Drept

Infracţiunea de trafic de persoane reprezintă o violare gravă a drepturilor fundamentale ale victimelor. Organele poliţieneşti au obligaţia clară de a implementa măsuri de combatere a acestui fenomen. Lucrătorii de poliţie au misiunea şi obligaţia de a proteja şi sprijini pe cei mai vulnerabili membri ai societăţii, poliţia fiind principalul adversar al traficului de persoane.

            Un factor hotărâtor în implementarea măsurilor anti-trafic este cooperarea eficientă dintre poliţie şi sectorul ONG-urilor, care oferă victimelor servicii de asistenţă. Pentru a se ajunge la o bună cooperare, cele două părţi vor trebui să înţeleagă şi să accepte faptul că au obiective diferite. Este esenţial ca organele de poliţie să respecte aceste lucru şi să întreţină cu organismele respective relaţii bazate pe încredere. La fel de importantă este şi separarea distinctă a investigaţiei criminale de serviciile de asistenţă psihologică şi socială. Totuşi, în mecanismul relaţiilor dintre poliţie şi sectorul ONG, aceste organizaţii vor urmări în primul rând îndeplinirea obligaţiilor lor legale şi umanitare asumate faţă de victime. În caz contrar, reprezentanţii organizaţiilor ONG nu ar mai putea coopera cu investigatorii şi nici nu ar mai putea recomanda victimelor traficate să coopereze la rândul lor cu poliţia.

            De asemenea, este necesară asigurarea unei anumite transparenţe a rolului şi responsabilităţilor personalului implicat, aşa încât victimele care urmează să depună mărturie să poată înţelege ce se întâmplă.

            Cooperarea se bazează pe următoarele principii fundamentale:

            Una dintre cele mai importante funcţii al organizaţiilor OIG-ONG este asistarea victimelor traficului de persoane, indiferent dacă acestea sunt dispuse să depună mărturie în procedurile corespunzătoare sau nu.

            Femeile traficate pot avea o contribuţie esenţială la condamnarea traficanţilor. Cu ajutorul lor, infracţiunile de trafic de persoane pot fi pedepsite mai eficient.

Toţi cei implicaţi trebuie să fie conştienţi de importanţa primordială a asigurării siguranţei şi a unor condiţii bune pentru martori, care de multe ori au suferit traume grave.

            Trebuie înţeles faptul că, în cazurile de trafic, martorii sunt permanent în pericol. Stabilitatea psihologică şi starea generală a martorilor poate fi ameliorată prin servicii de asistenţă specializate. Pentru a se evita riscul retraficării victimelor, este necesară o pregătire optimă a repatrierii şi reintegrării lor.

            Reintegrarea victimelor traficului de persoane

            Majoritatea ţărilor de destinaţie nu oferă drept de şedere victimelor traficate. Drept consecinţă, victimele sunt expulzate sau se întorc de bună voie în ţara de origine. În drum spre casă, victimele pot întâmpina probleme serioase.De multe ori, aceste femei nu sunt în posesia unor documente de călătorie sau de identitate, întâmpinând obstacole în ţările de tranzit sau când încearcă să intre în ţara lor de origine. Dacă victimele călătoresc singure, există pericolul ca ele să cadă din nou în mâna traficanţilor de persoane.

            Femeile care au lucrat în "industria sexului" şi se reîntorc acasă,se tem în primul rând să nu fie stigmatizate şi respinse de familiile lor sau de societate. Ele nu au unde să locuiască şi necesită atât cazare cât şi sprijin financiar. Pentru integrarea sau reintegrarea lor în câmpul muncii este deosebit de important ca ele să fie ajutate în găsirea meseriei potrivite, să participe la programe de formare profesională şi să fie sprijinite în căutarea unui loc de muncă. Prin asistenţa primită, situaţia victimelor se ameliorează atât din punct de vedere fizic cât şi psihologic, aşa încât ele se pot întoarce la o viaţă normală şi pot face planuri de viitor.

            Poliţia, organizaţiile ONG, dar şi victimele însele trebuie să colaboreze într-o atmosferă de încredere la pregătirea repatrierii victimelor. Călătoria spre casă necesită o bună organizare, iar poliţia poate juca un rol important în acest proces.

            Anchetarea unei infracțiuni de trafic de persoane reprezintă o situaţie în care poliţia trebuie să reacţioneze imediat. Necesitatea unei reacţii imediate este declanşată de apariţia unei situaţii noi, cum ar fi dacă:

• victima a reuşit să scape şi cere ajutorul poliţiei;
• victima a fost depistată şi identificată de organele de urmărire penală în cadrul unei intervenţii sau anchete care nu avea tangenţă cu traficul de persoane;
• victima a fost depistată şi identificată de organele de urmărire penală în cadrul unei investigaţii anti-trafic;
• victima a reuşit să scape şi cere ajutorul autorităţilor sau a instanţelor judecătoreşti;
• poliţia a aflat de existenţa unei victime prin intermediul unei "terţe persoane", instituţie  sau persoană fizică, cum ar fi: o altă victimă traficată sau care lucrează într-un bordel, sau  prin intermediul altor unităţi de poliţie, servicii de informaţii sau lucrători sau instituţii din domeniul social;

            Toate organele de urmărire penală au obligaţia clară de a acţiona imediat ce au luat cunoştinţă de existenţa unor victime ale traficului de persoane, sau când alte victime sau terţe persoane furnizează informaţii sau probe referitoare la victimele traficate.

            Există trei tipuri de victime:

• victima care nu cooperează deloc cu poliţia;
• victima care furnizează informaţii, dar care nu este dispusă să furnizeze probe sau să depună mărturie;
• victima care cooperează fără rezerve şi care doreşte să depună mărturie împotriva traficanţilor;

            Reacţia iniţială a poliţiei față de victima traficului de persoane trebuie să fie în concordanţă cu anumite principii umanitare de conduită. Principiile care stau la baza acestui mod de abordare umanitar sunt următoarele:

- Este important ca persoanele care sunt într-adevăr victime traficate să fie tratate ca victime ale unor infracţiuni grave şi să nu fie revictimizate sau criminalizate de organele de poliţie[1];

- Principiile şi standardele umanitare internaţionale interzic în mod concret revictimizarea şi criminalizarea de către poliţie a persoanelor care sunt într-adevăr victime traficate. Astfel de revictimizări sau criminalizări trebuie evitate în orice fel de situaţii.

- Siguranţa victimelor, a familiilor şi a celor dragi lor rămâne permanent un element esenţial, de care anchetatorul răspunde în mod direct.

            Cu toate că lupta eficientă împotriva traficului de persoane nu poate fi realizată decât prin cooperarea dintre diferite organizaţii şi organele de urmărire penală, siguranţa victimelor rămâne în sarcina şi în responsabilitatea unică a anchetatorului - ea neputând fi cedată sau delegată către alte instituţii.

            Anchetatorul de poliţie trebuie să evalueze şi să ţină cont permanent de gradul de risc asupra vieţii sau sănătăţii victimei şi a familiilor acesteia, în fiecare fază a anchetei, în timpul procesului penal şi după încheierea lui.

            Siguranţa victimei şi eventualitatea unor represalii îndreptate împotriva ei sau a familiei ei sunt considerente specifice în contextul traficului de persoane, iar factorii de risc nu vor putea fi niciodată eliminaţi complet. Totuşi, anchetatorul are obligaţia să ia de la început măsuri pentru evaluarea continuă a riscului, în fiecare caz în parte.             Anchetatorul este responsibil de siguranţa victimei şi după încheierea procesului penal în care ea a depus mărturie.

            Polițistul are obligaţia clară de a fi permanent sincer cu victimele, informându-le despre toate aspectele, responsabilităţile, consecinţele şi riscurile impuse de deciziile care vor fi luate.

            Colaborarea cu poliţia va include întotdeauna un element de risc pentru victima traficului, eventual şi pentru familia ei. Punctul critic este ca victima să fie informată de anchetator asupra tuturor aspectelor şi riscurilor legate de deciziile pe care ea va trebui să le ia, aşa încât ea să ia o decizie în cunoştinţă de cauză. Înşelarea victimelor este o temă constantă în infracţiunile de trafic; de aceea victima trebuie tratată cu sinceritate, pentru ca ea să nu aibă motiv să reclame ulterior, în mod justificat, că a fost înşelată a doua oară, de data aceasta de poliţie.

            Anchetatorul are obligaţia clară de a lua toate măsurile ca victimele să fie informate despre mijloacele şi serviciile de ajutorare, care li se pot pune la dispoziţie pentru a depăşi situaţia de chin în care se află. Polițistul va organiza contactul dintre victime şi organizaţiile respective.

            S-ar putea ca victimele traficului de persoane să nu se refacă niciodată complet după suferinţele fizice, sexuale sau psihologice la care au fost supuse. Totuşi este deosebit de important ca ele să aibă acces nelimitat la întreaga gamă de servicii de asistenţă şi ajutorare. Nu este rolul poliţiei de a oferi aceste servicii, ci ele sunt acordate de organizaţiile ONG-uri, care sunt mult mai calificate decât poliţia în acest domeniu umanitar.

            Anchetatorul are deci obligaţia de a informa victimele în legătură cu ajutorul şi asistenţa de care acestea pot dispune. Anchetatorul are şi obligaţia să ia toate măsurile ca ele să poată intra în contact cu organizaţiile de profil. În acest scop, anchetatorii trebuie să întreţină contacte cu cele mai importante organizaţii guvernamentale şi ne-guvernamentale care oferă astfel de servicii de asistenţă.

            Reacţia organelor de urmărire penală la informaţii privind traficul de persoane, respectiv momentul reacţiei şi mijloacele utilizate, depind de rezultatul procesului de evaluare a riscurilor, care va începe imediat ce poliţia a luat cunoştinţă de existenţa unei victime. Procesul de evaluare riscurilor se bazează pe următoarele principii:

• unităţile de poliţie au obligaţia umanitară clară de a se îngriji de siguranţa victimelor traficului de persoane;
• conform diferitelor convenţii de drept internaţional, unităţile de poliţie pot fi obligate prin lege să asigure siguranţa victimelor traficate;
• un element deosebit de important în îndeplinirea acestei obligaţii este evaluarea riscurilor pentru victimele existente şi pentru persoanele care pot deveni victime ale traficului;
• procesul de evaluare a riscurilor trebuie să înceapă cât de curând posibil după ce poliţia a luat cunoştinţă de existenţa unei victime, şi trebuie să devină un proces continuu.

            Contactul cu victimele şi transformarea lor în martori

            În zona sud-est-europeană, victimele traficului de persoane sunt cel mai important factor în lupta organelor de urmărire penală împotriva acestui tip de infracţiuni. În multe dintre ţările din regiune, organizaţiile OIG-ONG au creat centre de cazare a victimelor traficate amenajate, în majoritatea cazurilor, la un standard foarte înalt. Centrele oferă cazare, hrană şi alte facilităţi unui mare număr de victime.

Fiecare victimă poate deveni un martor cu un rol hotărâtor în lupta anti-trafic.

            Principala provocare pentru forţele poliţieneşti o reprezintă crearea unor relaţii de încredere şi a condiţiilor necesare pentru ca victima şi organizaţiile ONG să poată coopera cu organele de urmărire penală. Cooperarea dintre poliţie şi organizaţiile OIG-ONG trebuie să se orienteze la cele mai moderne standarde internaţionale privind abordarea problemelor victimelor traficate. Aceste femei sunt deosebit de vulnerabile şi traumatizate, deoarece drepturile lor fundamentale au fost grav încălcate.

            În timp ce fenomenul criminal este foarte complex, aspectul legal este foarte simplu: victimele traficate nu pot fi obligate să depune mărturie; dacă organele judiciare doresc să se asigure de mărturia lor, ele trebuie să câştige încrederea victimelor şi să se preocupe de nevoile şi temerile lor. De aceea, victimele şi consilierii care le acordă asistenţă vor juca rolul principal în actul decizional, hotărând ei înşişi dacă vor colabora sau nu. Înainte ca victimele să poată lua o decizie atât de crucială pentru existenţa lor, ele trebuie să aibă timp de gândire, pentru a reflecta asupra situaţiei în care se află. Prin respectarea dreptului victimei de a decide dacă va depune sau nu mărturie împotriva traficanţilor, organele de poliţie dau dovadă de o conduită umanitară faţă de victimă, dar acţionează şi în propriul interes - căci dacă victima se răzgândeşte şi nu mai depune ca martor sau chiar îşi modifică în mod radical mărturia, tot timpul şi toate resursele investite de poliţie în ancheta respectivă sunt irosite, fără a obţine condamnarea traficanţilor. Dacă victimele vor fi informate de la început care sunt implicaţiile unei colaborări cu poliţia, dacă ele vor avea acces la consiliere independentă şi dacă vor avea destul timp la dispoziţie pentru a lua o decizie atât de importantă, vor creşte masiv şansele ca ele să rămână pe toată perioada procesului la decizia luată, de a depune ca martor al acuzării.

            Cooperarea dintre poliţie şi organizaţiile OIG-ONG nu trebuie să se reducă la unele cazuri individuale, ci trebuie să aibă un caracter permanent, cotidian. Se va folosi o procedură standard de tipul unui  Acord  între poliţie şi organizaţiile de sprijin din fiecare ţară. Acest acord mutual trebuie să conţină drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, ceea ce duce la o mai bună înţelegere reciprocă.

            În relaţiile dintre poliţie şi organizaţiile OIG-ONG există de la început un element de tensiune: pe de-o parte, forţele poliţieneşti consideră că victimele pot avea acces la facilităţile de asistenţă numai în schimbul unei colaborări în cadrul procedurii penale, pe de altă parte, organizaţiile de sprijin consideră că victimele sunt îndreptăţite să primească ajutor indiferent dacă ele depun sau nu mărturie.

            În cazul unei victime cetăţean străin care depune mărturie, dacă există dovezi că ea se va afla concret în pericol la reîntoarcerea în ţara de origine, acestei victime trebuie să i se garanteze acordarea unei permisiuni de şedere temporare

            Toate măsurile legate de programele de protecţia martorilor vor fi realizate numai cu acordul reciproc al părţilor.

           Obţinerea declaraţiei de martor a victimei.

            Investigatorul are obligaţia de a trata victima-martor cu sensibilitate, profesionalism şi respect faţă de drepturile ei fundamentale. În mod inevitabil, depunerea mărturiei poate fi o experienţă destul de traumatizantă pentru victimă. Ţelul investigatorului este de a crea condiţiile optime, pentru ca această traumatizare să fie redusă la minimum.Se recomandă ca investigatorul să aplice filosofia tratării echitabile a victimei nu numai din motive umanitare sau profesionale, ci şi pentru a maximiza şansele ca victima să rămână la declaraţia ei de martor pe toată durata procesului penal, contribuind astfel la condamnarea celui care a chinuit-o.

            Se recomandă alegerea unei conduite optime care să demonstreze  profesionalismul anchetatorului în tratarea victimelor şi care să asigure rezultate optime în ceea ce priveşte  declaraţia de martor a victimei. De cele mai multe ori, victimele traficului de persoane au avut o experienţă traumatizantă, iar pentru declaraţia de martor li se cere să-şi aducă aminte de fiecare detaliu, fiind vorba de experienţe dureroase şi extrem de intime. Ele au fost înşelate şi exploatate în mod sistematic în toate stagiile traficului, şi pot recunoaşte acum cu uşurinţă când cineva încearcă să le înşele sau să le mintă. În majoritatea cazurilor, la început victimele sunt nesigure şi bănuitoare faţă de poliţişti.Victimele au tendinţa de a privi autorităţile cu ostilitate şi neîncredere, de aceea investigatorii trebuie să încerce să creeze o relaţie de încredere între ei şi victime.

            Pentru a pune bazele acestei relaţii de încredere, organele de poliţie trebuie să fie sincere şi să explice victimei, de la primul contact, care vor fi fazele declaraţiei de martor. Încurajarea victimelor şi informarea lor despre ceea ce urmează să se întâmple sunt factori-cheie în acest context. Principalele lor temeri vor fi în legătură cu: siguranţa lor, expunerea lor în mass-media şi întâlnirea cu exploatatorul (prezenţa lui).          Aceste temeri trebuie abordate şi rezolvate imediat, pentru ca victimele să se relaxeze şi să depună o mărturie amănunţită.

            Siguranţa. - Victimelor trebuie să li garanteze că atât ele cât şi familiile lor sunt în afara oricărui pericol (dacă protejarea familiilor este posibilă). În acest stadiu, ele deja îi cunosc bine pe traficanţi şi ştiu mai bine ca oricine că aceştia sunt în stare de orice. Este foarte important ca victima să nu observe că poliţiştii încearcă să reducă riscurile la minimum. De asemenea, poliţiştii nu trebuie să trateze cu superficialitate problema siguranţei victimelor.

            Expunerea la mass-media. - În cazurile de exploatare sexuală, victimele vor fi foarte îngrijorate să nu cumva să fie deconspirate în public ca femei care s-au prostituat. Ele nu vor fi dispuse să vorbească despre această temă şi vor dori să ştie cât de mare este riscul să fie descoperite, mai ales de către familiile lor. Majoritatea dintre ele au dus vieţi duble, o viaţă de familie şi una de prostituată, şi se tem ca nu cumva familia să descopere cealaltă latură, cea de prostituată. Există soluţii şi pentru această problemă de confidenţialitate, cum ar fi identitatea sub pseudonim sau audierea la proces în şedinţă secretă, dar investigatorul trebuie să fie sincer în legătură cu riscurile.

            Prezenţa traficantului. - Dacă victima se teme de prezenţa traficantului, legea prevede şi posibilitatea ca victima să nu fie de faţă la proces, declaraţia ei de martor iniţială fiind acceptată ca probă. Astfel ea îşi poate învinge această frică.

            Dacă judecătorul care conduce procesul nu este de acord cu absenţa victimei la proces, se va cere permisiunea ca victima să depună mărturie din altă sală, prin intermediul unei camere video, sau în absenţa inculpatului, ori, ca opţiune finală, martorul să depună mărturie din spatele unui panou, aşa încât ea să nu îl vadă pe inclupat, şi nici invers.

[1] A se vedea ms.politiaromana.ro/prevenire/trafic_persoane.