În categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute şi utilizate de politica financiară internaţională sunt acelea care au ca obiect al impunerii pământul, clădirile, activităţile economice neagricole şi mişcarea capitalului bănesc. Aceste impozite s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului şi au purtat denumiri diverse ca: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe locuinţe, impozite pe uşi şi ferestre, patenţă, licenţă, impozit mobiliar etc.
Impozitul de tip real continuă să existe şi astăzi în unele ţări, în care agricultura ocupă un loc important în economia naţională, şi unde impozitul funciar conservă, în general, trăsăturile impozitelor reale.
Specific impozitelor reale este faptul că se stabilesc pe baza unor criterii exterioare care dau o anumită imgine despre materia impozabilă, dar nu şi despre puterea economică a subiectului impozabil. În cazul impozitului funciar la determinarea sumei datorate statului se pornea de la suprafaţa terenurilor, numărul animalelor de muncă şi numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului, mărimea arenzii, preţul pământului, etc. fără să se ia în considerare producţia deţinută, venitul realizat şi cheltuielile de producţie. Un pas înainte în stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului. Acesta reprezintă atât acţiunea de descriere a suprafeţelor de teren şi a bunurilor funcire din fiecare localitate în patre, cu menţionarea veniturilor pe care le produc, cât şi registrele în care figurează contribuabilii şi averilor, pe baza cărora se stabileau impozite directe.
Când clădirile ( utilizate ca locuinţe, birouri, magazine etc. ) au devenit de pământ, o altă formă importantă a averii mobiliare, a fost introdus mai ales în mediul urban, impozitul pe clădiri. În cazul acestui impozit baza impunerii o constituie frecvent numărul şi destinaţia dată încăperilor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii, chiria, aspectul exterior al clădirii etc. Aceste criterii nu permiteau o impunere echitabilă deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine completă asupra obiectului impozabil.
Cu timpul, dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a profesiilor libere a determinat creşterea numărului meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi liber profesioniştilor.
Impunerea acestora a necesitat introducerea impozitului pe activităţile industriale, comerciale şi profesiile libere, dar la baza stabilirii acestui impozit au stat tot criterii de ordin exterior, cum sunt: mărimea capitalului, mărimea localităţii în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, felul întreprinderii ( atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul etc. ), numărul muncitorilor, forţa motrice folosită de întreprindere etc. Nu se iau în considerare nici venitul realizat şi nici cheltuielile de producţie şi de circulaţie.
Dezvoltarea industriei şi a comerţului a impus dezvoltarea relaţiilor de credit, a băncilor şi a comerţului cu hârtii de valoare. În aceste condiţii o categorie de oameni se ocupă numai cu plasarea capitalurilor băneşti care se stabilea în funcţie de volumul dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut sau în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale s-a produs în unele ţări, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în altele în perioada dintre cele două războaie mondiale, cauzele care au determinat schimbarea sistemului de asezare a impozitelor directe fiind multiple. În perioada capitalismului premonopolist, muncitorii şi funcţionarii nu dispuneau de proprietăţi funciare, clădiri şi capitaluri mobiliare, fapt pentru care nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale. Ei suportau numai impozitele indirecte care le afectau salariul real. Pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, al căror volum a sporit continuu, statul a trecut la cuprinderea în sistemul de impunere directă şi a muncitorilor şi funcţionarilor, care realizau venituri din muncă sub forma salariului.
În acelaşi timp, impozitele indirecte deveneau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici şi sub impulsul contribuabililor s-a convenit instituirea unui sistem de impunere care să asigure impunerea progresivă a veniturilor şi a averii, introducerea minimului neimpozabil şi acordarea unor înlesniri pentru contribuabilii cu persoane aflate în întreţinere sau cu sarcini familiale deosebite.
În acest fel, statul a consimţit trecerea la diferenţierea sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de situţia personală a fiecărui plătitor, ceea ce a însemnat trecerea la sistemul impunerii personale.
Impozitele personale sunt întâlnite sub forma:
- impozitele pe venit
- impozitele pe avere
Impozitele pe venit cuprind: - impozitele pe veniturile persoanelor fizice
- impozitele pe veniturile persoanelor juridice.
Impozitele pe venit au apărut în perioada în care veniturile diferitelor clase şi categorii sociale au fost suficient de diferenţiate. Prin introducerea impozitelor pe venit s-a mărit considerabil numărul contribuabililor, ca urmare a existenţei muncitorilor şi funcţionarilor care realizau venituri sub forma salariilor şi industriaşilor, comercianţilor şi bancherilor care realizau venituri sub forma rentei etc.
În cazul impozitelor pe venit, în calitate de subiect pot apare atât persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice ( societăţile comerciale ) care realizează venituri din diferite surse.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt datorate de persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează care realizează venituri din surse situate pe teritioriul acestui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. Uneori sunt supuse la plata acestor impozite şi societăţile de personae care au renunţat la regimul fiscal aplicat societăţilor de capital. Nu se impun la plata impozitului pe venit următorele categorii de persoane: suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă, cu condiţia reciprocităţii, persoanele fizice care realizează venituri până la un anumit plafon ş.a.
Obiectul impozitului îl constituie veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către muncitori şi funcţionari, întreprinzători, mici meşteşugari şi liber-profesionişti etc. Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după ce se fac anumite scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi fondul de rezervă, primele de asigurare, cotizaţiile la asigurările sociale, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
Impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind o impunere individuală; dacă veniturile obţinute în comun de mai multe persoane ne se pot individualiza, impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au participat la realizarea acestora, adică pe o familie sau o gospadărie. Această situaţie este frecvent întâlnită la impozitul agricol, unde impunerea individuală este mai greu de realizat datorită volumului mare de muncă din partea organelor fiscale. Impunerea fiscală se realizează fie cu luarea în considerare a unor factori sociali ( starea civilă a contribuabilului, vârsta, numărul persoanelor aflate în întreţinere etc.), fie fără a se ţine cont de aceştia.
În practica fiscală, sunt cunoscute două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice:
- unul constă în impunerea separată a veniturilor provenind din fiecare sursă
- altul constă în impunerea globală a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.
Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai mutor impozite, fiecare vizând veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferenţiat pentru fiecare categorie de venituri denumită celulă, în funcţie de natura veniturilor.
Impunerea globală presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de sursa de provenienţă şi supunerea veniturilor realizate de persoanele fizice este frecvent întâlnit în Franţa, Germania, Italia, Belgia, S.U.A.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale.
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice este numit, de regulă, impozit pe profit şi în majoritatea statelor cu economie de piaţă, se utilizează de obicei, un regim fiscal propriu deosebit de cel aplicat veniturilor persoanelor fizice.
Impozitele pe avere, au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile.
Impozitele pe avere, se întâlnesc, în practica financiară, sub trei forme şi anume:
- impozitele propriu-zise asupra averii
- impozitele asupra circulaţiei averii
- impozitele asupra creşterii averii.
Impozitele propriu-zise asupra averii pot fi de două feluri: impozite stabilite asupra averii, dar care se plătesc din venitul produs de averea respectivă şi impozite pe substanţa averii. În acest din urmă caz, impozitul duce la micşorarea materiei impozabile, fiind perceput din substanţa averii. Aceste impozite se percep numai ca impozite excepţionale pe avere, o singură dată, ca de exemplu, în timpul sau după terminarea războiului.
În categoria impozitelor propriu-zise asupra averii, mai des întâlnite sunt următoarele:
impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii circulaţia dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În categoria impozitelor pe circulaţia averii se cuprind: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul pe tranzacţii de bursă, impozit pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Dintre acestea cele mai des întâlnite sunt impozitele pe circulaţia averii cu titlu gratuit ( impozitul pe succesiuni şi impozitul pe donaţii ).
La impozitele asupra creşterii averii, obiectul impunerii îl constituie sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri într-o perioadă de timp. În această categorie de impozite se include: impozitul pe plusul de valoare mobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război, etc.