Majoritatea convenţiilor şi statutelor internaţionale în materie de arbitraj definesc convenţia arbitrală. Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional spre exemplu defineşte această convenţie în art. 7 drept "înţelegerea părţilor de a supune arbitrajului toate sau anumite conflicte care s-au născut sau s-ar putea naşte între ele în temeiul unui anumit raport juridic, fie contractual, fie necontractual". În Legea model UNCITRAL se precizează de asemenea faptul că ea poate exista în forma unei clauze într-un contract sau a unei convenţii separate. Aceste definiţii însă fie nu sunt aplicabile în mod obligatoriu ca atare, fie nu sunt limitative (v. definiţia dată convenţiei de arbitraj de Convenţia de la Geneva din 1961[1]), rămânând ca legislaţia internă sau regulamentele Curţilor de arbitraj să le definească în termeni clari.
În legislaţia noastră, după modelul tradiţional francez, convenţiile de arbitraj sunt de două feluri, în funcţie de momentul în care sunt încheiate după cum urmează: înainte de naşterea litigiului, este vorba despre o clauză compromisorie, în timp ce convenţia încheiată ulterior acestui moment se numeşte compromis. Efectul acestora este identic: acela de a învesti cu puterea de a soluţiona un litigiu o instanţă arbitrală special instituită în acest scop. Sub anumite condiţii de arbitrabilitate expuse anterior, competenţa legală a jurisdicţiilor statale va fi deci modificată de comun acord de către părţi, înainte sau după naşterea litigiului, procedura arbitrală devenind obligatorie pentru părţile la o convenţie arbitrală încheiată în mod valabil.
Sub Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, există şi posibilitatea învestirii tribunalului arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale, prin simpla introducere a unei cereri de arbitrare şi acceptarea tacită, dar neechivocă de către pârât a judecăţii (art. 14 din Reguli).
În arbitrajul comercial internaţional, distincţia făcută între clauza compromisorie şi compromis nu mai ţine de momentul încheierii convenţiei, singurul element distinctiv constând în forma convenţiei[2]. În timp ce clauza compromisorie face parte dintr-un contract, compromisul va consta într-un act separat, încheiat înainte sau după ce s-a ivit litigiul dintre părţi.
În cele ce urmează, vom realiza o analiză a celor două tipuri de convenţii arbitrale existente în dreptul nostrum, precum şi posibilitatea învestirii Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR în lipsa oricărei convenţii arbitrale.
1.1. Clauza compromisorie 3.1.1. Definiţie şi caracteristici
În termenii art. 3431 CPC, clauza compromisorie este definită drept convenţia arbitrală prin care "părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor".
Clauza compromisorie este aşadar o convenţie într-o convenţie. Aceasta constituie un acord anterior oricărui litigiu între părţile contractante, litigiul trebuie deci să fie viitor şi eventual.
Fiind vorba despre o convenţie, la încheierea clauzei compromisorii trebuie în primul rând să fie respectate cerinţele generale impuse de lege la încheierea oricărui act juridic de acest tip - privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.
Pe de altă parte, există anumite caracteristici şi condiţii speciale ale clauzei compromisorii, care o disting de compromis.
Prima diferenţă, evidenţiată mai sus, constă în anterioritatea acesteia faţă de momentul naşterii litigiului ce urmează a fi supus arbitrajului. Atunci când litigiul există, nu se mai poate încheia în mod valabil o clauză compromisorie cu privire la acesta, deoarece se cere ca în convenţia arbitrală să fie stipulat şi obiectul litigiului. Odată cu introducerea acestei menţiuni, nu vom mai vorbi despre o clauză compromisorie, ci despre un compromis.
A doua diferenţă faţă de compromis, constă în faptul că acest tip de convenţie arbitrală este de principiu o convenţie accesorie unui contract. Deşi nu este obligatorie inserarea acesteia în corpul contractului la care face referire, ea putând fi adăugată contractului chiar ulterior perfectării acestuia, orice clauză compromisorie trebuie să facă referire la un contract dat, încheiat de părţi. Clauza compromisorie este strâns legată de existenţa contractului principal şi se realizează ca o consecinţă a existenţei acestuia. Durata în timp a clauzei coincide cu durata contractului, iar atunci când aceasta priveşte şi consecinţe ce se produc ulterior desfiinţării contractului, clauza va opera până la lichidarea consecinţelor respective. Mai mult, transmiterea contractului principal implică şi transmiterea clauzei compromisorii, cu excepţia cazurilor în care aceasta este stipulată intuitu personae.
Cu toate acestea, clauza compromisorie păstrează o importantă autonomie în raport cu
contractul principal. Autonomia sa reiese din chiar formularea art. 3431 alin. 2 CPC, care statuează faptul că "validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă". Prin urmare, nulitatea sau încetarea din orice cauză a contractului principal nu vor antrena şi inoperabilitatea clauzei compromisorii; litigiile născute din contractul de bază vor rămâne în competenţa instanţei arbitrale, mai puţin în cazurile în care însăşi clauza compromisorie este inoperantă sau lovită de nulitate. Există însă anumite motive comune de nulitate care pot afecta şi valabilitatea contractului şi pe cea a clauzei compromisorii, cum ar fi cele legate de capacitatea părţilor sau viciile de consimţământ.
O altă latură a autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul principal se reflectă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, caz în care este posibil ca legea aplicabilă clauzei compromisorii să fie diferită de legea aplicabilă contractului[3].
1.2. Condiţii şi efecte
Valabilitatea clauzei compromisorii este supusă îndeplinirii anumitor condiţii speciale, pe lângă cele generale.
În primul rând, clauza trebuie să fie încheiată în scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind cerut ad validitatem. NCPC este mai puţin restrictiv în această privinţă, condiţia formei scrise este cerută doar ad probationem, considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi nu a fost contestată de cealaltă.
În al doilea rând, clauza trebuie să conţină numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei menţiuni, clauza fiind anulabilă. Pentru a suplini această lacună, părţile trebuie să încheie un compromis ulterior naşterii litigiului, prin care să stabilească numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora.
Sancţiunea anulabilităţii clauzei compromisorii reiese din art. 3431 alin. 1 CPC, nulitatea fiind una virtuală. În doctrină[4] s-au exprimat opinii conform cărora ar fi vorba nu despre nulitate, ci despre ineficacitatea actului juridic, întrucât clauza poate fi completată ulterior cu numele sau modalitatea de desemnare a arbitrilor. Această opinie este însă criticabilă, având în vedere intenţia legiuitorului, care a inserat această condiţie a nominalizării arbitrilor/ a modalităţii de stabilire a lor printre elementele definitorii ale clauzei compromisorii, determinând-o drept condiţie esenţială a acestui act. Deşi nulitatea nu este expres prevăzută de lege, cum este în cazul compromisului, această condiţie nu diferă cu nimic faţă de cea prevăzută pentru compromis, în ambele cazuri vorbindu-se despre o nulitate relativă, ce poate fi acoperită ulterior de către părţi. Faptul că legiuitorul a potenţat această sancţiune în cazul compromisului, introducând-o expres în textul de lege (art. 3432 CPC), se datorează existenţei unei condiţii suplimentare, aceea a menţionării obiectului litigiului, fără de care compromisul nu poate opera. Această ultimă condiţie nu se aplică şi în cazul clauzei compromisorii, care este concomitentă încheierii contractului şi anterioară litigiului, motiv pentru care, la momentul încheierii ei, obiectul litigiului nu este cunoscut încă si nu poate fi specificat în cadrul clauzei.
În ceea ce priveşte obiectul litigiului, acesta, deşi nu poate fi precizat în cadrul clauzei compromisorii, nu poate excede obiectul general al contractului.
2. Compromisul
2.1. Definiţie şi caracteristici
Conform art. 3432 CPC, "prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor". Compromisul este deci convenţia abitrală care se încheie atunci când există un litigiu actual şi determinat, menţionat ca atare în actul de compromis.
2.2. Condiţii şi efecte
Fiind vorba despre o convenţie, ca şi în cazul clauzei compromisorii, trebuie respectate condiţiile generale impuse la încheierea unui astfel de act juridic, respectiv condiţiile de capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte celelalte condiţii de valabilitate specifice, în compromis trebuie în primul rând să se facă referire în mod neechivoc la un litigiu deja existent. Existenţa litigiului este de esenţa actului de compromis, inexistenţa sa atrăgând după sine nulitatea actului pentru lipsă de obiect. În plus, această nulitate va atrage după sine şi nulitatea oricărei sentinţe arbitrale pronunţate în baza unui astfel de act, deoarece arbitrii nu pot statua decât asupra cererii cu care au fost sesizaţi. În ipoteza în care aceştia s-ar pronunţa cu privire la un litigiu inexistent, înseamnă că ei statuează ultra petita, cu toate consecinţele aferente[1].
În al doilea rând, acordul părţilor trebuie exprimat în mod clar, astfel încât să rezulte neechivoc puterea cu care sunt învestiţi arbitrii, pentru ca actul să nu fie confundat cu un alt contract similar (cum ar fi contractul de tranzacţie).
Apoi, în cuprinsul actului de compromis părţile trebuie să desemneze arbitrul/arbitrii sau modalitatea de desemnare a acestora, în lipsa acestei menţiuni fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii. Acest viciu poate fi însă acoperit prin desemnarea ulterioară a arbitrului/arbitrilor.
În plus, prin actul de compromis trebuie specificate informaţiile necesare cu privire la organizarea arbitrajului, precum şi cu privire la procedura arbitrală. Părţile trebuie să fixeze şi termenul înăuntrul căruia trebuie să aibă loc arbitrajul, termen care poate fi însă prorogat, prin acordul expres sau tacit al părţilor[2]. Acest termen poate fi şi suspendat atunci când intervin anumite împrejurări care să impună această suspendare, cum ar fi existenţa unei proceduri penale care are acelaşi obiect sau în cazul existenţei unor chestiuni preliminare ce trebuie soluţionate de instanţa de drept comun.
Ca şi clauza compromisorie, conform art. 343 CPC, compromisul trebuie să fie încheiat în scris, sub sancţiunea nulităţii, înscrisul fiind cerut ad validitatem. NCPC prevede şi pentru acesta doar forma ad probationem, condiţie ce se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ori când existenţa ei a fost pretinsă în scris de una dintre părţi şi nu a fost contestată de cealaltă.
În ceea ce priveşte efectele compromisului, acestea sunt similare acelora pe care le produce clauza compromisorie, ambele având ca şi efect principal şi negativ înlăturarea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de la soluţionarea unui anumit litigiu. Ca o consecinţă a acestui efect, se produce efectul pozitiv de învestire a arbitrilor în vederea soluţionării respectivului litigiu.
Ca şi existenţa juridică, similar clauzei compromisorii, acesta este într-o anumită măsură, accesoriu al unui anumit raport juridic, deşi ambele tipuri de convenţie arbitrală îşi menţin o evidentă autonomie faţă de acesta[3].
- Alte forme ale convenţiei arbitrale. Acceptarea tacită a convenţiei arbitrale.
În lipsa unei clauze compromisorii sau a unui compromis, anumite instituţii de arbitraj recunosc şi o altă formă de învestire, printr-o convenţie arbitrală ce rezultă din introducerea cererii arbitrale de către reclamant şi acceptarea tacită, dar neechivocă a competenţei de către pârât.
Potrivit art. 14 (fostul art. 13) din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, "convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj", acceptarea pârâtului putând fi "şi implicită, dar neechivocă".
Condiţia esenţială prevăzută de art. 343 CPC, conform căreia convenţia arbitrală trebuie să fie încheiată în scris, este întrunită dacă acceptarea tacită a pârâtului ia forma scrisă prin acceptarea/ desemnarea unui arbitru, prin redactarea unei întâmpinări, prin formularea unor apărări pe fondul cauzei. Toate aceste menţiuni fiind comunicate Curţii în scris, dacă nu se face nicio discuţie de către pârât cu privire la competenţă, se poate considera că există o confirmare scrisă, neechivocă a convenţiei arbitrale, condiţiile imperative ale legii fiind îndeplinite.
Excepţiile privind competenţa Curţii pot fi ridicate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii, după cum statuează atât normele de procedură ale CACI, cât şi dispoziţiile CPC.
În Regulile CACI, acest termen de decădere este prevăzut în art. 56, conform căruia, la prima zi de înfăţişare "părţile au obligaţia să răspundă tribunalului arbitral [...] dacă au obiecţiuni în legătură cu competenţa şi constituirea tribunalului arbitral".
CPC, pe de altă parte, în art. 35812, prevede, sub sancţiunea decăderii, obligativitatea ridicării oricărei excepţii privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral sau limitele însărcinării arbitrilor până la primul termen de înfăţişare, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.
- Revocarea convenţiei arbitrale
Convenţia arbitrală, ca orice act juridic bilateral, poate fi revocată potrivit art. 969 alin. 2 C.civ. prin consimţământul mutual al părţilor.
În cazul convenţiei arbitrale, este posibilă şi revocarea implicită a acesteia, prin învestirea necontestată a instanţelor de drept comun. Revocarea implicită se realizează prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi acceptarea tacită, neechivocă a competenţei acestora de către pârât, într-un litigiu în care opera o convenţie de arbitraj valabilă (art. 3434 CPC). În acest sens se pronunţă şi Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, preluând o soluţie confirmată în prealabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o serie de decizii[4]:
[1] Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, ed. Junimea, Iaşi, 1987.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] A se vedea Deciziile nr. 2337 din 10 iunie 1999 şi nr. 2527 din 24 iunie 1999, ÎCCJ, Secţia comercială.
[1] Art. 1 alin 2: "convenţie de arbitraj, fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi."
[2] Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internaţional (art. 7); A se vedea şi Ph. Fouchard, E. Gaillard,B. Goldman, On International Commercial Arbitration, The Hague, Kluwer, 1999, p.194.
[3] Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.
[4] Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit., p.63-64.