Analizând constituţiile şi legislaţia mai multor state s-au conturat 5 modalităţi de instituire a competenţei Curţii Constituţionale:
– competenţa e determinată numai de Constituţie (Albania, Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Italia);
– competenţa e determinată de Constituţie şi de legi privind organele jurisdicţiei constituţionale (Croaţia, Germania, Letonia, Polonia, România);
– competenţa e determinată de Constituţie şi anumite categorii de legi (legea constituţională federală Rusia, legea organică – Georgia);
– competenţa e determinată de Constituţie şi anumite categorii de legi indiferent dacă sunt legi ce reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii sau nu (Franţa, Belorusia);
– competenţa e determinată numai de lege (Lituania).
Prin art. 135 din Constituţie, Curţii Constituţionale i se conferă anumite atribuţii, diferite prin obiectul, natura şi condiţiile de exercitare. Aceste atribuţii pot fi împărţite în trei categorii: consultative, de control al constituţionalităţii actelor emise de autorităţile publice şi de interpretare a Constituţiei[4].
a) Exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, al hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care Republica Moldova este parte se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale. Controlului constituţionalităţii sunt supuse numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a noii Constituţii – 27 august 1994.
Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării apar chestiuni ce ţin de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele. Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. Efectuând controlul actului normativ contestat, Curtea poate pronunţa hotărâri şi asupra altor acte normative, a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat;
– Interpretează Constituţia. Majoritatea interpretărilor se referă la competenţele autorităţilor publice şi la respectarea principiului separaţiei şi colaborării puterii în stat;
– Se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit Constituţiei, subiecţii ce au dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei pot prezenta proiectele legilor constituţionale numai cu avizul Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători. Deşi avizul Curţii referitor la proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
– Confirmă rezultatele referendumurilor republicane, în perioada existenţei Curţii Constituţionale în Republica Moldova asemenea referendumuri s-au desfăşurat la 23 mai 1999[5];
– Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova.
– Constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
– Rezolvă cazurile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
– Hotărăşte asupra chestiunilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid. Analiza dispoziţiilor art. 135 din Constituţie ne permite să conchidem că atribuţiile Curţii Constituţionale prevăzute la alin. (1) pct. a), b), d), e) şi g) sunt exercitate la sesizare în cadrul sistemului de control a posteriori, iar atribuţiile prevăzute la pct. c), f) şi h) – în cadrul sistemului de control a priori.
Constituţia stabileşte expres atribuţiile Curţii Constituţionale, care nu pot fi completate sau limitate în baza unei legi. Atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi modificate doar prin modificarea corespunzătoare a Constituţiei.