explicită. În orice caz, negocierea la nivel superior este iniţiată pentru a facilita găsirea unei soluţii negociate.
În SUA se practică, din timp în timp, medierea ad-hoc de către preşedinte sau membrii Executivului, în disputele (conflictele) din ramurile importante ale economiei naţionale sau de către guvernatori în probleme de interes local, în special în construcţiile de locuinţe şi în transportul public.
De cele mai multe ori, liderii aceştia nu au autoritate directă să impună o soluţie, dar au abilitatea potenţială de a direcţiona conflictul spre o rezolvare cît mai rapidă şi eficace.
Medierea la nivel superior este utilizată foarte rar şi în Suedia.
Arbitrajul – este o altă cale de soluţionare a conflictelor colective de muncă. Deşi raporturile la nivel naţional prezintă o vastă paletă de proceduri prin care persoanele neutre sînt selectate ca arbitri, nu există o procedură universală pentru alegerea acestora.
Deşi arbitrajul este o metodă de soluţionare a conflictelor de muncă folosită de peste jumătate de secol, părţile încearcă în prealabil să folosească calea negocierii colective, căutînd să încheie un acord în acest sens.
În SUA (şi Canada) metoda comună este cea de a alege drept arbitri profesori sau pensionari care au lucrat în posturi guvernamentale.