Drept

Istoria drepturilor omului se confundă cu istoria umanităţii, căci drepturile care s-au afirmat de-a lungul timpurilor, s-au articulat în jurul ideilor şi tezelor de referinţă pe care societatea le-a vehiculat. Cunoaştere lor ne ajută să înţelegem mai bine conceptul drepturilor omului în toate ipostazele şi dimensiunile sale, acordând atenţia cuvenită promovării şi garantării acestor drepturi în zilele noastre.

Istoria demonstrează că ideile de bine, dreptate, demnitate, egalitate au fost prezente în viaţa socială a primelor comunităţi umane, că aceste idei erau prezente în primele legislaţii (Codul lui Hammurabi, sec. 17 î.e.n.), în marile epopei indiene (Vedele, Upanişadele, Mahabharata ş.a.). Concepţia budistă, sistemele filozofice din vremea lui Confucius vorbeau de o societate în care oamenii sunt fiinţe egale în demnitate şi valoare, singurele criterii de diferenţiere fiind vârsta şi venitul, că o societate armonioasă este posibilă numai dacă oamenii care o compun sunt călăuziţi de principii de înaltă moralitate. Conduita morală trebuie să determine pe fiecare să acţioneze faţă de semenii săi aşa cum fiecare ar dori să se acţioneze asupra propriei sale fiinţe. Binele şi armonia socială erau văzute într-o legătură atât cu lumea material, cât şi cu cea spirituală.

Relaţia de putere care, în decursul istoriei a îmbrăcat şi alte forme decât aceea de om-univers şi om-divinitate se leagă de o anumită concepţie a oamenilor despre lume şi viaţă ale cărei coduri trebuie descifrate pentru a înţelege distincţia între drepturi, semnificaţia elitei, a partidelor aflate la putere, a diferitelor persoane publice şi instituţii ale puterii, drepturile celor mulţi, ale maselor.

Filozofia antică grecească a generat un ansamblu de reflecţii despre om ca cetăţean, participant la conducerea vieţii publice în care instituţiile publice (polis - cetate) trebuie supuse unor aprecieri raţionale. Autoritatea constitutivă era privită în mod critic.

Astfel, Platon, mare gânditor, care a pus bazele Academiei la Atena, în lucrarea sa ,,Statul”, adresează o întrebare a cărei rezonanţă a ajuns până în zilele noastre: ,,În fiecare stat, nu cel ce stăpâneşte e cel mai mare?”, răspunzând imediat: ,,Fiecare stăpânitor îşi face legile după interesele proprii; democraţia aduce legi democratice; despotismul legi despotice şi aşa şi celelalte. Şi când aduc legile acestea nu dovedesc că numai ceea ce este spre folosul stăpânirii e just pentru supuşi”. În analiza pe care o efectuează, Platon ajunge la concluzia că ,,dreptatea e de fapt un bine pentru oricine altul, decât pentru cel drept”.

În raportul individ-societate, om-instituţie, gânditorii greci au considerat drepturile omului ca fiind fundamentale, eterne, imuabile, ce izvorăsc din natura lucrurilor, iar legea este cea care le consfinţeşte fiind expresia acestei naturi (drepturile fiind anterioare consacrării lor legale). „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, expresia devenită celebră a lui Protagoras este o sinteză a concepţiei umaniste care sugerează şi ideea de autoritate a naturii umane (date) în raport cu cea socială (creată). Omul cetăţii era cetăţeanul liber, egal cu ceilalţi, care participa la viaţa cetăţii.

Primele semne de inegalitate sunt exprimate şi în filozofia lui Aristotel la care societatea era împărţită în oameni liberi şi sclavi (inegalitatea naturală).

În acelaşi timp, ideea aristotelică, conform căreia omul este o fiinţă socială, plasează individul în situaţia de fiinţă umană cu nevoi nu numai natural-biologice, ci şi sociale care nu pot fi satisfăcute decât în comunitate. Sociabilitatea, ca o caracteristică naturală, firească fiinţei umane, este un element care conferă egalitate între membrii unei colectivităţi şi din care izvorăsc comandamentele morale ale vieţii în societate cărora oamenii trebuie să li se conformeze, să le accepte, generând anumite atitudini ce diferenţiază indivizii.

Cu stoicii se intră în universalitatea drepturilor omului căci gânditori precum: Seneca, Epictet, Domiţian au răsturnat argumentele lui Aristotel cu privire la inegalitatea naturală a omului şi au conturat ideea dreptului natural al oamenilor ca fiinţe umane înzestrate cu raţiune.

Ideea de egalitate naturală, izvorâtă din asemănarea dintre oameni (liberi şi înzestraţi cu raţiune) a constituit punctul de pornire în dreptul roman. Pentru Cicero, om de stat şi mare orator , ,,o singură lege trebuie să guverneze toate popoarele şi un singur zeu va fi ghidul tuturor”. În concepţia sa, ,,dintre toate mijloacele, nimic nu este mai potrivit a-ţi dobândi şi păstra autoritatea decât a te face iubit, şi nimic mai dăunător, decât a inspira teamă”.

Unul dintre cei mai mari filosofi ai Romei antice, Seneca, considera că ,,omul este ceva sfânt pentru semenul său” (Homo sacra res homini), fiecare om fiind o valoare căreia nici un alt om nu are dreptul să-i aducă vreo atingere. ,,Nu dispreţui pe nimeni!” (Neminem despexieris!), cerea Seneca. Ceea ce se impune faţă de aproape este respectul, ,,pe care oferindu-l, ți se oferă în schimb”.

Urmând dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti, în Evul Mediu, filosofii creştini au încercat să dezvolte ideile de promovare egală a condiţiei umane, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) şi enunţând pe această bază anumite drepturi fundamentale.

Odată cu creştinismul, egalitatea, libertatea şi fraternitatea se însoţesc cu ideea de iubire pentru celălalt, oamenii fiind creaţia divină şi deci, egali. Moralitatea vieţii sociale este bazată pe ideile de întrajutorare, toleranţă, egalitate. Asistăm la o desacralizare a statului care devine o instituţie temporală, fiind în slujba poporului, de unde emană legile prin reprezentanţii săi. Se întrevede astfel distincţia în lumea modernă dintre dreptul juridic (justiţia) şi dreptul moral (concordia).

Biserica creştină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie. Această ierarhie, după Sf. Toma d'Aquino, acorda poziţia dominantă dreptului divin, pe cea secundă dreptului natural, iar în al treilea rând se situa dreptul pozitiv, adică normele uzuale ale relaţiilor din societate. În opinia sa, individul este în centrul unei ordini sociale, şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra dreptului laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ.

Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra condiţiei umane, manifestările de libertate nu au putut fi stăvilite, chiar dacă adesea, cei care le propovăduiau erau consideraţi din tagma ereticilor şi, nu de puţine ori, condamnaţi de inchiziţie la moarte, gândirea lor liberă fiind considerată o crimă.

În secolele XVII şi XVIII, raţionaliştii au fundamentat teoria dreptului natural, definindu-l ca etern, dar nesupus unei ordini divine. În acest sens, Hugo Grotius afirma că „dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.

Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a contu­rat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai în timpul revoluţiilor burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat şi în practica socială. Teoreticienii filozofi au fost primii care au pro­clamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltând principiile unei antropologii uma­niste raţionaliste ca fundament al concepţiei drepturilor omului. La rândul lor, revoluţiile americană şi franceză au consacrat pentru prima oară în istoria umani­tăţii principiile egalităţii în faţa legii, a libertăţii de gândire şi a demnităţii umane.

Raportul adecvat dintre binele obştesc şi dreptul indivizilor de a-şi exercita liber voinţa a fost principala întrebare care a reţinut atenţia gânditorilor iluminismului. Montesquieu, Rousseau, Diderot şi alţii au abordat într-o altă manieră ideile drepturilor umane considerând că ele rămân valabile indiferent de circumstanţele istorice, sociale şi politice. Teoria ,,contractului social” (Rousseau), a separării puterilor în stat (Montesquieu) sunt expresii ale ideilor de convieţuire în societate, de organizare democratică a vieţii morale.

Astfel, Thomas Hobbes şi John Locke susţineau că statul este un instrument artificial a cărui principală menire este păstrarea unor drepturi care există într-o stare ,,naturală” sau ,,superioară” în raport cu cea a politicii, ele fiind prepolitice. În gândirea lor, ,,poporul suveran” nu poate fi echivalent cu guvernarea de către popor, iar libertatea şi proprietatea trebuind protejate împotriva unui stat puternic.

Jean Jacques Rousseau, în Contractul social, în 1762, remarca că deşi dreptatea coboară din ceruri, dacă am şti cum să o primim, nu am avea nevoie nici de stat, nici de legi. Există o dreptate universală ce decurge numai din raţiune, dar pentru a fi recunoscută în rândul oamenilor, această dreptate trebuie să fie reciprocă, trebuie să existe convenţii şi legi care să îmbine drepturile cu datoriile.

Adept al dreptului natural, Montesquieu are meritul de a fi contribuit direct la pregătirea ideologică a Revoluţiei franceze din 1789. În lucrarea sa ,,Despre spiritul legilor”, el susţine că lumea este supusă unor legi obiective: raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, şi în acest sens, tot ceea ce există are legile sale. În gândirea sa despre om, el defineşte libertatea unui individ ca fiind ,,un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile”, iar, mai departe argumentează că, dacă un cetăţean ar face ce legile îi interzic ,,el nu ar avea libertatea pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Referindu-se la componente esenţiale ale societăţii moderne, Montesquieu afirma ,,după cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor politice, ei au renunţat şi la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea legilor civile”, primele legi reprezentând libertatea, iar cele din urmă proprietatea.

Potrivit acestor idei, fiinţei umane îi revin două categorii de drepturi, prima derivând din dreptul natural, cealaltă din contractul social încheiat, corespunzător celor două ipostaze în care se află: de om şi cetăţean.

Doctrina modernă a drepturilor omului, inspirându-se din filozofia dreptului natural, transformă ideea filozofică a universalităţii dreptului natural, inerent naturii umane, în instituţie politică.

Problema drepturilor şi libertăţilor omului a constituit o preocupare activă şi pentru oamenii de ştiinţă naţionali. Contextul istoric a determinat în cea mai mare parte conţinutul ideilor promovate de aceştia. 

Până la 1812, ideea dreptăţii şi egalităţii şi-a găsit cea mai amplă reflectare în opera de codificare particulară a pravilistului Andronache Donici. În opinia sa, ,,dreptatea iaste carea fieşte căruia dă ce i se cuvine a lua, întocmai după cum hotărăsc canoanele pravililor”, iar modul de comportare în societate presupune: ,,Fiinţa dreptăţii iaste ca viaţa omului să fie cinstită, pre nimenea să nu vatăme şi lucrul strein să-l dea a cui iaste”.

Gheorghe Asachi, militant activ al drepturilor omului, indica că dreptul fundamental al oricărui om este de a vorbi în limba maternă în toate instanţele publice, cât şi dreptul de a învăţa în limba maternă, inclusiv pentru toate clasele sociale.

Mihail Kogălniceanu, la rândul său, pleda pentru dreptul egal şi fără plată la învăţătură. În opinia sa, poporul este unicul izvor al tuturor activităţilor, el este făuritorul tuturor bunurilor. Legile împreună cu morala trebuie să exprime voinţa societăţii.

Nicolae Bălcescu, distins activist politic, considera că nu se poate vorbi despre fericire dacă nu există libertate. Idealul său îl reprezenta orânduirea în care oamenii, unindu-se, îşi vor determina de sine stătător soarta, iar fiecărui cetăţean, care a atins vârsta stabilită de lege, i se va acorda dreptul de vot în vederea alegerii unei adunări obşteşti.

Simion Bărnuţiu, adept activ al republicii ca formă de guvernământ, considera că scopul acesteia este ca pe întreg teritoriul statului să domine şi să conducă numai dreptatea şi echitatea.

O incursiune în istoria ideilor filozofice şi religioase ne permite să constatăm adesea un decalaj între ceea ce marii gânditori au exprimat prin ideile lor, cuprinse în adevărate sisteme de gândire, şi ceea ce realitatea socială a pus în evidenţă. Din totdeauna viaţa socială a fost scena confruntării unor interese opuse, în care puterea, reprezentată printr-un grup numeric mai mic decât restul populaţiei a marcat o distincţie între cei înzestraţi, nu şi recunoscuţi s-o exercite, şi ceilalţi. Adesea drepturile elitei au fost transformate în privilegii reprezentând surse de discriminare şi conflict. Diferenţele umane recunoscute şi în marile sisteme filozofice au fost motive pentru a justifica sclavia, războiul, dominaţia.

Este dificil de urmărit problematica drepturilor omului în abstract, neluând în considerare faptele care au generat respectarea sau nerespectarea drepturilor omului. Este însă uşor sesizabil că în întreaga istorie modernă eforturile de a demonstra nevoia exercitării drepturilor şi libertăţilor umane a fost o luptă permanentă de a afirma şi invoca raţionalitatea umană, în numele căreia s-au constituit fel de fel de instituţii, organisme naţionale şi internaţionale care prin activităţile lor şi documentele emise au încercat şi încearcă să stabilească o ordine socială în care să domnească pacea şi armonia socială. Mişcările sociale: revolte, răscoale, revoluţii, războaie au fost purtate în numele cuceririi unor drepturi care încălcând alte drepturi încercau o restabilire sau instaurare a unor noi ordini sociale.

În măsura în care societatea evolua, iar în viaţa popoarelor se conturau probleme noi cu diverse aspecte, concepţiile formulate privind drepturile omului sufereau corective importante.

Şi-au făcut apariţia teorii sociale care au căutat să legitimeze prerogativa statului de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului şi de a întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea drepturilor acestora în baza unei prezumţii potrivit căreia statul acţionează ca exponent şi reprezentant al întregii societăţi, apărând interesele legitime ale acesteia.

Dar, pe parcurs, aceste teorii au devenit suportul unor teorii totalitare, chiar dacă la început îşi exprimau bunele intenţii, încercând să justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului şi încerca­rea de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai deza­vantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a tutu­ror drepturilor şi libertăţilor indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat care, având în folosinţă deplină o uriaşă maşină represivă, a dat naştere, în final, la o contradicţie flagrantă cu drepturile omului.

În prezent, drepturile omului sunt tratate nu numai în sensul apărării şi protecţiei lor, ci şi în alte dimensiuni. Se subliniază în special necesitatea asigurării drepturilor omului în strânsă legătură cu soluţionarea celorlalte probleme cruciale ale lumii: coexistenţa paşnică, pacea, cooperarea, dezarmarea, securitatea.

Într-o ordine de idei, examinând aspectele mai puţin plăcute ale ,,drepturilor” omului în zilele noastre, unii doctrinari susţin cu nedisimulată jenă că un cetăţean X trăieşte într-o ţară formal democratică. El beneficiază de libertăţi politice esenţiale. Cu toate acestea, dacă acest cetăţean locuieşte într-un cartier unde a ieşi pe jos în stradă constituie un risc, sau a lua metroul seara devine o aventură, el se va simţi extrem de puţin liber.

În acelaşi timp, libertatea implică faptul că într-o anumită măsură noi conferim soarta noastră unor forţe pe care nu le putem totdeauna controla şi că într-o societate liberă, binele comun consistă în mod principal în facilitatea oferită pentru atingerea obiectivelor industriale. Aceasta este una din axiomele tradiţiei de libertate, care constrânge indivizii, neadmiţând ceea ce este necesar în serviciul prosperităţii generale sau al binelui public.

Într-o altă viziune, libertatea se opreşte la porţile lumii economice şi sociale. În consecinţă, într-o epocă în care totul se mişcă, totul progresează, ştiinţele şi tehnicile, cunoaşterea şi moravurile, în mod curios, regimurile politice care au făcut un considerabil salt înainte la sfârşitul sec. al XVIII-lea, odată cu revoluţia franceză, apoi cu expansiunea liberalismului, acum stagnează. Nici o avansare globală de aceeaşi amploare nu a mai fost realizată de atunci.