Drept

Cuprins

1. Apariția și evoluția științei mari sisteme contemporane de drept

2. Noțiunea de drept comparat

3. Obiectul de studiu al marilor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat. Incertitudinile și diversitatea părerilor

4. Locul marilor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat în sistemul științelor juridice

5. Metodele de studiu a marilor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat. Metoda comparativă- principala metodă de studiu

6. Evoluția dreptului spre formarea sistemelor de drept. Conceptul familiei de drept și elementele de formare a acesteia

7. Clasificarea sistemelor de drept în familii

8. Concluzii

Introducere în studiul marilor sisteme contemporane de drept comparat

 

1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ȘTIINȚEI MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

            Știința marilor sisteme contemporane de drept apare în a doua jumătate a sec. XIX și se dezvoltă la începutul sec. XX. Până la acest moment compararea dreptului era cunoscută, însă nu forma o știință juridică. De asemenea știința marilor sisteme contemporane de drept nu putea depăși momentul formării sistemelor de drept. Compararea dreptului este întâlnită în perioada antică. Aristotel în lucrarea sa despre politică compară conștiințele orașelor-state grecești, iar în Roma antică Legea celor 12 table are la bază un studiu de drept comparat. În statele antice și medievale normele juridice și obișnuielnice nu erau sistematizate și nu formau un sistem.

            Știința marilor sisteme contemporane de drept apare și prezintă interes odată cu apariția primelor sisteme de drept, cu apariția primelor state datorită necesității creării sistemelor de drept a acestor state noi. Pentru crearea unui nou sistem de drept se efectuau studii comparative a sistemelor de drept a statelor care aveau o evoluție asemănătoare a relațiilor social-economice. Acestea erau de obicei statele vecine sau statele cotropitoare (imperiile, metropolele).

            Un rol important în evoluția acesteia l-a avut Congresul de drept comparat din Paris din anul 1900. La acest congres este definit obiectul de studiu și sunt discutate metodele dreptului comparat. În sec. XX se pune semn de egalitatea între dreptul comparat și mari sisteme contemporane de drept. La sfârșitul sec. XX știința dreptului comparat se dezvoltă și capătă un obiect nou de studiu diferit de cel al marilor sisteme contemporane de drept.

            Problema tipologiei dreptului în condiţiile actuale capătă o importanţă deosebit de mare. În sec. XX numărul sistemelor juridice a crescut aproape de 3 ori şi acum atinge cifra de 200.

            În acest context, este vorba, bineînţeles, nu numai despre caracterisicile numerice şi despre varietatea considerabilă a sistemelor juridice naţionale, ci şi despre neuniformitatea dezvoltării sociale şi istorice, care determină joncţiunea într-o secţiune sincronică a celor mai diferite stadii de dezvoltare a dreptului. De aceea tipologia juridică este o premisă necesară a analizei diferenţiate, multilaterale a hărţii juridice a lumii. În plan filozofic ea demonstrează unitatea comunului – tipului de drept istoric, specificului - familiei de drept şi a unicităţii – sistemului juridic naţional concret. Analiza respectivă este mai ales necesară statelor care nu au tradiţii vechi, stabile în condiţiile legiferării, care întreprind primii paşi în crearea cadrului normativ naţional; deoarece în baza acesteia este posibil de a determina trăsăturile specifice ale fiecărei familii de drept, şi pe baza realităţii din ţările respective de a determina propria cale în această direcţie.

2. Noțiunea de drept comparat

            Pentru Dreptul comparat au fost formulate nenumărate definiții toate fiind criticate întrucât oglindesc în parte obiectul de activitate al disciplinei. Deosebirile pornesc, în principal, de la natura şi de la obiectul Dreptului comparat. În cursul Secolului al XIX–lea, mai mulți autori, printre care Gans, au încercat să integreze dreptul în cadrul general de evoluție socială, iar alți autori, printre care Post şi Kohler, au încercat să determine legile evoluției umanității şi prin prisma dreptului. În acest sens, Austin considera că prin comparație se poate realiza un sistem universal de principii de drept pozitiv, iar pentru d’Amari, scopul Dreptului comparat, ca ştiință autonomă, era acela de a descoperi legile generale ale evoluției umanității, prin evoluția instituțiilor juridice. Au existat şi autori, ca de exemplu: Kohler, care au considerat că istoria Universală a Dreptului şi Ştiința Dreptului Comparat, sunt termeni sinonimi care se realizează unul prin altul. Urmează ca fiecare drept național să fie considerat ca un element al civilizației universale, iar dreptul are rolul de a influența dezvoltarea umanității. Astfel Pollock are în vedere accentuarea termenului istoric în detrimentul termenului etnologic, pentru caracterizarea dreptului. Pentru autor, termenul de jurisprudență istorică şi de jurisprudență comparativă, sunt echivalente. Autorul evidențiază legătura strânsă a dreptului cu istoria, fapt ce presupune necesitatea unor cunoştințe vaste de istorie a dreptului. Având în vedere curentul ce încredințează Dreptului comparat o misiune activă şi practică, se consideră că dreptului îi revine sarcina de a contribui la dezvoltarea socială. Curentul la care ne-am referit a fost determinat de preocupări practice, cum ar fi: îmbunătățirea dreptului național, unificarea juridică internă sau internațională, precum şi voința de a desprinde fondul comun al umanității civilizate ori dreptul comun legislativ. Vorbindu-se despre dreptul comparat, se impune să înțelegem prin acesta o misiune auxiliară a criticii legislative, metodă ce constă în faptul de a aprecia şi de a judeca legea națională, comparând-o cu legile asemănătoare sau cu instituțiile analoage din alte state. Distinsul cercetător al domeniului Dreptului comparat Saleilles preciza că Dreptul comparat este destinat a servi dezvoltării progresive a dreptului național, oferind un țel pozitiv pentru evoluția legislativă sau pentru interpretarea jurisprudențială. Cu referire la scopul Dreptului comparat, la Congresul de la Paris din 1900, Zitelmann, într-o lucrare importantă a sa a afirmat că activitatea juridică este caracterizată prin trei domenii, acestea fiind:

• aplicarea dreptului - adică activitatea practică;
• investigația în domeniul ştiinței;
• creația - adoptarea legislației naționale. Autorul apreciază că în aceste trei direcții compararea legislațiilor naționale ale diferitelor state are un rol important

3. OBIECTUL DE STUDIU AL MARILOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI AL DREPTULUI COMPARAT. INCERTITUDINILE ȘI DIVERSITATEA PĂRERILOR.

În literatura de specialitate există o multitudine de păreri referitoare la obiectul de studiu al dreptului comparat și al marilor sisteme contemporane de drept. Aceste păreri pot fi grupate în cîteva curente:

• Curentul potrivit căruia dreptul comparat nu este știință juridică și nu dispune de un obiect de studiu. Potrivit părerilor autorilor care susțin acest curent, dreptul comparat nu are o motivație și un interes academic și nu dispune de un obiect de studiu. Aceasta pentru motivul că compararea dreptului este efectuată în dependență de nivelul de dezvoltare, inteligența și cultura juridică a fiecărei persoane, care compară dreptul. Chiar și în cazul, în care va exista o știință privind compararea dreptului, aceasta nu-și va realiza scopul, deoarece ea nu va contribui la îmbunătățirea comparării dreptului și compararea va continua să fie în directă legătură cu aptitudinile personale, profesionale și inteligente ale fiecărei persoane.
• Al doilea curent spune că dreptul comparat este o știință juridică de sine stătătoare, care are ca obiect de studiu totalitatea regulilor, principiilor, mijloacelor și metodelor prin care se efectuează compararea dreptului, în interiorul unui stat sau dreptul național cu dreptul altui stat. Autorii care susțin acest curent sunt de părere că dreptul comparat este o știință juridică și compararea dreptului pentru a fi corectă și de succes urmează a fi efectuată în baza unor anumite reguli și prin anumite mijloace care sunt specifice numai dreptului.
• Dreptul comparat este egal cu metoda comparativă. Tot mai mulți autori sunt de părere că dreptul comparat nu este o știință juridică, deoarece nu dispune de un obiect de studiu și de metodele de cercetare. Autorii menționează că dreptul comparat este o simplă metodă comparativă care se folosește pentru compararea diferitor norme juridice care sunt la rândul lor obiectul de studiu al altor științe juridice. De exemplu: comparându-se Codul civil al Republicii Moldova cu Codul civil francez trebuie să cunoaștem știința dreptului civil și să folosim metoda comparativă. Dreptul comparat nu dispune de norme juridice proprii care urmează să alcătuiască obiectul de studiu al unei științe. Confuzia, precum că dreptul comparat este o știință, apare datorită faptului că metoda comparativă este principala metodă de studiu a marilor sisteme contemporane de drept.
• Mari sisteme contemporane de drept este o știință de sine stătătoare diferită de dreptul comparat. Obiectul de studiu al acesteia este reprezentat de totalitatea sistemelor de drept contemporane și gruparea acestora în familii de drept. Pentru a înțelege și cunoaște sistemele de drept, modul cum acestea formează familiile de drept este necesar de studiat formarea acestor sisteme și legătura unora cu altele.

În opinia noastră Mari sisteme contemporane de drept este o știință juridică pe care unii din autori în trecutul apropiat o confundau, sau o egalau, cu știința dreptului comparat. Dat fiind faptul că la moment dreptul comparat se dezvoltă ca o știință diferită de cea a marilor sisteme contemporane de drept, menționăm că acestea au obiecte de studii diferite, dar care au legătură directă.

 

4. LOCUL MARILOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI AL  DREPTULUI COMPARAT  ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR JURIDICE

Prin știință înțelegem totalitatea cunoștințelor despre societate, gîndire, natură etc. Știință juridică – totalitatea cunoștințelor despre normele juridice, aplicarea acestora în practică și pedepsele în caz de încălcare a acestora. Științele juridice se clasifică în:

• științe teoretico-istorice (mari sisteme contemporane de drept, teoria generală a dreptului, istoria dreptului românesc, drept privat roman)
• științe juridice ramurale (drept civil, drept penal, drept constituțional ș.a.)
• științe juridice auxiliare (complementare) sunt științele care ajută la studierea științelor juridice ramurale sau științele care au legătură cu dreptul: medicina legală, criminalistica, criminologia, psihologia și psihiatria judiciară, etc.

            Mari sisteme contemporane de drept are legătură cu științele teoretico-istorice fiind și ea la una ca atare cu științele ramurale, deoarece aceste științe studiază normele juridice ale sistemelor de drept și mai puțin cu științele auxiliare.

Dintre științele teoretico-istorice este evident coraportul cu teoria generală a dreptului, drept privat roman și istoria dreptului românesc:

• Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept și teoria generală a dreptului.

Teoria generală a dreptului studiază dreptul și statul în generalitatea lor, punând la dispoziția marilor sisteme contemporane de drept cunoștințe despre norma juridică, izvoarele dreptului, sistemul de drept. La rândul său mari sisteme contemporane de drept pune la dispoziția teoriei generale a dreptului informații despre normele de drept și izvoarele dreptului din diferite sisteme de drept.

• Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept și drept privat roman.

Drept privat roman studiază apariția și evoluția dreptului în Roma antică. Mari sisteme contemporane de drept studiază cum a fost recepționat dreptul roman în sistemele romano-germanice, influența acestuia asupra sistemelor anglo-saxone.

• Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept cu istoria dreptului românesc.

Istoria dreptului românesc studiază statul și dreptul în țările de pe arealul românesc (inclusiv Moldova) și pune la dispoziția marilor sisteme contemporane de drept cunoștințe despre formarea sistemelor de drept în România și Moldova, iar mari sisteme contemporane de drept pune la dispoziția istoriei dreptului românesc informații privind recepționarea altor sisteme de drept în România și Moldova și locul sistemelor de drept al României și Republicii Moldova în familia romano-germanică.

5. METODELE DE STUDIU ALE MARILOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI ALE DREPTULUI COMPARAT

Metodele de studiu ale marilor sisteme contemporane de drept coincid într-o oarecare măsura cu metodele de studiu ale istoriei dreptului românesc. Diferența constă în faptul că la istoria dreptului românesc sunt două metode de studiu și anume metoda istorică și metoda comparativă (un rol mai important avându-l cea istorică), iar în rândul marilor sisteme contemporane de drept  regăsim doar metoda comparativă ca metodă de studiu.

6. EVOLUȚIA DREPTULUI SPRE FORMAREA SISTEMELOR DE DREPT

 

Până la formarea sistemelor de drept, dreptul a existat sub forma normelor obișnuielnice și religioase care au evoluat fiind unificate și sistematizate. Calea parcursă de la apariția regulii de conduită până la formarea sistemului de drept este diferită de la un sistem (familia) la altul. În familia romano-germanică, mai bine zis în Europa continentală, principalul izvor de drept era obiceiul care recunoscut de stat devine cutumă. Cutumele în perioada medievală erau diferite de la o localitate la altă, de la un feudal la altul. Cutumele locale erau cazuistice, contradictorii și incomplete. Datorită caracterului contradictoriu (cutume diferite în diferite localități sau în una și aceiași localitate care reglementează o anumită relație în mod diferit) era stopata evoluția relațiilor sociale și economice. Necesitate unificării cutumelor era exprimată și de către conducătorii statelor, deoarece cutumele locale diferite și incomplete limitau puterea de stat. În acest fel apar primele încercări de unificare a cutumelor, care erau culegerile de cutume. De rând cu cutumele se aplica și dreptul roman. În unele teritorii acesta se aplica ca principal, iar în alte teritorii acesta completa cutumele locale.

O nouă etapă de evoluție a dreptului este marcată de apariția universităților. Dreptul începe a fi studiat doctrinar. Doctrina și universitățile contribuie la apariția primelor acte cu caracter normativ, care vor unifica și sistematiza cutumele locale și dreptul roman. Actul normativ juridic stă la baza formării sistemului de drept romano-germanic.

Apariția sistemului anglo-saxon

În Anglia dreptul s-a dezvoltat în mod diferit decât pe continentul european și a dat naștere unui sistem diferit de cel romano-germanic. Acest sistem va fi denumit sistemul comun englez. La apariția sa dreptul are forma cutumelor anglo-saxone. Aceste cutume de asemenea nu erau unificate, erau contradictorii și diferite de la o localitate la altă. Dreptul cutumiar englez este dezvoltat de către judecătorii englezi care la acel moment erau reprezentanții regelui (mai erau numiți judecători regali). Acești judecători examinau litigiile referitoare la pământ și contestațiile împotriva hotărârilor feudale. Acestea erau examinate în baza cutumelor anglo-saxone, iar judecătorii erau obligați să respecte propriile hotărâri și hotărârile instanțelor judecătorești superioare. Datorită obligativității respectării hotărârilor adoptate anterior (precedent judiciar), dreptul englez devine unul comun pentru întreaga Anglie. Precedentul judecătoresc – practica judecătorească devine elementul de bază și marchează apariția sistemului de drept comun englez.

În altă parte a lumii (Asia Mijlocie și Îndepărtată) dreptul are o istorie veche și apare sub forma normelor religioase și tradiționale. Pe aceste teritorii apariția sistemului de drept este marcată de unificarea și sistematizarea acestei norme. De exemplu: apariția sistemului de drept musulman este marcată de sistematizarea și unificarea normelor religioase în cărți sfinte (scripturi) – Coranul, Sunna (carte despre viața și activitatea Profetului Mohamed).  Alte norme tradiționale și religioase nu au fost unificate și sistematizate. Acestea se aplică de rând cu normele juridice ale sistemului de drept național (de exemplu: dreptul hindus în India) sau se aplică ca norme principale, dar nu s-a reușit crearea unui sistem de drept (de exemplu: dreptul cutumiar african).

Evoluția dreptului spre formarea sistemelor de drept este diferită atât geografic (de la o localitate la altă), cât și specifică fiecărei familii sau sistem de drept contemporan.

7. CONCEPTUL FAMILIEI DE DREPT ȘI ELEMENTELE DE FORMARE ALE ACESTEIA

Familia de drept este o totalitate de sisteme de drept care au comune elemente permanente de formare a sistemelor. Elementele permanente sunt următoarele:

1. Evoluția istorică asemănătoare – acest element se caracterizează prin modul de apariție a normelor de conduită, normele juridice care stau la baza formării unui sistem de drept, cât și evoluția unui sistem de drept după formarea acestuia.

Odată cu formarea sistemelor de drept unele dintre acestea au stat la baza formării familiilor de drept. Sistemele de drept francez și german au stat la baza formării familiei romano-germanice. Codurile civile din aceste sisteme de drept au fost recepționate benevol sau silit de către alte sisteme de drept. Benevol aceste coduri au fost recepționate în țările europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Elveția, Turcia, România, Republica Moldova). Silit aceste coduri au fost impuse în majoritatea coloniilor franceze, olandeze, spaniole. Unele sisteme din familia romano-germanică au recepționat în forma directă dreptul roman, în special codul lui Iustinian. Observăm că sistemele de drept romano-germanice au aceeași evoluție istorică, care se bazează pe recepția dreptului roman (codul lui Iustinian) și dreptului francez și german (codurile civile).

În familia anglo-saxonă sistemele de drept au la bază precedentul judiciar englez. Precedentele judiciare engleze au fost recepționate de asemenea benevol și/sau silit în fostele colonii engleze și se aplică până în zilele noastre. În acest fel precedentul judiciar a fost recepționat în SUA, Canada, India, Australia, Noua Zeelanda.

Sistemele de drept tradiționale și religioase au fost răspândite odată cu tradițiile și religia.

Dreptul musulman este specific statelor cu religie islamică cu foarte mici excepții. De exemplu: Turcia dispune de sistem de drept romano-germanic.

1. Izvoarele formale de ale dreptului. Pentru familia romano-germanică sunt specifice izvoarele formale ale dreptului cum sunt actele normativ-juridice. Sistemele de drept romano-germanice dispun de coduri, iar codul civil și constituția formează principale izvoare de drept.

În familia anglo-saxonă sistemele de drept au ca izvor principal precedentul judecătoresc. Cu toate că și în aceste sisteme există acte normativ-juridice (legi). Unele sisteme anglo-saxone au constituții scrise (SUA) sau nescrise (Anglia).

Precedentul judiciar în diferite sisteme anglo-saxone poate fi tratat diferit – în sistemul de drept comun englez precedentul are un caracter conservatist și poate fi modificat urmând o procedură îndelungată și numai ca excepție de la regula generală.

În sistemul de drept comun american precedentul poate fi modificat cu mult mai ușor, ori de câte ori va contravine constituției.

Sistemele de drept religioase au ca izvor de drept norma juridică care se conține într-un sistem religios. Normele juridice religioase sunt supreme și ele vor prevala și vor modifica orice normă inferioară din alte izvoare de drept.

Există o ierarhie a izvoarelor de drept religioase. De exemplu: în sistemele de drept unde sunt mai multe izvoare de drept religioase. În dreptul musulman cel mai important izvor de drept este Coranul, urmat de Sunna și celelalte izvoare de drept religioase.

În sistemul de drept socialist întâlnim aceleași izvoare de drept specifice sistemelor de drept romano-germanice, cu excepția codului civil comercial. În sistemele socialiste existau unele izvoare de drept neprezente în sistemele romano-germanice, cum erau: codul locativ, dreptul colhoznic.

1. Structura sistemului de drept. Sistemele romano-germanice au o structură în ramuri de drept care sunt de drept privat sau de drept public. Divizarea dreptului în public și privat este specifică numai sistemului romano-germanic, moștenită de la dreptul roman. Ca elemente ale sistemului romano-germanic pe lângă ramurile de drept întâlnim subramurile de drept, instituțiile juridice, principiile dreptului. Cel mai mic element al sistemului romano-germanic fiind norma juridică.

Sistemele anglo-saxone au o structură diferită. Nu se divizează în public și privat. Nu sunt prezente ramurile și instituțiile juridice. Sistemul anglo-saxon este tripartit, divizându-se în drept comun în sens restrâns, dreptul echității și dreptul statutar.

Sistemele de drept tradiționale și religioase sunt structurate, având la bază o ierarhie a izvoarelor, elementelor constitutive. Astfel dreptul musulman are următoare structură: Coranul (în Coran sunt norme-principii de o importanță deosebită, care sunt principale, iar celelalte norme se bazează pe acesta), Sunna (de asemenea conține principii, norme generale importante, de bază), Ijma (interpretările Coranului și a Sunnei).

În sistemele religioase (inclusiv și cel musulman) a doua parte structurală o formează izvoarele de drept laic (legea și actul normativ, subordonat legii).

 

9. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE DREPT ÎN FAMILII

 

Sistemele de drept care au aceleași elemente permanente formează o familie de drept. Luând în considerație aceste caractere, există:

• Familia de drept romano-germanică
• Familia de drept anglo-saxonă
• Familia de drept religios și tradițional

În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări, din diferite puncte de vedere. De asemenea părerile autorilor sunt contradictorii privitor la unele clasificări. Unii autori menționează că ar exista familia dreptului socialist, iar alții menționează că sistemele de drept socialiste ar face parte din familia romano-germanică, având anumite caracteristici (mici deosebiri de sistemele romano-germanice).

CRITERIILE CLASIFICĂRII FAMILIILOR DE DREPT:

1. Structura izvoarelor dreptului. Marele sistem romano-germanic este rezultat al fuziunii primare dintre cutumă și dreptul roman, se axează pe legea scrisă și cutumă. Marele sistem de common-law are ca izvor principal jurisprudența – practica instanțelor de judecată care acționează în numele principiului precedentului judiciar, iar legea scrisă și cutuma ocupă o poziție secundară. Dreptul islamic este un drept relevat, al cărui principal izvor de drept este Coranul și celelalte izvoare de drept.
2. Originea istorică comună a dreptului dintr-un anumit sistem. Marele sistem romano-germanic este rezultatul a două mari fenomene de recepție: primul a fost cea a dreptului roman, iar secundul, cea a dreptului francez și al celui german, marcate de codurile civile ale acelor state. Drepturile spaniol, portughez și italian au receptat sistemul francez. Dreptul islamic este împletit cu religia musulmană. Dreptul hindus este împletit cu religia hindusă.
3. O mentalitate juridică specifică, mentalitate care își pune amprenta pe întregul fel de a fi al vieții juridice din cadrul sistemului.

Referitor la dreptul musulman părerea autorilor de asemenea este diferită. Unii menționează că este un sistem de drept care face parte din familia de drept religios și tradițional. Alții menționează că există familia de drept musulman.

CONCLUZII             În cadrul dreptului occidental se deosebesc două mari familii de drept. Prima este marea familie romano-germanică. Grupând sistemul juridic francez și sistemele naționale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, român, cele din America latină etc., precum și sistemul german, această mare familie, în care sistemele naționale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rînd, prin preponderența legii scrise. Specifică acestor sisteme este existența codurilor civile și comerciale. O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărțirea în ramuri de drept. Prima și cea mai importantă diviziune a dreptului, moștenită din dreptul roman, e cea în drept public și drept privat. Împărțirea pe ramuri apare ca efect al unor criterii secundare. Dreptul public se împarte în drept constituțional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil, drept comercial etc.           O problemă specială în acest context este ridicată de dreptul țărilor scandinave. El nu ocupă locul unui mare sistem de drept, ci este tratat în cadrul sistemului romano-germanic, specificându-se însă că reprezintă un caz special.           A doua familie de drept este marea familie a dreptului englez. Aici nu vom întâlni coduri, ca în dreptul francez și cel german, și acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă și cea comercială. Regulile esențiale ale dreptului civil sunt de origine jurisprudențială. Un element caracteristic sistemului de drept anglo-saxon este și inexistența conceptului de ramură de drept. Împărțirea tripartită, tipică sistemului anglo-saxon: common-law, equity și statute-law. În common-law, equity și în statute-law, întâlnim atât reguli care în concepția juriștilor continentali ar fi de drept public, cât și altele care ar fi de drept privat.             Familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) a format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a țărilor ce se atribuie la „lagărul socialist” mai înainte s-au atribuit la familia juridică romano-germanică și la etapa contemporană ele păstrează un șir de trăsături comune.            Necăutând considerabilele asemănări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său pronunțat de clasă. Principalul izvor al dreptului socialist era creația revoluționară a executanților, iar mai târziu – actele normativ-juridice, cu referință la care se declară ca ele reflectă voința proletariatului, majorității populației, iar apoi – întregului popor, condus de partidul comunist. Teza deosebirii de esență dintre dreptul țărilor socialiste și cel al tuturor celorlalte state rămâne de discutat. Această realitate era creată de o recepție a dreptului sovietic mergând uneori până la o copiere fidelă a legislației din Uniunea Sovietică.           Următoarea este familia de drept religios și tradițional. În primul rând în acest context este amintit dreptul musulman (cel mai cunoscut și cel mai răspândit, datorită numărului subiecților cărora le este aplicabil). Alături de el trebuie menționate dreptul ebraic, hindus, chinez tradițional, japonez etc. În țările în care aceste sisteme sunt aplicabile există un dualism juridic. Sistemele tradiționale sunt incomplete, ele privind îndeosebi materia persoanelor, familiei și succesiunilor, care se situează în centrul interesului religios. În anumite state ele sunt dublate de o legislație scrisă care, uneori, promovează principii și reglementări diferite de cele ale dreptului tradițional. Astfel sunt state islamice – Egiptul, Algeria, Irakil, Siria etc., care au adoptat reglementări moderne fără a înlătura dreptul islamic; ori Israelul, în care a fost elaborat un drept statal, uneori de-a dreptul opus dreptului rabinic tradițional.

BIBLIOGRAFIE

 

1. Aurel Bonciog - “Curs de drept privat comparat”, Editura Universul Juridic, București, 2010.

2. J. Constantinescu - “Tratat de drept comparat”, Editura ALL, București, 1997.

3. D. Zlătescu – „Drept privat comparat”, Editura Oscar Print, București, 1997.