Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de drept între care, criterial esențial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi aparţin.[1]

          Sistemele de drept s-au format cu ajutorul fenomenului  receptării dreptului unui stat de către alte state, dar și datorită asemănărilor condițiilor social-politice din anumite state, a ideologiilor comune și a unei mentalități juridice asemănătoare, în decursul anilor, drepturile naționale grupându-se în mai multe sisteme și familii de drept.

     Studiul sistemelor de drept face obiectul dreptului comparat general care compară două sau mai multe sisteme juridice și scoate în relief trăsăturile principale care le apropie sau le diferențiază.

    Dreptul comparat a reliefat, având în vedere legăturile lor istorice, afinitatea tehnică și folosirea lor, existența unei constante de la un sistem național la altul. Așa s-au format marile familii juridice, care sunt sistemele de drept. Diviziunea lor este diferita deoarece orice clasificare conține o notă de subiectivism.

        Regulile dreptului comparat împart sistemele de drept în:

- familia de drept romano-germanic;

- familia de drept common law;

- familia de drept islamic;

- dreptul asiatic,

- dreptul ebraic.

1. Familia de drept romano-germanic

         Sistemul de drept romano-germanic este unul dintre cele mai vechi sisteme de drept și are o importanță deosebită în lumea contemporană, fiind sursa unor concepte juridice moderne,. În prezent, acest sistem este răspândit  nu numai in Europa, ci și în America Centrala și de Sud (într-o mică măsură în Canada și în  Statele Unite), dar și în Asia sau Africa.

          Marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul fuziunii dreptului roman cu cutumele germanice, ci din împletirea elementului romanic cu cel germanic în prezența altor factori care au contribuit la formarea acestuia. Acest sistem include sistemele francez și german şi cele înrudite cu acestea.

         La baza formării acestui sistem stă dreptul roman, care cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, de la fondarea Romei (754 î.Hr.) şi până la moartea împăratului Justinian (565 d.Hr.), fiind un sistem extrem de vast şi complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi de instituţii juridice. 

          Dreptul roman s-a aplicat pe vaste teritorii, însă în părţile nesupuse dominaţiei imperiului roman, influenţa dreptului roman nu a pătruns pe căile clasice și astfel,  Aşa se explică faptul că normele cutumiare ale germanilor din nord existau de sine stătător.

          Dreptul romano-germanic a apărut în jurul secolului al XIII-lea, iar procesul de sintetizare  s-a realizat cu ajutorul mai multor factori, printre care universitățile medievale și chiar și biserica, deși, în mod oficial și-a manifestat opoziția față de educația și dreptul roman. Începând cu secolul al XIII-lea dreptul roman capătă din ce în ce mai mult teren în Europa, receptarea dreptului roman realizându-se, practic, peste tot în Europa.

            Procesul de receptare s-a lovit, însă, și de forţa cutumei. Cutumele nu reprezentau, cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de caracterul sistematic şi complet al unui cod. În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai timpului, au apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate  din acesta. S-a produs astfel primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă,care a condus la romanizarea popoarelor europene.

        Deși a întâmpinat multe obstacole, receptarea dreptului roman a continuat și în următoarele secole. Una dintre căile cele mai însemnate ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, începute din secolul al XVIII-lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codul francez şi cel austriac, codul german din 1900 şi codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911. Codul civil francez din 1804 este unul dintre cele mai cunoscute coduri, aplicându-se și astăzi. Numit și ” codul civil Napoleon”, a fost  receptat nu numai în statele care în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii coloniale, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.

        Un alt cod important a fost Codul civil german (B.G.B.), care reprezintă unul dintre cele mai importante și originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic prin elementele sale inedite, limbajul pe care îl promovează în definirea unor concepte de bază și structura sa originală. Astfel, codul consacra o parte generală care cuprinde toate principiile ce stau la baza reglementării raporturilor civile; folosește termeni cu sens invariabil; are un grad de formalism mai redus în raport cu dreptul francez s.a.

            În prezent, familia de drept romano-germanică grupează sistemul juridic francez şi sistemele naţionale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, cele din America latină etc., precum şi sistemul german. Această mare familie, în care sistemele naţionale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rând, prin preponderenţa legii scrise.

2. Familia de drept common law

         Timp de secole, dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în insulele britanice, pe de alta, fără contacte reciproce prea frecvente și mai ales fără ca vreunul din acester sisteme să exercite o influență reală asupra ceiluilalt. S-au creat în felul acesta două medii juridice diferite, două lumi juridice închise, cea „continental㔺i cea „insulară

      Sistemul common law este produsul unei evoluții îndelungate, desfășurate în condițiile specifice ale insulelor britanice, fructul unei mentalități juridice cu totul diferite de cea regăsită pe continentul european.

         Common law se caracterizează prin lipsa unui sistem legislativ codificat, prin lipsa unor acte normative de o importanța majoră pentru sistemul continental, ca de exemplu: Codul civil, Codul comercial, Codul de procedură civilă etc. În ţările familiei juridice anglo-saxone izvorul de bază al dreptului este norma formulată de judecători şi exprimată în precedente judiciare. Precedentul judiciar reprezintă incontestabil,mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem. Este frecventă și iastăzi în faţa instanţelor engleze, invocarea unor decizii judiciare datând de secole. Lucrurile merg atât de departe încât, chiar în prezenţa unui text de lege sau a unei reguli de drept cutumiar, judecătorii prefer să invoce hotărârile judecătorești care au făcut anterior aplicarea acestora, decât să aplice în mod direct textul sau regula care stabilește sediul materiei.

         Sistemul de drept common law se caracterizează prin coexistența a trei subsisteme normative autonome și paralele, care reglementează, fiecare, în mod diferit sau chiar contradictoriu, relațiile sociale: common law (în sens restrâns),equity și statute-law.

3. Familia de drept Islamic

         Constituie al treilea mare sistem juridic mondial, importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale specifice, care îl deoseesc de sistemele de drept anterior analizate. Principalul izvor al dreptului Islamic în constituie Coranul, compus din 114 capitole, toate introduce prin formula ”în numele lui Dumnezeu cel iertător și milostiv”, devenită ulterior formula prin care se deschid scrierile arabe, deci inclusiv contractele.

[1] Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,Bucureşti, 1981, pag. 5-12