1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea şi ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

            În prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetăţenia Uniunii este reglementată de următoarele dispoziţii:

  1. Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice” (art. 9 – 11 TUE – nou);
  2. Partea a doua, intitulată „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii” (art. 20 – 22 TfUE) şi de art. 15 par. 3 TfUE;
  3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6 TUE – nou alin. 1, „Carta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele”, dobândind prin aceasta forţa juridică de legislaţie primară a dreptului Uniunii.
  4. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou, Uniunea aderă la Convenţie.

1 Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona

            În Titlul II TUE nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice” sunt enunţate principiile pe care Uniunea le respectă şi pe care se întemeiază, şi care vizează direct cetăţenii Uniunii, după cum urmează:

            a.) principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii, potrivit căruia cetăţenii beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta (art. 9 TUE nou);

            b.) principiul democraţiei reprezentative, potrivit căruia cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu, de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor (art. 10 TUE nou).

            Potrivit principiului democraţiei reprezentative, cetăţenii Uniunii au următoarele prerogative:[1]

            - orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile se iau cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţeni (art. 10 alin. 3);

            - se urmăreşte formarea conştiinţei politice europene şi exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii prin contribuţia partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4);

            - cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative le este acordată posibilitatea de către instituţii de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii (art. 11, alin. 1);

            - la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor (art. 11 alin. 4)

            Cetăţenii Uniunii sunt implicaţi direct în viaţa Uniunii prin reprezentarea lor în parlamentele naţionale care participă activ la „viaţa Uniunii”. Prin urmare, principiul democraţiei reprezentative este pus în valoare şi prin contribuţia activă a parlamentelor naţionale la buna funcţionare a Uniunii, după cum urmează:

  1. a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
  2. b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
  3. c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu17;
  4. d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în conformitate cu art. 48 TUE nou);
  5. e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune (în conformitate cu art. 49 TUE nou);
  6. f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul UE).

2 „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii”, potrivit Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene

 

            Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al TfUE (fost Titlul II, TCE, intitulat „Cetăţenia”) şi termenul de „nediscriminare” care vizează direct cetăţenia Uniunii.

            În domeniul de aplicare a tratatelor, la nivelul Uniunii:

  1. a) se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate (art. 18 alin. 1 TfUE);
  2. b) se pot adopta de către Parlamentul European şi Consiliu, orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări, în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 18 alin. 2 TfUE);
  3. c) se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală, de către Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European (art. 19 TfUE).

            Drepturile cetăţenilor Uniunii, instituite prin TUE (introduse în TCE), şi ulterior prin TA, sunt reluate cu anumite dezvoltări în Tratatul de la Lisabona. Dreptul Uniunii nu prevede un sistem propriu de atribuire a cetăţeniei Uniunii, aceasta decurge automat din cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă la aceasta (art. 20 alin. 1 TfUE).

 

[1] Lect. Univ. Dr. Ioana Nely Militaru, „Cetăţenia Uniunii Europene”, Juridical Tribune, vol.1, 2011, pg. 62

Loading...