În epoca modernă, pe plan intenațional a existat o preocupare permanetă pentru combaterea fenomenului privind traficul de ființe umane, chiar dacă, datorită unor prejudecăți existente la acea vreme în societate, era foarte greu de a se obține un consens în această direcție.
Primul document internațional în acest domeniu datează din anul 1904, când s-a încheiat Acordul Internațional pentru suprimarea comerțului cu sclavi albi. Având în vedere ineficiența acestuia, în anul 1910 a fost adoptată Convenția Internațională pentru suprimarea comerțului cu sclavi albi, prin care cele 13 țări participante se obligau să condamne persoanele care se ocupau cu astfel de activități.
Sub egida Ligii Națiunilor, în anul 1921, s-a încheiat Convenția Internațională pentru suprimarea traficului de femei și copii, iar în anul 1933 s-a încheiat Convenția Internațională pentru suprimare traficului de femei care au atins vârsta majoratului.
După constituirea Organizației Națiunilor Unite, în acest domeniu au fost elaborate o serie de documente internaționale extrem de importante. Astefel, în anul 1949, a fost adoptată Convenția Națiunilor Unite pentru suprimarea traficului de persoane și exploatării prostituției altor persoane, iar la 15 noiembrie 2000 a fost adoptată, la New York, Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, act adițional al Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și Protocolul împotriva traficului ilegali de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, act adițional la Conveția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnașionale organizate.
De asemenea, trebuie să menționăm că într-o serie de documente importante ale ONU s-a făcut referire la interzicerea traficului de ființe umane. Putem enumera, în acest sens: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948); Pactul cu privire la drepturile civile și politice (1966); Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966)[1].
Pe plan european, au fost adopate, de asemenea, o serie de documente importante în acest domeniu, dintre care amintim: Convenția europeană cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului (1950), împreună cu protocoalele adiționale; Convenția europeană pentru combaterea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1997); Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (2005).
România nu numai că a aderat la toate aceste documente internaționale, ci a adoptat o legislație în concordanță cu acestea, fiind în măsură să combată în mod eficient acest fenomen.
Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1806/2004 a fost înființată Rețeaua judecătorilor specializați în soluționarea cauzelor de trafic de persoane, aceasta fiind formată din 56 de judecători, câte un judecător de la fiecare curte de apel și tribunal.
Prin H.G. nr. 1584/2005 s-a înființat Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, necesitatea înființării acestei structuri fiind impusă de amploarea pe care a luat-o traficul de persoane, acest fapt constituind motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii.
În privința legislației, a fost adoptată Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane[2] și Regulamentul de aplicare a dispozițiilor acestei legi, aprobat prin H.G. nr. 299/2003[3].
De asemenea, a fost adoptată Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor[4], Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor; Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate; Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[5].
[1] A se vedea C. Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, ed. All Beck, București, 2007, p. 139;
[2] M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.
[3] M. Of. nr. 206 din 31 martie 2003.
[4] M. Of. nr. 505 din 4 iunie 2004.
[5] M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.