În doctrină se distinge în general între arbitrabilitatea obiectivă (rationae materiae, care stabileşte capacitatea unui litigiu de a fi supus procedurii arbitrale în funcţie de obiectul acestuia) şi arbitrabilitatea subiectivă (rationae personae, noţiune care înglobează condiţiile de capacitate pentru a supune un litigiu procedurii arbitrale).
1. Arbitrabilitatea obiectivă
În ceea ce priveşte arbitrabilitatea obiectivă, aceasta reprezintă un set de criterii specifice conform cărora se stabileşte dacă un litigiu poate fi supus procedurii arbitrale în funcţie de obiectul acestuia. Legislaţiile interne, precum şi convenţiile sau regulamentele de arbitraj internaţional stabilesc criterii diferite pentru determinarea arbitrabilităţii unui litigiu după obiectul său. Materiile care sunt în general rezervate justiţiei statale, atât de către ordinea juridică internă, cât şi internaţională, sunt anumite materii de ordine publică de la care nu se poate deroga. Spre exemplu, dreptul penal constituie unul dintre domeniile lăsate în sarcina instanţelor naţionale, datorită scopului educativ şi efectului sancţionator ale acestuia, care nu pot fi lăsate în sarcina unei justiţii private.
În dreptul nostru, criteriile obiective de delimitare a arbitrabilităţii litigiului sunt precizate de art. 340 din CPC, conform căruia "persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie".
Aceste condiţii erau reiterate de art. 3 din vechile Reguli de procedură arbitrală ale C.A.B., care dispunea că pot fi suspuse procedurii arbitrale "litigiile patrimoniale [..], în afară de cele care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie".
Respectivele reguli de procedură au fost înlocuite la 25 martie 2010 de noile Reguli de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reguli concepute în lumina dispoziţiilor Noului Cod de Procedură Civilă.
Art. 4 din noile Reguli preia aproape în integralitate prevederile art. 534 din NCPC alin. 1, stabilind că: "persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună". În plus faţă de aceste exceptări făcute de Regulile CACI, NCPC scoate şi dezbaterea succesorală din sfera obiectelor litigiilor ce pot fi supuse arbitrajului.
În forma actuală a legii, CPC prevede două criterii generale de arbitrabilitate obiectivă a litigiului, în timp ce Regulile de procedură CACI particularizează materiile ce pot fi supuse arbitrajului, fără a se abate de la normele stabilite prin Cod.
Cele două criterii actuale de arbitrabilitate obiectivă din dreptul român sunt aşadar caracterul patrimonial al litigiului şi respectiv tranzacţionabilitatea dreptului ce face obiectul litigiului.
1.1. Caracterul patrimonial al litigiului
Pentru stabilirea caracterului patrimonial al litigiului, se va analiza în ce măsură obiectul acestuia poate fi exprimat pecuniar.
Litigiile care au un obiect direct evaluabil în bani nu pun probleme deosebite din acest punct de vedere, rămânând a se stabili doar caracterul tranzacţionabil al acestora pentru a determina arbitrabilitatea acestora.
În schimb, cererile care au un obiect ce poate fi evaluat în bani în mod indirect pun probleme în practică la stabilirea caracterului lor patrimonial şi, subsecvent, a arbitrabilităţii acestora. Un exemplu în acest sens îl pot constitui cererile pentru constatarea sau declararea rezilierii/rezoluţiunii unui contract, mai ales când acestea nu sunt însoţite de capete de cerere privind restituirea prestaţiilor părţilor, care, prin efectele lor, pot fi asimilate unor cereri cu caracter patrimonial. Există o tendinţă majoritară în sensul arbitrabilităţii unor astfel de litigii, datorită efectului de restabilire a echilibrului patrimonial pe care îl produce desfiinţarea unui contract pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi[1]. În susţinerea acestei opinii poate fi adus şi art. 3 din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale ale CACI-CCIR[2], care prevede că reclamantul este obligat să stabilească valoarea obiectului cererii chiar şi în cazul în care nu formulează pretenţii băneşti. Această dispoziţie, deşi a fost elaborată în lumina noilor Reguli de procedură, puse în acord cu dispoziţiile NCPC care nu mai prevăd condiţia caracterului patrimonial al litigiului, nu pot contravene normelor actuale, şi deci condiţiei caracterului patrimonial al litigiului impusă de art. 340 din CPC. În acest sens poate fi citat şi un recurs în interesul legii admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia secţiilor unite nr. 32 din 9 iunie 2008[3]. Prin această decizie, instanţa supremă se pronunţă asupra caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile sau comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă s-a formulat sau nu capătul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau a restituirii prestaţiilor efectuate. Instanţa supremă a decis în sensul caracterului patrimonial al acestor cereri, cu consecinţa stabilirii competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea litigiului. Considerentele acestei decizii pot fi aplicate şi în arbitraj, pentru identitate de raţiune, cu condiţia circumstanţierii lor la specificul acestei forme de soluţionare a litigiilor[4].
1.2. Caracterul tranzacţionabil al dreptului
În ceea ce priveşte tranzacţionabilitatea dreptului ce face obiectul litigiului, aceasta reprezintă în dreptul nostru o condiţie esenţială pentru a stabili dacă un litigiu este arbitrabil, regulă statuată expressis verbis de art. 340 CPC şi reiterată în mod implicit de art. 1537 din C.civ., din secţiunea dedicată contractului de mandat. În acest din urmă text de lege se prevede că „facultatea de a face o tranzacţie cuprinde pe aceea de a face un compromis", determinându-se astfel raportul dintre convenţia de arbitraj şi tranzacţie, precum şi capacitatea de a încheia o convenţie arbitrală, care este inclusă în aceea de a încheia o tranzacţie.
Drepturile tranzacţionabile constituie drepturile asupra cărora o persoană poate să dispună (art. 1706 C.civ.). În general, drepturile cu caracter patrimonial sunt şi drepturi care pot fi tranzacţionate de către părţi, de la această regulă existând însă anumite excepţii prevăzute expres de lege. Printre acestea, se numără drepturile asupra unor bunuri din domeniul public, anumite drepturi ale salariaţilor, anumite drepturi cu caracter patrimonial ce decurg din relaţiile societare (dintre societate-asociaţi sau dintre asociaţi) ş.a.
1.3. Arbitrabilitatea obiectivă în NCPC
Referitor la condiţiile de arbitrabilitate obiectivă a unui litigiu, NCPC impune în fond condiţii similare cu cele regăsite în actualul CPC, însă le defineşte mult mai bine decât vechea reglementare, venind cu exemple ale materiilor exceptate de la arbitraj. Art. 534 alin. 1 NCPC face o enumerare neexhaustivă a materiilor non-arbitrabile, şi anume: „starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie". Aceste materii privesc inclusiv drepturi cu caracter patrimonial (drepturi incidente procedurii dezbaterii succesorale), care însă sunt rezervate de lege unor proceduri speciale. În completarea enumerării anterioare, art. 534 face referire şi la „drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună". Această condiţie este practic identică aceleia a caracterului tranzacţionabil al litigiului, dar definiţia este dată în mod direct de textul de lege, nu se mai face trimitere la tranzacţia definită în Codul civil.
2. Arbitrabilitatea subiectivă
Arbitrabilitatea subiectivă, sau arbitrabilitatea ratione personae, reprezintă condiţiile de regim juridic şi capacitate care trebuie îndeplinite pentru a supune un litigiu procedurii arbitrale. Limitele impuse în acest sens diferă de la o legislaţie la alta sau de la un regulament de arbitraj la altul. Convenţiile internaţionale în materie sunt destul de permisive în materie de arbitrabilitate subiectivă, permiţând statelor să impună limitările, în special de autoritate, pe care le consideră necesare.
Spre exemplu, Convenţia de la Geneva în materia arbitrajului comercial internaţional prevede în mod expres facultatea persoanelor juridice de drept public de a încheia valabil convenţii de arbitraj, dând statelor semnatare dreptul de a emite rezerve în această privinţă. Un singur stat a făcut această rezervă la semnarea convenţiei, Belgia, stat care a ridicat între timp rezerva şi a aderat la dispoziţiile Convenţiei de la Geneva cu privire la capacitatea persoanelor juridice de drept public de a încheia convenţii de arbitraj.
În plus există la nivel internaţional, şi alte cutume sau convenţii (cum ar fi Convenţia de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, semnată de 146 de state[5]) care confirmă capacitatea statelor sau a entităţilor de drept public de a fi părţi la convenţii de arbitraj în raporturi juridice internaţionale.
În arbitrajul intern, CPC actual limitează capacitatea de a încheia convenţii arbitrale la sfera "persoanelor care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor", ceea ce nu exclude capacitatea persoanelor de drept public de a încheia astfel de înţelegeri. Fiind vorba însă despre o situaţie de excepţie, acestea pot să încheie în mod valabil convenţii de arbitraj în măsura în care, fie le este permis prin legi speciale, fie sunt părţi ale unui raport juridic susceptibil de a fi supus arbitrajului, cum ar fi raporturile supuse legii comerciale. Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 534 alin. 2 o soluţie expresă, în sensul că ".statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte".
Cât priveşte capacitatea persoanelor de drept privat de a-şi supune litigiile procedurii arbitrale, aceasta diferă de asemenea în funcţie de legislaţia sub care se efectuează arbitrajul. În dreptul nostru, capacitatea de a încheia o convenţie de arbitraj valabilă este supusă condiţiilor generale de capacitate impuse la încheierea unui act de dispoziţie. Părţile trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu, care aparţine, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul 31/1954 persoanelor fizice care au împlinit 18 ani sau minorilor emancipaţi (mai puţin persoanelor puse sub interdicţie), precum şi persoanelor juridice, a căror capacitate este limitată însă de principiul specializării capacităţii de folosinţă.
Prin urmare, nu poate recurge la arbitraj persoana fizică lipsită total de capacitate de exerciţiu, nici singură, nici prin reprezentant legal, cum nici minorul cu capacitate limitată de exerciţiu nu o poate face, chiar asistat de reprezentantul său legal şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Persoana juridică poate încheia astfel de convenţii de la momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu, cu condiţia respectării principiului specializării de folosinţă. De asemenea, dat f iind caracterul de act de dispoziţie, încheierea convenţiei de arbitraj prin mandatar nu poate fi făcută decât în temeiul unei procuri speciale (art. 1706 C.civ. coroborat cu art. 1537 C.civ.).
Pentru ca un litigiu să poată fi supus arbitrajului, pe lângă toate aceste condiţii de arbitrabilitate, se mai cere să existe o convenţie de arbitraj validă, încheiată valabil dacă şi celelalte condiţii sunt respectate.
[1] I. Băcanu, Litigii arbitrabile, în Revista Dreptul nr. 2/2000; Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial - Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
[2] Norme elaborate în temeiul art, 28(2)e şi art. 30 din Legea nr. 335/2007 a camerelor de comerţ din România şi al art. 3596 din Codul de procedură civilă şi aprobate de Colegiul de Conducere al Camerei Naţionale în sesiunea a paisprezecea din data de 24 februarie 2010.
[3] Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 830 din 10.12.2008.
[4] Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.
[5] Până la 7 ianuarie 2010.