Toate aceste cheltuieli sunt suportate de către părţi, în general în funcţie de modalitatea stabilită de comun acord de către acestea. În dreptul nostru, art. 359 alin. 1 CPC consacră prioritatea voinţei părţilor în determinarea modalităţii în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale. Acestea vor fi determinate şi avansate potrivit înţelegerii părţilor din convenţia arbitrală sau dintr-o convenţie ulterioară acesteia.
În ipoteza în care părţile nu au convenit asupra modului în care vor fi suportate cheltuielile, CPC face aplicarea principiului culpei procesuale în această materie, similar regulilor existente în dreptul comun. În acest sens, art. 359 alin. 2 CPC dispune: „cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte".
Dispoziţiile speciale din CPC privitoare la cheltuielile arbitrale (art. 359-3596 CPC) constituie regulile aplicabile în materie, distincte de reglementarea de principiu a cheltuielilor de judecată din art. 274-277 CPC. Deşi prin regulile speciale se face aplicarea principiului culpei procesuale din dreptul comun, modul în care vor fi suportate cheltuielile arbitrale se va face strict în raport cu aceste dispoziţii speciale din Cartea a IV-a, fără a se face vreo raportare la art. 274-277.
Diferenţa dintre cele două reglementări este aceea că, în dreptul comun, cheltuielile vor fi suportate de "partea căzută în pretenţii", în timp ce, în arbitraj, cheltuielile vor fi suportate de "partea care a pierdut litigiul", distincţie subliniată şi printr-o soluţ ie[1] a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR. Această soluţie s-a pronunţat însă şi în temeiul Regulilor de procedură arbitrală aplicabile în speţă, care confirmau această distincţie prin art. 48 alin. 9.
Noile Reguli de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României[2] stabilesc în art. 43 suportarea cheltuielilor arbitrale de către "partea căzută în pretenţii" şi condiţionează acordarea restului cheltuielilor de anumite criterii de utilitate, de necesitate şi de aprecierea tribunalului arbitral. Aceste dispoziţii, constituind o excepţie de la excepţie, vor fi de strictă interpretare şi aplicare în litigiile soluţionate în mod instituţionalizat în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, sau arbitrajelor ad hoc ce vor fi soluţionate sub incidenţa acestor reguli de procedură.
[1] Sentinţa arbitrală nr. 1 din 08.01.2004 a Curţii de Arbitraj Bucureşti, în Revista de drept comercial nr. 3/2004, pp. 267-270.
[2] În vigoare de la 25 martie 2010.