În ceea ce priveşte costurile angajate de procedura arbitrajului, se susţine adesea că acestea sunt mult mai reduse decât cele ale unei proceduri statale, în raport de durata şi rezultatul unei astfel de proceduri cu caracter privat.
Cu toate acestea, cheltuielile efective făcute cu desfăşurarea unei proceduri arbitrală, indiferent de instituţia care o organizează, sunt în majoritatea cazurilor mai mari decât cele pe care le implică o procedură statală, ele fiind dezavantajoase în special pentru necomercianţi sau pentru comercianţii de talie mică, pentru care de cele mai multe ori primează nişte cheltuieli scăzute în detrimentul celerităţii procedurii[1].
Vom face astfel distincţia între cheltuielile efective făcute de părţi, care constituie expresia monetară a resurselor consumate pentru desfăşurarea procedurii, şi costurile arbitrajului, care implică atât banii cheltuiţi, cât şi factori de timp sau calitate a procedurii, care pot influenţa opţiunea pentru arbitraj în detrimentul unei proceduri statale.
Ameninţarea principală survine atunci când această procedură nu este echitabilă din punctul de vedere al costurilor pentru ambele părţi. În asemenea situaţii, care se regăsesc în majoritatea litigiilor cu consumatori, angajaţi sau mici oameni de afaceri, cheltuielile angajate de arbitraj pot fi atât de ridicate încât să conducă la renunţarea la judecată. Din acest motiv, marile companii au tendinţa de a include, în mod abuziv, clauze compromisorii în contractele de adeziune cu persoane cu posibilităţi financiare mult mai reduse.
Prin urmare, legislaţiile mai multor state au interzis astfel de clauze, în situaţii precise, în inegalitatea de mijloace dintre părţi poate împiedica accesul la justiţie.
Legislaţia română spre exemplu califică drept abuzivă clauza compromisorie în contractul dintre comercianţi şi consumatori. Acestă prevedere se regăseşte în Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (în Anexă: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: [...] l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legala sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;").
În alte situaţii contractuale, în care legea nu conferă o protecţie de principiu părţii mai slabe, clauza compromisorie este în general permisă, implicaţiile juridice ale acesteia fiind prezumate a fi cunoscute de către cel care achiesează la o astfel de înţelegere. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională cu privire la anumite excepţii de neconstituţionalitate ridicate cu privire la prevederile art. 340 - 368 din CPC. Au fost invocate astfel de excepţii pe motiv că sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea in drepturi şi cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie sau ale art. 6 CEDO, privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Soluţia Curţii Constituţionale a fost în sensul respingerii excepţiilor, aşa cum reiese din Decizia CCR nr. 8 din 9 ianuarie 2007.
Prin urmare, în dreptul nostru, în cazul în care nu există o protecţie juridică recunoscută de lege uneia dintre părţi, egalitatea juridică se prezumă şi clauzele compromisorii nu pot fi lovite de nulitate pe acest motiv.
[1] Public Citizen's Congress Watch, The Costs of Arbitration, Washington, D.C., 2002.