Piața unică - idee fundamentală a arhitecturii europene comunitare - reprezintă esența Uniunii Europene și constituie principala rațiune economică a existenței sale1. Piața unică nu poate exista fără o reală integrare economică a statelor membre ale Uniunii.
La nivel conceptual, Swann distinge între mai multe niveluri ale integrării economice, în funcție de gradul de interacțiune între economiile participante[1] [2]:
- zona de liber schimb reprezintă o înțelegere între state, prin care acestea sunt de acord să înlăture toate taxele vamale asupra schimburilor comerciale dintre ele, precum și cotele de import; în schimb, fiecare parte este liberă să stabilească în mod unilateral nivelul taxelor vamale la importurile provenite din afara zonei;
- uniunea vamală presupune ca statele membre să aplice un nivel comun al tarifului vamal asupra mărfurilor care vin în uniune din exterior; în acest caz se menține eliminarea taxelor vamale și a cotelor între statele membre;
- piața comună presupune că libera circulație a mărfurilor în cadrul uniunii vamale se adaugă liberei circulații a factorilor de producție: munca, capitalul și întreprinderile;
- uniunea economică reprezintă o piață comună în care există și o unificare completă a politicii monetare și fiscale, adică o piață unde există o monedă comună.
Art. 26 alin. (2) din TFUE[3] consacră principiile fundamentale ale realizării pieței interne, numite și cele „patru libertăți”: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor și libertatea de stabilire și de a presta servicii. La acestea se mai adaugă și o a 5-a „libertate” admisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene[4], respectiv libera circulație a plăților, aceasta fiind în strânsă legătură cu libera circulație a capitalurilor.
Pentru realizarea unei piețe unice europene, dreptul comunitar utilizează două tehnici principale de abordare1:
Abordarea negativă presupune că dreptul european interzice ca normele naționale să împiedice schimburile transfrontaliere. Această abordare este susținută de principiul „recunoașterii reciproce”, potrivit căruia un stat membru este obligat să accepte, cu anumite excepții, mărfurile care au fost fabricate în conformitate cu normele altui stat membru.
Abordarea pozitivă pornește de la premisa că normele naționale pot reglementa diferit diferite aspecte cum ar fi sănătatea, siguranța, standardele tehnice și altele asemenea, astfel că apar adevărate bariere împotriva liberei circulații. Înlăturarea acestor bariere se poate face prin armonizarea legilor naționale, prin intermediul directivelor europene.
În timp ce barierele tarifare au fost eliminate prin Tratatul de instituire a Comunităților Economice Europene (Tratatul de la Roma din 1957)[5] [6], barierele „nontarifare” au continuat să subziste încă multă vreme, modificarea lor uno ictu fiind imposibilă deoarece implicau practici comerciale și reguli utilizate de foarte multă vreme[7]. Barierele nontarifare reprezintă „o formă ascunsă de protecție discriminatorie și poate fi exercitată atât prin mijloace administrative, cât și prin acte juridice ce pot institui monopoluri publice, fiscalitate (de exemplu: taxe indirecte), ajutoare de stat, standarde tehnice și, în final, achiziții publice”[8].
Din perspectiva dreptului concurenței, în literatura de specialitate[9] se face distincție între piețele private și piețele publice. Astfel, „în timp ce economia privată este reglementată de norme juridice și politice antitrust, economia publică este locul unde normele dreptului concurenței sunt oarecum nepotrivite și inadecvate”[10].
În acest context, achizițiile publice joacă un rol major în configurarea piețelor publice. Pe lângă efectele pozitive, intervenția statului în piață care, cu bani publici, efectuează achiziții de bunuri sau servicii poate perturba mecanismele complexe ale economiei de piață. Din perspectivă europeană, reglementarea diferită a achizițiilor publice la nivelul statelor membre poate de asemenea afecta într-o mare măsură piața unică și procesul de integrare economică europeană. Pentru a se elimina practicile discriminatorii din statele membre, s-a optat pentru reglementarea unitară a achizițiilor publice la nivelul Uniunii Europene, iar instrumentul legal specific ales pentru atingerea acestui obiectiv a fost Directiva. Aceasta conferă un cadru normativ care permite statelor membre să-și normeze piețele publice, ținând cont de specificul sistemului juridic național existent, dar în același timp, datorită caracterului unificator al Directivei, acestea sunt obligate să-și armonizeze legislația națională cu obiectivele comunitare.
[1] P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 755.
[2] D. Swann, The Economics, of the Common Market, ed. 7, Penguin, 1992, p. 11-12, apud P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 756.
[3] Varianta consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene a fost publicată în JOUE C 326/1 din 26 octombrie 2012 (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.C_.2012.326.01.0001.01.RON&toc=OJ:C:2012:326:TOC#C_2012 326RO.0100470). In urma acestei consolidări, articolele din Tratatul de instituire a Comunităților Europene au fost renumerotate.
[4] Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Cauza C-286/82 și C-26/83 Graziana Luisi and Giuseppe Carbone vMinistero del Tesoro (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ EN/TXT/HTML/?uri=CELEX:61982CJ0286&from=EN), și Cauza C-308/86 Ministere Public v R. Lambert (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/HTML/?uri= CELEX:61986CJ0308&from =EN).
[5] Pentru dezvoltări, a se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 757.
[6] A se vedea varianta neconsolidată a tratatului la (http://eur-lex.europa.eu/legal- content/RQ/TXT/?uri=URISERV%>3Axy0023).
[7]M.V. Cârlan, Procedura achizițiilor publice cu referire specială la cele finanțate din fonduri europene, Ed. Wolters Kluwer, București, 2013, p. 14.
[8]M.V. Cârlan, op. cit., p. 14.
[9] D. Konstadacopoulos, The Linked Oligopoly Concept in the Single European Market, în Public Procurement Law Review no. 4/1995, p. 213, C.H. Bovis, The Regulation of the Public Procurement as an Element in the Evolution of the European Economic Law, European Law Journal, Spring, 1998, D. Swann, The Retreat of the State: deregulation and privatisation in the UK and US, Ed. Harvester-Wheasheaf, New-York, London, 1988, cap. 1-2, apud M.V. Cârlan, op. cit., p. 17-19.
[10]M.V. Cârlan, op. cit., p. 17.