Traficul de persoane este un fenomen infracţional internaţional complex şi unic în felul său, compus din mai multe elemente, aşa cum se arată în definiţia ONU menţionată mai sus.
Procesul de trafic de persoane are mai multe etape, fiecare însemnând o grea încercare pentru victime, dar abuzurile fizice şi psihice iau amploare abia în fazele finale când traficantul este convins că victima nu mai are cale de întoarcere. Aceste etape sunt următoarele: recrutarea, transportul şi trecerea frontierei, vânzarea şi exploatarea.
1 Recrutarea victimei
Recrutarea este momentul în care traficantul intră în contact cu viitoarea victimă, făcându-i promisiuni mincinoase de asigurare a unui loc de muncă în străinătate sau a unei căsătorii.
Recrutor poate fi un independent sau o firmă cu profil aparent de impresariat artistic sau de plasare de forţă de munca în străinătate. Aproximativ 70% dintre recrutori sunt bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani, uneori chiar mai în vârstă. Femeile recrutori reprezintă un procent mai mic şi au vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani. Exista chiar şi familii în care, atât soţia cât şi soţul se ocupă de racolarea şi transportul victimelor.
Practica a demonstrat faptul că victima îl cunoştea dinainte pe traficant sau pe recrutant, uneori este vorba chiar de o rudă care îi inspiră încredere. Ei au ocupaţii legate de locuri unde există posibilitatea unui contact intens cu publicul cum ar fi barman, taximetrist, vânzător într-un magazin, vânzător de bilete pentru jocuri de noroc sau alte asemenea meserii.
Tehnicile de convingere a femeilor şi fetelor, de a pleca în străinătate sunt destul de diverse şi depind de modul de operare şi de nivelul de organizare a traficanţilor. Cele mai des folosite sunt:
- recrutarea fetelor interesate prin baruri, cafenele, cluburi şi discoteci;
- recrutare prin reţele "particulare" în familii şi în cercuri de prieteni;
- reclame, anunţuri, oferte de muncă sau pentru studii în străinătate;
- agenţii care oferă locuri de muncă, studii, căsătorii sau călătorii în străinătate;
- promisiuni de căsătorie cu cetățeni înstăriți, mai ales cu cei din Occident.
Traficanţii se folosesc de metodele menţionate mai sus şi îşi concentrează atenţia asupra femeilor şi fetelor aflate în căutarea unei şanse de a pleca în străinătate. În cele mai multe cazuri, acestea au o situaţie financiară şi familială precară, iar traficanţii le oferă meserii bănoase în străinătate, cum ar fi chelneriţe, dansatoare, artiste, servicii de escortă, femei de serviciu pentru familii sau cosmeticiene. Şi agenţiile matrimoniale internaţionale pot fi numai o "faţadă" pentru reţelele de trafic de persoane. De multe ori, femeile realizează de abia după ce au ajuns în ţara de destinaţie că au fost înşelate de traficant şi descoperă că vor fi exploatate cu forţa ca prostituate.
După cât se pare, există doar foarte puţine criterii prin care femeile îşi pot da seama dacă este vorba de agenţii serioase, care oferă munci legale, sau dacă este vorba de "faţade" pentru traficul de persoane. În unele cazuri, femeile sau fetele sunt vândute fără consimţământul lor, de către rude, de către "prietenul lor" sau de instituţii de stat cum ar fi căminele de copii orfani. Se descoperă din ce în ce mai multe cazuri în care femeile şi adolescentele au fost răpite cu forţa de acasă şi traficate în altă regiune în ţara lor de origine sau în străinătate.
Se estimează că mai mult de 25% din femeile recrutate îşi dau seama de la început că în străinătate vor lucra în industria sexului. Ele sunt însă induse în eroare în ce priveşte condiţiile muncă în care li se cere să lucreze. Ele se aşteaptă la un grad ridicat de independenţă, cred că vor putea lua decizii în legătură cu munca lor şi îşi închipuie că vor lucra ca artiste de strip-tease sau ca prostituate "clasice", însă consimțământul acestora nu contează pentru existența infracțiunii, mai mult decât atât aceste femei vor săvârși infracțiunea de prostituție prevăzută de art. 328 C. pen.
Femeilor care pleacă de bună voie în străinătate pentru a lucra în industria sexului nu li se spune în ce condiţii vor lucra la sosirea la destinaţie: un număr mare de ore de muncă, servicii sexuale periculoase, fără prezervativ etc. De asemenea nimeni nu le spune că vor fi utilizate mijloace severe de constrângere, dacă ele încearcă să refuze munca sau să fugă. În unele cazuri, e posibil ca victima să bănuiască la ce fel de muncă va fi obligată, dar totuşi nu îşi dă seama în ce condiţii va lucra. Răspunsul la întrebarea dacă o persoană a fost sau nu constrânsă, înşelată sau dacă a consimţit de bună voie să fie traficată, este un element central în procesul de decizie dacă este vorba de o "victimă a traficului de persoane" în sensul Protocolului ONU sau nu.
Există patru metode de bază de recrutare a femeilor pentru traficul de persoane:[1]
Constrângerea totală prin furt sau răpire. Această metodă nu mai este aşa de rară ca înainte. Apar din ce în ce mai multe cazuri în Albania şi Kosovo, iar în anumite regiuni din Asia este o metodă uzuală;
Înşelarea victimelor prin promisiuni de muncă legală sau de intrare legală în ţara de destinaţie - femeile sunt convinse că vor lucra în birouri, restaurante, baruri sau că vor încheia căsătorii;
Înşelarea victimelor prin promisiuni semi-adevărate, cum ar fi munca în "show-business", dans sau chiar şi strip-tease, anunțuri de genul ”recrutăm dansatoare profesioniste, Cipru, 2000 euro pe lună, nu e nevoie de experienţă, recomandări sau şcoală de dans, salarii peste 1500 euro. Pentru fetele certate cu părinţii oferim cazare până la plecare”[2].
Una dintre cele mai tentante promisiuni pentru tinerele femei din Europa Centrală şi de Est este oferta unei cazări proprii, ceea ce reprezintă un nivel de indepenenţă inimaginabil în ţările lor de origine. Femeile traficate sunt lăsate să creadă că vor pleca într-o ţară bogată din Europa Occidentală, unde vor câştiga în scurt timp sume mari de bani, pe care le pot folosi pentru ele şi familiile lor, în scopul ieşirii din sărăcie.
2 Faza de tranzit – transportul şi trecerea frontierei
După procesul de recrutare urmează faza transportului şi a transferului, care presupune şi cazarea şi primirea victimei în mai multe stagii, inclusiv preluarea iniţială şi transferul victimei pe teritoriul ţării ei de origine.
Transportul este organizat de recrutor şi se face pe trasee stabilite anterior de acesta. Transportul are loc la scurt timp după recrutare, astfel încât victima să nu aibă timpul necesar pentru a se răzgăndi.
Trecerea frotierei se face adesea în mod fraudulos. Victima trece graniţa însoţită de recrutor şi de o călăuză, fiind apoi preluată de primul ei cumpărător,care drept garanţie îi opreşte paşaportul-dacă are. Din această tranzacţie recrutorul câştigă o sumă variabilă de bani.
În timpul călătoriei în ţara respectivă sau în străinătate, e posibil ca drepturile fundamentale ale victimei să fie grav încălcate, ea fiind supusă la abuzuri şi alte crime. Multe dintre victime n-au mai fost niciodată în străinătate şi sunt total dependente de tranficanţii lor. Unele femei părăsesc ţara de origine fără un paşaport valabil pentru călătorii internaţionale, pentru că li s-a spus că nu au nevoie de el, sau că vor primi un paşaport mai târziu. Dacă totuşi victimele sunt în posesia unui paşaport, de multe documentul le este confiscat, rămânând la traficant ca un fel de garanţie că victima se va supune.
Victimele care se află în ilegalitate sunt şi mai vulnerabile la capriciile agenţilor lor, care ştiu că e puţin probabil ca ele să obţină protecţia poliţiei sau a statului respectiv, în cazurile în care procesul de transfer a fost întrerupt, sau victimele au cerut ajutor din proprie iniţiativă.
Trebuie subliniat că unele femei îşi părăsesc de bună voie casa şi familia, în căutarea unei vieţi mai bune şi ar fi fals să asumăm că toate femeile descoperite sau bănuite de imigraţie ilegală ar fi victime ale traficului de persoane. De asemenea, poliţia va trebui să reţină că măsurile anti-trafic trebuie îndeplinite fără a încălca drepturile fundamentale şi demnitatea unei persoane, în special drepturile persoanelor traficate, ale migranţilor, ale persoanelor care şi-au părăsit domiciliul aflat în aceeaşi ţară, refugiaţii şi solicitanţii de azil. În plus, măsurile de combatere a traficului nu au voie să îngrădească libertatea de mişcare a fiecărei persoane. Când poliţia intră în contact cu victime care se află în faza de transferare, trebuie să se analizeze cu atenţie toate aspectele cazului, în vederea acordării unei asistenţe şi depistării eventualelor infracţiuni comise împotriva victimei.
Transportarea femeilor şi a fetelor peste graniţă este un aspect esenţial al traficului internaţional de persoane. În cele mai multe cazuri, recrutanţii se bazează pe faptul că traficanţi vor procura documentele şi mijloacele de transport. Acest lucru le conferă traficanţilor un grad mai înalt de control în faza de tranzit.
În ultimii zece ani, ţările din Sud-Estul şi Estul Europei au trecut prin faze de conflict, faze post-conflictuale şi faze de tranziţie politico-economică, care au determinat modificări politice, sociale şi culturale substanţiale. Aceste schimbări au dus la creşterea sărăciei şi a şomajului întregii populaţiei, dar în special a femeilor, agravând astfel inegalitatea de putere dintre bărbaţi şi femei, deja existentă.
În majoritatea acestor ţări, femeile au fost cele care au avut cel mai mult de suferit de pe urma tranziţiei economice, ele având un risc sporit de şomaj şi sărăcie, determinat în parte de structuri sociale patriarhale şi de discriminarea femeilor în ocuparea forţei de muncă. Femeile şi copiii sunt mult mai dependenţi decât bărbaţii de serviciile de asigurări sociale, cum ar fi asistenţa medicală sau alocaţiile şi grădiniţele pentru copii. Dar tocmai aceste servicii au fost aproape complet lipsite de fonduri, ca o consecinţă a tranziţiei economice din ultima decadă. Drept consecinţă, traficul sporit de femei provenind din Sud-Estul şi Estul Europei poate fi considerat ca un simptom şi un rezultat al "feminizării" migraţiei determinate de sărăcie şi lipsa locurilor de muncă
Europol descrie în raportul său de evaluare a traficului de persoane atât "geografia" celor mai importante rute utilizate de traficanţi pentru a ajunge în ţările de destinaţie din Uniunea Europeană, cât şi mijloacele de transport folosite pe fiecare rută în parte.
Principalele rute sunt:
- Ruta Baltică - din Rusia şi statele baltice se merge pe rute terestre până la Marea Baltică, apoi cu feribotul în ţările Scandinave; mai rar se merge pe rute terestre direct în Finlanda şi nordul Suediei.
- Ruta Nordică - din Estul Europei prin Polonia, Ungaria şi Republica Cehă, în Germania şi apoi Scandinavia. Această rută este folosită şi ca ultimă etapă în călătoria migranţilor care vin cu avionul din Extremul Orient, Africa şi America de Sud.
- Ruta Centrală - din ţările Europei Centrale se foloseşte reţeaua densă de autostrăzi sau legăturile feroviare de lungă distanţă, pentru a ajunge în Austria şi Nordul Italiei.
- Ruta Balcanilor Centrali - se pleacă din statele Caucazului, Asia şi Europa de Est, trecând prin ţările Balcanilor Centrali, apoi prin Ungaria până în statele UE.
- Ruta Sudică - din Africa de Vest prin Algeria şi Maroc, traversând cu vaporul strâmtoarea Gibraltar, ajungând în Portugalia şi Spania.
- Ruta Vestică - Se porneşte din America Centrală şi de Sud, se intră în UE prin Peninsula Iberică. Această rută este folosită şi ca ultimă etapă în călătoria migranţilor care vin cu avionul din Extremul Orient, Africa şi America de Sud.
Nu trebuie neglijat faptul că, deseori, ţara de destinaţie finală nu este prima ţară din Uniunea Europeană în care intră persoana traficată; de aceea se va face distincţia între rute de tranzit extern şi intern. Unele filiere de trafic transportă victimele direct din ţara de origine în ţara de destinaţie, fără să mai treacă prin ţări de tranzit.
Multe femei sunt duse peste graniţă cu camionul, autoturisme particulare sau cu trenul, deoarece aceste mijloace de transport sunt mai flexibile decât avionul. De multe ori, victimele sunt transportate cu vehicule de mare capacitate pentru transport de lungă distanţă, cum ar fi linii aeriene, vapoare şi trenuri cu destinaţii îndepărtate.
Marea majoritate a companiilor serioase de transport vor lua la bord numai pasagerii care sunt în posesia unui bilet de călătorie valabil (deci autentic şi achitat) şi a vizelor corespunzătoare; iar personalul acestor companii nu permite urcarea la bord a pasagerilor decât după ce au verificat că aceştia deţin într-adevăr documentele necesare. Într-un număr redus de cazuri, companiile de transport mai puţin corecte şi cu mai puţine scrupule preiau numai responsabilitatea pentru verificarea biletelor de drum, aşteptându-se ca Serviciul de Paşapoarte şi Migraţie să controleze dacă documentele de călătorie (paşaport şi viză) sunt valabile şi autentice[3]. Companiile din această categorie sunt conduse de dorinţa de profit. În ciuda faptului că amenzile primite pentru tranportarea pasagerilor fără documente de călătorie micşorează profitul, ele totuşi încalcă des obligaţiile lor legale de a verifica şi documentele de călătorie.Nu există indicii că aceste com-panii ar fi implicate în infracţiunile de trafic, dar ele le favorizează în mod inevitabil prin acceptarea la bord a pasagerilor, fără să controleze dacă aceştia au voie să călătorească. În concluzie, traficanţii vor folosi imediat serviciile companiilor care nu efectuează controale severe şi rutele respective.
Autorităţile de stat pot reduce traficul de persoane pe aceste rute printr-o supraveghere sporită, de exemplu prin controale la anumite puncte de trecere etc. Totuşi fiecare "rută" este mai mult un indicator general al direcţiei, şi mai puţin un traseu specific marcat pe o hartă. Nu se deţin destule informaţii concrete suficiente despre aceste trasee. Traficanţii sunt foarte iscusiţi în a-şi schimba rutele şi metodele de operare, iar multe din informaţiile despre activităţile lor se obţin în mod întâmplător sau ca anecdotă. Lipsa de informaţii este un punct slab al măsurilor anti-trafic, pentru care trebuie să se găsească soluţii. În concluzie, cea mai dificilă sarcină este depistarea eficientă a punctelor vulnerabile pe parcursul acestor rute de trafic.
Vânzarea este esenţa traficului de fiinţe umane. Victimele sunt transformate forţat în marfă şi sortate ca atare de traficanţii-cumpărători. În acest stadiu, victimele îşi dau seama că scopul traficantului este exploatarea. Din momentul în care victimele ajung în ţara de destinaţie finală, ele descoperă că vor trăi în condiţii de sclavie, de cele mai multe ori în industria sexului, dar şi ca femei de serviciu la persoane particulare sau ca muncitoare în fabrici, lucrând un mare număr de ore în condiţii inumane. Deseori, femeile sunt mutate din oraş în oraş şi din ţară în ţară. Aceste deplasări au scopul de a le dezorienta, astfel încât ele să nu aibă timp să-şi facă prieteni şi să nu se poată familiariza cu împrejurimile. Alt motiv este împiedicarea poliţiei să descopere traficul de femei şi să strângă informaţii.
Exploatarea este totală. Amenintaţe şi abuzate, victimele sunt supuse unor tratamente inumane şi exploatate în regim de sclavie. Cele mai vulnerabile sunt tinerele care provin din familii dezorganizate sau dintr-un mediu în care au suferit abuzuri, situaţi care creşte riscul de a accepta o falsă propunere de lucru în străinătate. Nivelul scăzut de educaţie împiedică viitoarea victimă să evalueze corect şi realist informaţiile şi planurile de recrutor.
Esenţa fenomenului de trafic îl reprezintă decizia de a pleca, susţinută de credinţa nefondată că, în străinătate, realizarea personală este mai uşoară. O atare decizie se manifestă mai puternic la persoanele care se confruntă cu o situaţie materială grea şi cu lipsa de perspective în propria lor ţară. Tinerele cred că, realizarea personală înseamnă în primul rând a avea bani iar, pentru a-i obţine sunt capabile să înfrunte orice pericol. Nu toate persoanele vulnerabile devin victime ale traficului de fiinţe umane. Exista însă, anumite momente dificile, aparent fără ieşire pentru aceste persoane, iar ”oferta” de muncă în străinătate pare să fie “soluţia salvatoare”. Recrutorii aleg cu grijă aceste momente pentru recrutarea viitoarelor victime.
Sub pretextul unor slujbe onorabile dar care nu necesită o înaltă calificare (chelneriţă, baby-sitter, menajeră, bucătăreasă pe vase de croazieră, etc) în ţările occidentale, recrutorii profită de lipsa de informare şi de credulitatea celor ce vor deveni victime. În faza de propunere exploatare sau prostituţia sunt excluse complet din discuţie. Aflată încă în faza incipientă, promisiunea mincinoasă nu este decât un mijloc interzis de lege de a convinge victimele să treacă frontiera de bunăvoie.
Multe victime sunt supuse unor abuzuri fizice şi sexuale, fiind ţinute în condiţii de captivitate reală sau psihologică. Există cazuri în care victimele sunt chiar omorâte, ca un avertisment pentru alte victime, pentru a le împiedica să depună mărturie sau să caute ajutor. Ameninţarea cu represalii împotriva victimelor sau a familiilor lor şi lipsa actelor de identitate, respectiv posesia unor acte nevalabile sunt motivele pentru care multe victime nu încearcă să scape. Fiind supuse permanent abuzurilor fizice, emoţionale şi sexuale, ele nu mai au altceva de făcut decât să rămână în situaţia respectivă.
Principalul ţel al traficanţilor este obţinerea unor sume mari de bani din exploatarea victimelor pe o perioadă mare de timp. Ei vor să îşi protejeze investiţiile, ceea ce înseamnă că vor lua toate măsurile ca victima să continue să muncească, fără să încerce să scape. De aceea, traficantul vrea să aibă un control permanent asupra victimelor.
Pentru controlul victimelor traficului în faza de exploatare se folosesc diferite mecanisme. Fiecare mecanism poate fi utilizat separat, dar în majoritatea cazurilor se folosesc mai multe deodată, urmărind crearea unei situaţii de captivitate reală sau psihologică.
[1] Consiliul Europei, Manual: Sfaturi şi instrumente de lucru pentru instructori.
[2] A se vedea ms.politiaromana.ro/prevenire/trafic_persoane/racolare_victime
[3] A se vedea ms.politiaromana.ro/prevenire/trafic_persoane/prevenire.