1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1 Dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre.

            Acest drept se exercită sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora (art. 20 alin. 2 lit. a TfUE). Dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui obiectiv şi în care tratatele nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în unanimitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziţii menite să faciliteze exercitarea drepturilor menţionate. În scopul exercitării dreptului de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre şi în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Consiliul (hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială) poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale (art. 21 TfUE).

2 Dreptul de a alege şi a fi ales vizează orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia, conform Tratatului de la Maastricht (1992).

            Principiul este că orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul în care işi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. El poate, deci, exercita acest drept dacă îndeplineşte „condiţiile impuse de legislaţia statului membru de reşedinţă pentru exercitarea dreptului de a alege şi de a fi ales pentru proprii cetăţeni, în special condiţia de reşedinţă, potrivit art. 6 din Tratatul de la Maastricht.

În consecinţă, cetăţeanul comunitar dispune de alegerea statului – de origine sau de reşedinţă – în care votează sau candidează. Dar, nu poate să exercite acest drept decât într-un singur stat (art. 4), cu scopul de a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevăzute măsuri de siguranţă, cum ar fi cooperarea între statele membre.

            Decăderea din dreptul de a alege în statul de origine poate fi luată în considerare şi de către  statul de reşedinţă împotriva cetăţeanului comunitar, în timp ce decăderea din dreptul de a fi ales în statul de origine atrage interdicţia de a fi ales şi în statul de reşedinţă (art. 6). Scopul acestor dispoziţii este de a împiedica cetăţeanul european să-şi recapete drepturile civile prin deplasarea dintr-un stat în altul.

            Exerciţiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetăţeanului comunitar pe lista electorală a statului de reşedinţă care e însoţită de renunţarea la vot în orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu dacă legislaţia ăn vigoare ăn acel stat de reşedinţă este în acest sens.

            Acest drept comportă două aspecte: alegerile locale şi alegerile pentru Parlamentul European:

            - dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat, (art. 20 alin. 2 lit. b TfUE). Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu (hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

            - dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. Acest drept se exercită:

  • fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 223 alin. 1 TfUE21 şi dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea acestuia;
  • în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care dispoziţii specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

3 Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. Statele membre adoptă dispoziţiile necesare şi angajează negocierile internaţionale necesare în vederea asigurării acestei protecţii.

            În ceea ce priveşte protecţia intereselor şi drepturilor cetăţenilor, dreptul internaţional nu pare să facă vreo distincţie între cele două tipuri de protecţie, decât în privinţa naturii autorităţii care intervine: cele două protecţii au acelaşi obiect, protecţia consulară fiind pusa în practică de către consul şi nu de către alţi reprezentanţi ai statului.

             Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de coordonare şi cooperare necesare pentru a facilita această protecţie (art. 20 alin. 1 lit. c şi 23 TfUE). În acest sens, a fost adoptată, de către Consiliu, Decizia 95/533/ CE din 199526 cu privire la protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele diplomatice şi consulare. Protecţia diplomatică şi consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli grave, arest sau detenţie, asistenţă pentru victimele unor acte de violenţă, sprijinirea şi repatrierea cetăţenilor UE aflaţi în dificultate, cu acordul statului cetăţeanului respectiv şi cu restituirea de către acesta a cheltuielilor ocazionate.

           

4 Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European (potrivit art. 288 TfUE) şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă[1] (art. 20 alin. 1 lit. d şi 24 TfUE).

            Petiţia este o cerere prezentată unei instituţii politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinarii unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfăcătoare sau pentru a obţine încetarea unei astfel de situaţii.

            Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, are dreptul de a adresa PE, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod direct (art. 227 TfUE).

            Comisia de petiţii a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un rol major, atât în ceea ce priveşte examinarea admisibilităţii, cât şi examinarea în fond a petiţiei, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii de admisibilitate: condiţii de formă şi de procedură care nu sunt foarte  riguroase. Astfel, sunt admisibile atât petiţiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cât şi cele adresate Preşedintelui Adunării. În schimb, petiţia trebuie scrisă, redactată în una din limbile oficiale ale Uniunii, semnată de petiţionari şi trebuie să identifice în mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie să menţioneze numele lor, calitatea, cetăţenia şi domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar şi adresa.

            Comisia petiţiilor are sarcina de a stabili faptele menţionate în petiţie. Ea poate proceda la audieri, la anchete la faţa locului. Poate transmite petiţia  pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petiţiilor sunt transmise Comisiei Europene care joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. In schimb, cooperarea se dovedeşte mult mai puţin satisfăcţtoare la nivelul Consiliului şi a statelor membre.

            Soluţia dată petiţiei, dacă aceasta este considerată intemeiată, depinde  de natura cererii prezentate. Dacă petiţia relevă o violare a dreptului comunitar de către unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia să întenteze un recurs în constatare a neîndeplinirii obligaţiilor (de exemplu discriminarea între proprii cetăţeni şi cetăţenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare in muzeele greceşti). Dacă lipsa este imputabilă Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate faţă de aceste instituţii, cum ar fi interpelari, vot de rezoluţie. El poate încerca şi o rezolvare politică a problemei (numirea unui mediator în problema răpirii unor copii de către tatăl lor algerian).

           

5 Dreptul de a prezenta o iniţiativă cetăţenească în înţelesul art. 11 TUE, inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o astfel de iniţiativă (art. 24 TfUE). Iniţiativa cetăţenească este „o iniţiativă legislativă” pe care, potrivit art. 11 TUE, o propun cetăţenii Uniunii în materii în care aceştia consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.[2]

            Articolul 11 din TUE are în vedere atât numărul de cetăţeni, cât şi numărul de state, respectiv „cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state”. Pentru implementarea unei astfel de iniţiative se impune necesitatea adoptării unui act legislativ european, care să detalieze modalităţile de aplicare ale prevederii. Dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei astfel de iniţiative sunt adoptate de Parlamentul European şi Consiliul, care hotărăsc prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 24 TfUE).

           

6 Dreptul de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent de suportul în care se află aceste documente, sub rezerva principiilor şi condiţiilor stabilite de art. 15 alin. 1TfUE. Dreptul de acces priveşte orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru.

            În privinţa principiilor generale şi a limitelor (condiţiile) stabilite de art. 15 TfUE, care, din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces la documente, acestea se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, care hotărăşte în conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 15 TfUE).

            Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie asigură transparenţa lucrărilor lor şi elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile documente, potrivit regulamentelor stabilite de Consiliu. Publicarea documentelor privind procedurile legislative este asigurată de Parlamentul European şi Consiliu, în condiţiile prevăzute de regulamentele adoptate de Consiliu.

 

[1] Se face referire la art. 314 TCE care prevede că, în virtutea tratatelor de aderare, sunt egal autentice versiunile prezentului tratat în limbile: daneză, engleză, finlandeză, greacă, irlandeză, portugheză, spaniolă şi suedeză.

[2]   Lect. Univ. Dr. Ioana Nely Militaru, „Cetăţenia Uniunii Europene”, Juridical Tribune, vol.1, 2011, pg. 66

Loading...