Fenomenul traficului de persoane nu este un fenomen izolat, specific țării noastre, ci el are un caracter internațional și transfrontalier, făcând parte din ceea ce noi numim criminalitate organizată.
Conceptul de trafic nu este unul nou și a fost utilzat pentru prima dată în secolul al XVI-lea, în calitate de sinonim pentru comerț. Așadar, acest termen nu avea conotații negative. Totuși, către secolul al XVII-lea, traficul a început a fi asociat cu vânzarea ilicită sau neloială a mărfurilor. Deși, la începuturi, prin trafic se înțelegea, în mare parte, vânzarea de droguri și arme, înspre secolul al XIX-lea, această noțiune mai includea și comerțul cu ființe umane tratate ca bunnuri și vândute în sclavie. Acest comerț cu sclavi a fost scos în afara legii spre sfârșitul secolului al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, termenul de trafic, de cele mai multe ori se referea la ”comerțul de sclavi albi”, care reprezenta circulația peste frontiere a femeilor și copiilor în scopul prostituției. Doar spre sfârșitul anilor 1990, traficul a fost asociat cu prostituția și explatarea sexuală a femeilor și copiilor.
Într-o prezentară sumară a fenomenului traficului de persoane pentru anul 2010 în țara noastră, realizată de Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, se arată că principala modalitate de exploatare a victimelor identificate a fost exploatarea sexuală a femeilor, în 41% dintre cazuri, în timp ce traficarea prin munca forțată (exploatarea în agricultură, construcții sau alte sectoare de activitate) are loc în 41% dintre cazurile identificate.
La nivel global, se estimează că 43% dintre victime sunt traficate în scopul exploatării sexuale, față de doar 32%, care sunt traficate în scopul exploatării economice.
Prostituția este considerată a fi cea mai veche ”meserie din lume”. Miturile sau mărturiile istorice demonstrază că la vechile popoare, prostituția nu numai că era tolerată, ci chiar încurajată în diverse scopuri[1]. Bărbații Greciei antice credeau că prostituția rafinată era necesară pentru satisfacerea plăcerilor și, de altfel, în Grecia antică existau mai multe clase de prostituate: haetera – prostituate de lux, care ofereau plăceri fizice și companie la nivel intelectual, peripatetica – prostituate de stradă și prostituatele consacrate – care activau în temple. În Corint, de exemplu, templul adăpostea 1000 de prostituate consacrate, care practicau actul sexual pentru un preț considerabil[2].
Prima fază de prostituție organizată cunoscută în istorie a fost acea prostituție de templu care era practicată chiar în locurile de rugăciune, ca o jertă adusă zeităților. Mulți contemporani consideră asocierea între sexualitate și religie o blasfemie, dar această asociere a fost componentă firească a vechilor credințe religioase. O altă formă de prostituție consemnată în istorie a fost ”prostituția ospitalieră”, care constă în oferirea, odată cu gazduirea plină de ospitalitate, acordată străinilor sau pelerinilor, a trupului soției sau al fiicei, practică extrem de răspândită la unele popoare arhaice și, ulterior, la eschimoși. În fine, se mai poate menționa așa-numita prostituție cu caracter politic, care este amintită, poate pentru prima dată, în celebra legendă a lui Samson și Dalila[3].
În Roma antică, în afară de soții, un număr mare de bărbați aveau amante numite delicatue. Famosae – erau fiicele sau soțiile din familii bogate, care aveau relații sexuale strict pentru plăcerea proprie (cuvântul famosae înseamnă porumbițe pătate din familii respectabile). O altă clasă erau lupae, cele care aveau relații sexuale cu oricine pentru un tarif stabilit. Copae erau fetele din taverne și hanuri, care nu se supărau să fie plătite pentru sex de către călători. De-a lungul timpului, cauzele și caracteristicile prostituției s-au schimbat, în funcție de gradul de dezvoltare a societății civile.
În România, prostituția este cunoscută de multă vreme, deși, ca urmare a influenței orientale, în vechile zone ale hotarelor românești, femeia avea, cu puține excepții, o lipsă totală de libertate, fiind supusă complet dominației exercitate de către părinte sau de către soț. În pofida acestei atitudini tradiționale față de femeie, în Evul Mediu, prostituția era răspândită atât în Moldova, cât și în Țara Românească, așa cum consemnează diferite mărturii ale unor călători străini și vechile cronici. Paul de Aleppo, de exemplu, relata că în Moldova, femeilor cu moravuri ușoare li se tăia nasul, erau puse la stâlpul infamiei și adeseori înecate. În vremea lui Vodă Caragea, la București, numărul de prostituate, numite kiranale și tolănite, era așa de mare încât i s-a sugerat domnitorului să impună taxe speciale pe ”comerțul” practicat de ele, ceea ce i-a adus venituri importante. ”Cartea românească de învățătură” definește proxenetul și modurile de pedepsire. Astfel, în Glava aflăm că:
- ”Hotru se cheamă acela care are mueri la casa lui de le ține pentru dobânda lui, carele-și dau trupul de le spurcă bărbații cei răi și fără omenire pentru puțina peerzătoare de suflet dobândă.
- Hotru se cheamă nu numai acela ce îndeamnă muerile spre zburdăciune și pofta rea, ci și acela ce le amăgește cu alte meșteșuguri de le îndeamnă spre curvie, cumu s-ar dzice îmblă negutorind pre la casele muerilor, de le dă tot mai ieftin de cumu-i prețul și altele le dăruiește, până apucă de le afla firea și de aceiia le scoate den minte de le supune supt voia, aceasta face tot pentru dobânda lui.
- Hotru se cheamă și acela ce îndeamnă și amăgește pe vreun cucon de-l spurcă cineva și face sodomie, dând mâzda unui cețos al lui sau vreunui slujnic.
- Orice bărbat vă hotărî pre muerea sa, să-i facă moarte.”
[1] A se vedea M. Foucault, Istoria sexualității, vol. 3, ed. Univers, București, 2005, p. 5.7.
[2] A se vedea D. Mihalache, Traficul de persoane ca fenomen, pe www.cercetarijuridice.ro
[3] Ibidem.