Drept

Finalitatea urmărită de părţi la momentul învestirii arbitrilor cu soluţionarea unui anumit litigiu o constituie hotărârea arbitrală. Acest act are forţă obligatorie faţă de părţile care au conferit instanţei puterea emiterii lui, putând fi asimilat din acest punct de vedere unei hotărâri judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală constituie „manifestarea finală de voinţă a arbitrilor, prin care aceştia îşi îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinaţi şi se desesizează, totodată, de litigiul cu a cărui soluţionare au fost îndatoraţi prin cererea de arbitrare şi prin contractele de arbitru încheiate cu părţile"^[1].

Acest caracter voliţional al hotărârii arbitrale este însă mult mai pregnant în arbitrajul în echitate, ex aequo et bono, în cazul arbitrajului de drept strict arbitrii fiind supuşi regulilor de drept întocmai ca nişte judecători. Aşa cum remarcă Georgiana Dănăilă^[2], în ceea ce priveşte arbitrajul de drept strict, „întocmai hotărârii judecătoreşti, hotărârea arbitrală se prezintă, în esenţă, ca un silogism, în care premisa majoră o constituie legea, regulile de drept aplicabile în speţă, premisa minoră - faptele care au generat litigiul, iar concluzia - decizia. Aşadar, hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului (sic volo), ci un act decizional rezultat prin aplicarea legii şi a convenţiei arbitrale la situaţia de fapt, stabilită în baza probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale".

Cu toate acestea, există numeroase deosebiri între hotărârea arbitrală şi cea judecătorească, fapt care determină anumite condiţii şi efecte specifice ale acesteia, tratate în legislaţia noastră de CPC în art. 360-368, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

1. CONDIŢIILE HOTĂRÂRII ARBITRALE

1.1. Condiţii de fond

În primul rând, elaborarea unei hotărâri arbitrale trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond.

Aceasta trebuie pronunţată în urma unei deliberări (art. 360¹ alin. 1 CPC), care trebuie să se facă în secret şi cu participarea tuturor arbitrilor.

Actualul CPC face distincţia între deliberările realizate într-un tribunal alcătuit din număr impar de arbitri şi cel format dintr-un număr par de arbitri. În primul caz, hotărârea se ia cu majoritate de voturi, arbitrul care are o altă părere având posibilitatea să redacteze o opinie separată motivată. În cazul în care tribunalul este format dintr-un număr par de arbitri şi aceştia nu se pun de acord asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru.

NCPC, ca si Regulamentul actual al CACI (art. 17), evită situaţia de blocaj în luarea deciziei prin instituirea principiul imparităţii tribunalului arbitral, litigiul putând fi judecat de un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar (art. 548 NCPC).

Regulamentul CACI permite judecarea litigiului arbitral în complet format fie dintr-un arbitru unic, fie din doi arbitri si un supraarbitru, preluând din CPC soluţia majorităţii de voturi în pronunţarea unei soluţii.

1.2. Condiţii de formă

În al doilea rând, hotărârea arbitrală trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă similare celor impuse pentru hotărârea judecătorească.

Hotărârea arbitrală trebuie să fie întotdeauna redactată în scris, să fie motivată - în fapt şi în drept, în cazul arbitrajului de drept strict, iar în cazul arbitrajului în echitate, trebuie arătate motivele care întemeiază soluţia sub acest aspect -, trebuie să fie semnată de arbitri (mai puţin de cei care formulează opinie separată), precum şi să conţină următoarele menţiuni prevăzute de art. 361 CPC:

• componenţa nominală a tribunalului arbitral,
• locul si data pronunţării hotărârii, numele părţilor,
• domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea si sediul,
• numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului,
• menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj,
• obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor,
• dispozitivul.

1.3. Sancţiuni şi remedii

Unele dintre aceste elemente sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, precum motivele, dispozitivul, locul şi data pronunţării, semnătura arbitrilor. Lipsa celorlalte menţiuni nu constituie motiv de nulitate, ele fiind considerate elemente care nu influenţează fondul soluţiei. În sensul îndreptării acestora, precum şi a oricăror alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, cum ar fi greşelile de calcul, se poate pronunţa o încheiere de îndreptare, la cererea oricăreia dinte părţi sau din oficiu, în termenii art. 362 CPC.

CPC prevede o cale de remediere a greşelilor săvârşite de tribunalul în pronunţarea soluţiei, dar numai în cazul în care acesta a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere. Această cale prevăzută de art. 362 alin. 1 CPC, fiind una de excepţie, este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă la situaţia în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluţionat în mod greşit^[3]. Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face parte integrantă din hotărârea arbitrală.

În actualul CPC, în cazul în care s-a comis o minus petita, deci tribunalul nu s-a pronunţat asupra a ceva ce s-a cerut, există şi calea acţiunii în anulare, disponibilă şi pentru plus petita sau ultra petita. Aceasta constituie, mai mult decât o cale alternativă, şi o cale subsidiară în cazul în care a fost depăşit termenul de 10 zile pe care legea îl acordă pentru formularea cererii de completare a hotărârii, pentru acţiunea în anulare părţile având un termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. NCPC elimină acest drept de opţiune al părţilor, acţiunea în anulare fiind disponibilă doar în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut. În plus, Noul Cod prevede în mod expres faptul că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care pot fi remediate pe calea completării hotărârii.

2. EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE

2.1. Dezînvestirea instanţei arbitrale

Un prim efect al pronunţării hotărârii arbitrale îl constituie dezînvestirea instanţei arbitrale de misiunea care i-a fost încredinţată. Aceasta însă, după cum s-a reţinut în doctrină, nu va opera pe deplin decât dacă tribunalul arbitral se pronunţă pe fondul litigiului, nu şi dacă admite excepţii, pronunţă hotărâri parţiale sau emite încheieri interlocutorii sau premergătoare, cazuri în care acelaşi tribunal arbitral sau un altul va putea fi sesizat cu judecata fondului aceluiaşi litigiu, în măsura în care există încă o convenţie de arbitraj valabilă^[4].

De la efectul dezînvestirii există şi o serie de excepţii calificate de doctrină drept aparente^[5], şi anume completarea şi îndreptarea hotărârii. Acestea, deşi reprezintă acte realizate de tribunalul arbitral după dezînvestire, în baza aceleiaşi misiuni cu care a fost învestit iniţial, nu modifică fondul soluţiei, ci doar chestiuni de ordin formal^[6].

• Efectul obligatoriu al hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei, potrivit art. 363 CPC. De la momentul comunicării, hotărârea este asimilată unei hotărâri judecătoreşti definitive. În virtutea acestei calităţi, legea atribuie hotărârii arbitrale şi efectul obligatoriu, statuat de art. 367 CPC.

Din aceste două efecte ce emană în mod direct din lege reies alte efecte indirecte alte hotărârii arbitrale, precum puterea de lucru judecat. Prin urmare, deşi legea nu stipulează acest lucru în mod expres, hotărârea arbitrală se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte obiectul litigiului pe care îl tranşează. În virtutea acestui efect, va fi inadmisibilă orice cerere ce va avea tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în raport cu cererea iniţială.

• Efectul executoriu al hotărârii arbitrale

Efectul final şi cel mai important al hotărârii arbitrale este cel executoriu, pe care legea îl condiţionează de învestirea cu formulă executorie de către instanţa judecătorească. Hotărârea arbitrală, în sensul obligativităţii ei atrbuite de lege, va fi în mod normal executată de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat. Pentru a avea însă calitatea de titlu executoriu, ea va trebui să fie învestită cu formulă executorie, după cum dispune art. 368 CPC. NCPC menţine această condiţie pentru executarea silită a hotărârilor arbitrale, condiţie reţinută de art. 606 din noul Cod.

3. DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE. ACŢIUNEA ÎN ANULARE.

În ciuda caracterului contractual al arbitrajului, legea impune anumite limite imperative acestuia, care pot fi exercitate pe cale judiciară. În acest sens, a fost instituită o cale de desfiinţare a hotărârii arbitrale, pentru o serie de motive enumerate limitativ de lege, care acoperă situaţii dintre cele mai diverse.

Spre deosebire de vechea reglementare, CPC consacră în prezent o singură cale de desfiinţare a hotărârii arbitrale, şi anume acţiunea în anulare. În vechea legislaţie, dinainte de reforma din 1993, părţile la arbitraj aveau la dispoziţie toate căile de atac ordinare şi extraordinare specifice hotărârilor judecătoreşti, fapt care anula integral avantajul celerităţii specific arbitrajului.

În prezent^[7], prin noua reglementare din CPC, nu este permisă decât calea acţiunii în anulare, orice altă cale de drept comun fiind exclusă. Această soluţie a fost reţinută de mai multe legislaţii recente, nefiind exclusă însă posibilitatea unei abordări diferite, cum ar fi cea din legislaţia franceză, care permite exercitarea mai multor căi de atac ordinare si extraordinare^[8].

În practica instanţelor judecătoreşti, este unanim acceptat faptul că unicul control ce se poate efectua cu privire la hotărârea arbitrală este acela făcut prin intermediul acţiunii în anulare. În acest sens, cităm o soluţie recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la inadmisibilitatea revizuirii hotărârii arbitrale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 3465 din 21 octombrie 2010).

3.1. Motivele acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare din dreptul nostru reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific, care îmbină motive specifice regăsite în materia căilor de atac extraordinare (recurs, revizuire, contestaţie în anulare) cu anumite motive întâlnite doar la acest instrument procedural, specifice exclusiv hotărârii arbitrale^[9], toate fiind reunite în art. 364 CPC.

Din cele nouă motive de desfiinţare a hotărârii în anulare reglementate în mod limitativ de art. 364 CPC, patru (cele de la lit. a, b, c şi e) cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenţiei arbitrale şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală:

1. litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
2. tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
3. tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
   1. hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353³;

alte patru (cele de la lit. d, f, g şi h) cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile fundamentale ale procedurii civile:

1. partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

1. tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
2. hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul si motivele, nu arată data si locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
3. dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;

iar cel de-al nouălea motiv (cel de la lit. i) cenzurează conformitatea hotărârii arbitrale cu ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii:

1. hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

În plus faţă de aceste motive, în lumina noilor dispoziţii privind judecarea excepţiei de neconstituţionalitate, care nu mai permit suspendarea judecăţii litigiului în cadrul căruia s-a judecat, odată cu abrogarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale^[10], Regulamentul CACI a introdus recent^[11] o nouă ipoteză în care se poate exercita acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 89 lit. i), acţiunea în anulare poate fi exercitată în cazul în care, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

***

În cele ce urmează, vom face o analiză succintă a tuturor motivelor acţiunii în anulare, prin prisma jursiprudenţei existente în materie.

3.1.1. Non-arbitrabilitatea litigiului (art. 364 lit. a)

Acest motiv de exercitare a acţiunii în anulare reglementează situaţia în care tribunalul arbitral a fost învestit cu judecarea unui litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului. Instanţa judecătorească va efectua aşadar un control al îndeplinirii condiţiilor de arbitrabilitate prevăzute de art. 340 CPC. Obiectul litigiului va trebui să aibă caracter patrimonial şi tranzacţionabil, în caz contrar hotărârea pronunţată fiind sancţionată cu anularea. De asemenea, litigiul nu trebuie să se încadreze în categoria litigiilor non-arbitrabile ce se soluţionează prin intermediul unor proceduri speciale de către instanţa judecătorească^[12].

3.1.2. Judecarea litigiului în lipsa convenţiei arbitrale / în baza unei convenţii nule sau inoperante (art. 364 lit. b)

Condiţia esenţială a învestirii instanţei arbitrale o constituie existenţa unei convenţii arbitrale valabile. În lipsa unei astfel de convenţii, hotărârea pronunţată de tribunalul arbitral nu poate produce efecte, el neavând competenţă în soluţionarea litigiului. Sancţiunea procedurală va fi aceea a anulării hotărârii, fără ca litigiul să fie judecat în fond în urma admiterii acţiunii în anulare, părţile având posibilitatea de a se adresa ulterior instanţei competente să judece acel litigiu.

• Constituirea tribunalului arbitral cu nesocotirea convenţiei arbitrale (art. 364 lit. c)

Convenţia arbitrală, potrivit art. 353¹ şi art. 353² CPC, trebuie să cuprindă şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora. La momentul constituirii tribunalului arbitral, orice înţelegere a părţilor în această privinţă trebuie respectată, în caz contrar hotărârea arbitrală pronunţată urmând a fi sancţionată cu anularea. Orice excepţie privind constituirea tribunalului arbitral trebuie însă ridicată până la primul termen de înfăţişare sau într-un termen mai scurt stabilit de părţi (art. 358¹² CPC), în caz contrar partea fiind decăzută din dreptul de a o mai invoca, iar tribunalul arbitral considerându-se legal constituit. Acţiunea în anulare promovată ulterior nu se poate întemeia decât pe motivele invocate prin excepţie, în termenul prevăzut de CPC sau de către părţi.

• Lipsa părţii de la termenul la care au avut loc dezbaterile, în condiţiile în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (art. 364 lit. d)

Potrivit art. 364 lit. d), acţiunea în anulare poate fi promovată în cazul în care partea faţă de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită a lipsit de la termenul la care au avut loc dezbaterile. Întrucât neîndeplinirea procedurii de citare şi lipsa părţii constituie condiţii cumulative ale acţiunii în anulare, se consideră că prezenţa părţii nelegal citate acoperă, ca şi în dreptul comun, viciul neîndeplinirii legale a procedurii de citare. Pe de altă parte, lipsa părţii legal citate nu împiedică desfăşurarea dezbaterilor, fapt prevăzut şi expres de lege în art. 358⁵ CPC.

Prin acest remediu procedural al acţiunii în anulare întemeiate pe lit. d) din art. 364 CPC, se asigură respectarea unor principii fundamentale ale arbitrajului, în conformitate cu principiile fundamentale ale procedurii civile, respectiv dreptul la apărare al părţilor, principiul contradictorialităţii, şi, indirect, egalitatea de tratament a părţilor. Aceste principii constituie reguli de bază ale arbitrajului, statuate expres de art. 358 CPC, care trebuie respectate părţilor pe tot parcursul procedurii arbitrale.

3.1.5. Pronunţarea hotărârii după expirarea termenului arbitrajului (art. 364 lit. e)

Prezentul motiv de anulare a hotărârii arbitrale poate fi exercitat în cazul în care procedura arbitrală depăşeşte termenul general prevăzut de lege sau termenul arbitrajului convenit de părţi, în ipoteza în care părţile înţeleg să se prevaleze de acest termen, prin notificarea transmisă tribunalului şi părţilor în acest sens până la primul termen de înfăţişare.

Potrivit CPC, tribunalul arbitral pronunţă sentinţa dacă părţile nu au stabilit altfel, în termen de cinci luni de la constituirea sa (art. 353³ CPC). Regulamentul CACI prevede un termen de şase luni pentru pronunţarea unei hotărâri în litigiul arbitral, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 51 din Regulament)^[13].

3.1.6. Pronunţarea tribunalului extra petita, minus petita sau plus petita (art. 364 lit. f)

Motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. f) poate fi promovat în cazul în care tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita) sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

Pe lângă acţiunea în anulare, în cazul în care tribunalul a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, CPC prevede şi o cale alternativă de remediere a greşelilor săvârşite de tribunalul în pronunţarea soluţiei, aceea a completării hotărârii. Această cale prevăzută de art. 362 alin. 1 CPC, fiind una de excepţie, este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă la situaţia în care tribunalul apreciază că un capăt de cerere a fost soluţionat în mod greşit^[14]. Completarea hotărârii se face la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, printr-o hotărâre de completare ce va face parte integrantă din hotărârea arbitrală. Acţiunea în anulare pentru minus petita, în schimb, ca şi pentru celelalte motive de anulare, se poate formula în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte motivele acţiunii în anulare întemeiate pe art. 364 lit. f), există o jurisprudenţă relativ bogată, din care doctrina a extras anumite situaţii tip pentru fiecare ipoteză a art. 364 lit. f) CPC:

în cazul în care reclamantul a cerut obligarea la plata unor sume datorate, iar tribunalul l-a obligat şi la plata fructelor; reclamantul a cerut despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, iar tribunalul a dispus şi rezoluţiunea, când s-au dat cheltuieli de arbitrare fără să se fi cerut etc. Pe de altă parte, nu constituie însă motiv de anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate implicit (ex: s-a respins acţiunea principală).

Minus petita s-a considerat a se fi produs în acele situaţii în care, spre exemplu, tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra dobânzilor, fructelor, cheltuielilor de judecată, soluţionând doar pretenţia principală. Nu constituie însă motiv de anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate implicit (ex: s-a respins acţiunea principală, aceasta însemnând implicit, că cererea de obligare la plata de daune cominatorii formulată de reclamant a fost respinsă).

În fine, cazuri de plus petita au fost considerate, spre exemplu, acelea în care, deşi nu a intervenit o majorare a pretenţiilor, tribunalul a dat mai mult decât s-a cerut (ex : s­a actualizat de către tribunal suma la care a fost condamnat pârâtul, fără ca reclamantul să fi cerut acest lucru etc.)^[15].

3.1.7. Lipsa unor menţiuni obligatorii din hotărârea arbitrală (art. 364 lit. g)

Hotărârea arbitrală este anulabilă în baza art. 364 lit. g) dacă aceasta nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării sau nu este semnată de arbitri.

Formularea acestui articol este într-un fel defectuoasă, deoarece grupează câte două unele dintre elementele esenţiale ale hotărârii arbitrale prin conjuncţia „şi" („dispozitivul şi motivele", „data şi locul pronunţării"), aceasta putându-se interpreta în sensul că anularea hotărârii nu va fi atrasă decât în situaţia în care lipsesc ambele elemente din fiecare grupare.

Coroborat cu dispoziţiile art. 361 CPC însă, lipsa oricăruia dintre aceste elemente va fi sancţionată cu nulitatea hotărârii, omisiune ce nu va putea fi înlăturată printr-o simplă cerere de îndreptare sau de completare a hotărârii, ci numai pe calea acţiunii în anulare.

3.1.8. Existenţa în dispozitiv a unor dispoziţii ce nu pot fi aduse la îndeplinire (art. 364 lit. h)

Acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale are în vedere aceeaşi situaţie ca şi motivul de revizuire din dreptul comun prevăzut de art. 322 pct. 1 CPC, ambele privind situaţia în care dispozitivul cuprinde dispoziţii ce nu se pot aduce la îndeplinire.

Modul în care este redactat motivul de revizuire din dreptul comun l-ar putea face să pară într-o anumită măsură mai restrictiv decât motivul de anulare specific arbitrajului, acesta putând fi invocat atunci când „dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinireîn timp ce acţiunea în anulare poate fi exercitată atunci când „dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire", fără a fi menţionată şi condiţia contradicţiei dintre dispoziţiile contestate.

În practică însă, situaţiile în care vor fi invocate atât motivul de revizuire cât şi cel al acţiunii în anulare vor fi în esenţă asemănătoare, în ambele cazuri aceste situaţii admise de către instanţă fiind destul de rar întâlnite, de cele mai multe ori părţile folosindu-se de acest motiv în mod abuziv, în scopul tergiversării.

3.1.9. Încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii (art. 364 lit. i)

Fiind cel mai permisiv motiv de anulare, prin acesta hotărârea arbtirală fiind cenzurată în raport cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii, acesta este şi motivul cel mai des invocat în practică.

Cu toate acestea, urmărind raţiunea pentru care este instituită acţiunea în anulare, aceasta neconstituind o cale de atac, nici motivul prevăzut de art. 364 lit. i) nu poate atinge fondul cauzei. Ca natură juridică, actiunea în anulare constituie o cale de atac "sui generis", fără a avea caracter devolutiv sau a putea fi confundată cu judecată în fond a litigiului.

Numai în ipoteza în care instanţa de judecată reţine că acţiunea în anulare este întemeiată în raport cu unul dintre motivele prevazute de art. 364, aceasta va fi îndreptăţită să examineze şi fondul litigiului care a făcut obiectul judecăţii arbitrale potrivit (art. 366 CPC). În plus, trebuie avut în vedere că, sub aspectul conţinutului, motivele prevăzute de art.364

Cod procedură civilă nu vizează o greşeală de judecată în fapt sau un drept, ci aspecte ce tin de conventia arbitrală, tribunalul arbitral, procedura de judecată sau conţinutul hotărârii arbitrale, astfel că prin acţiunea în anulare propriu-zisă nu se poate urmări rejudecarea în fond a litigiului^[16].

3.2. Competenţa

Potrivit art. 365 CPC, competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în lipsa convenţiei arbitrale, în primă instanţă, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Aceasta constituie o normă specială^[17], competenţa generală în privinţa incidentelor legate de arbitraj fiind de obicei atribuită instanţei competente să judece litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrale. În plus, este impusă şi o condiţie de ordin teritorial în ceea ce priveşte competenţa, instanţa în măsură să judece acţiunea în anulare fiind cea din circumscripţia teritorială în care a avut loc arbitrajul.

3.3. Natura j'uridică a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare constituie o formă aparte de control judecătoresc, fiind o acţiune în primă instanţă, şi nu o cale de atac, aşa cum s-a susţinut frecvent anterior clarificărilor legislative din 2005.

Natura juridică a acţiunii în anulare a constituit un subiect controversat, abordat din diverse perspective atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă. Acţiunea în anulare a fost cel mai adesea asimilată unei căi de atac^[18], alteori unei acţiuni şi căi de atac speciale, în acelaşi timp^[19], sau, alteori, unei acţiuni în primă instanţă^[20].

Pentru a pune capăt acestor controverse, în 2001, într-un recurs în interesul legii, a fost pronunţată Decizia nr. V din 25 iunie 2001, de către Secţiile unite ale Curţii Supreme de Justiţie, care califica acţiunea în anulare anulare îndreptată împotriva unei hotărâri arbitrale drept cale de atac. Soluţia Curţii a fost profund criticată ulterior în doctrină^[21], şi infirmată la nivel legislativ în anul 2005 prin introducerea art. 366¹ în CPC, care tranşează problema competenţei de judecată a acţiunii în anulare şi, indirect, natura juridică a acesteia.

Textul de lege introdus în art. 366¹ CPC în anul 2005, prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a OUG 138/2000, a tranşat însă această problemă, prin stabilirea completului ce va soluţiona acţiunea în anulare. Acesta dispune ca acţiunea în anulare să fie judecată în completul prevăzut pentru judecata în prima instanţă, iar recursul la hotărârea pronunţată în această acţiune să se soluţioneze în completul prevăzut pentru această cale de atac.

Prin tranşarea problemelor de compunere a completului, se clarifică implicit şi problema naturii juridice a acţiunii în anulare, îndelung discutată în legătură cu chestiuni de competenţă şi compunere a completului. În plus, formularea articolului nou introdus este de aşa natură încât să nu mai lase loc interpretărilor, o acţiune ce va fi judecată, potrivit legii, în completul de primă instanţă nemaiputând fi considerată cale de atac, ci doar o formă aparte de control judecătoresc, reglementată distinct de lege.

3.4. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare va putea fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Nerespectarea acestui termen legal conduce la decăderea părţii interesate din dreptul de a exercita acţiunea în anulare.

În Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional modificate recent^[22], în art. 89 a fost introdusă o excepţie de la termenul general de o lună în care poate fi exercitată acţiunea în anulare. Această excepţie operează în cazul în care, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Pentru această ipoteză, art. 91 prevede un termen distinct în art. 91, de 3 luni de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial.

După introducerea acţiunii, instanţa judecătorească va putea dispune suspendarea executării hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, dar numai după depunerea unei cauţiuni fixate de această instanţă, în condiţiile art. 365 alin. 3 CPC, coroborat cu art. 403 alin. 3 CPC.

Secundar cererii de suspendare, cu condiţia plăţii unei cauţiuni de 10% din valoarea cererii, poate fi solicitată şi suspendarea provizorie, ce are efect temporar, până la soluţionarea cererii principale de suspendare. Aceasta se judecă de urgenţă, de către preşedintele instanţei, prin încheiere şi fără citarea părţilor.

Suspendarea provizorie a hotărârii arbitrale, potrivit dispoziţiilor de drept comun, este accesorie cererii de suspendare a executării aceleiaşi sentinţe şi, prin urmare, nu se poate dispune în lipsa acesteia.

3.5. Soluţionarea acţiunii în anulare

Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în anulare se poate pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia, printr-o hotărâre.

În cazul admiterii, potrivit art. 366 CPC, instanţa va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale, iar dacă pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa în fond după ce acestea au fost administrate.

În cazul respingerii, hotărârea îşi menţine efectele anterioare exercitării acestei acţiuni, hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească având la rândul său efectele unei hotărâri definitive, dar nu irevocabile.

Hotărârea pronunţată cu privire la acţiunea în anulare va putea fi atacată cu recurs, în termenii art. 366 CPC. Recursul împotriva hotărârii pronunţate asupra acţiunii în anulare va fi formulat şi judecat în termenii art. 304¹ şi urm. CPC, cu privire la judecarea recursului de drept comun.

4. EXECUTAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE

4.1. Executarea hotărârilor arbitrale pronunţate în România

Având în vedere că este un act jurisdicţional, hotărârea arbitrală produce prin ea însăşi toate efectele specifice hotărârilor judecătoreşti, chiar şi în ipoteza în care arbitrajul a fost realizat în echitate^[23]. Aceste efecte se produc, după cum am precizat anterior, de la momentul comunicării hotărârii, moment de la care acest act este asimilat ca şi efecte unei hotărâri judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală produce aceleaşi efecte ca şi o hotărâre judecătoarească şi în ceea ce priveşte forţa sa executorie. Prin urmare, dacă părţile nu înţeleg să execute hotărârea de bunăvoie, în virtutea efectului său obligatoriu, poate fi solicitată învestirea sa cu formulă executorie, in termenii art. 367¹CPC.

În urma acestei învestiri, hotărârea arbitrală capătă caracterul de titlu executoriu, care va fi executat după regulile executării silite din dreptul comun.

Învestirea cu formulă executorie este obligatorie, pe de o parte, deoarece arbitrii nu au imperium, deci nu pot constrânge părţile să se supună măsurilor dispuse, şi, pe de altă parte, aceasta se impune cu atât mai mult cu cât o atare formalitate este impusă de lege şi hotărârilor judecătoreşti sau altor acte jurisdicţionale.

4.2. Executarea hotărârilor arbitrale străine

În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea subsecventă a hotărârilor arbitrale străine în România, principalele acte normative incidente sunt Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 10 iunie 1958, la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961 şi, în legislaţia internă, Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, raportată la prevederile CPC.

Principala sursă de reglementare la nivel internaţional o constituie Convenţia de la New York amintită mai sus, în timp ce Legea 105/1992 se aplică în subsidiar, guvernând aspecte nereglementate de Convenţie. Pe de altă parte, în virtutea articolului VII alin. 1 din Convenţie, legea naţională poate înlocui prevederile Convenţiei, devenind astfel principala sursă de reglementare.^[24]

În temeiul art. 370¹ CPC din legislaţia internă, hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 167-172 din Legea 105/1992. În vederea recunoaşterii hotărârilor arbitrale străine, legea impune întrunirea următoarelor condiţii cumulative: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece procesul; c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotarârilor străine între Romania şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa în virtutea efectelor dobândite de către acestea prin aplicarea dispoziţiilor legale indicate mai sus, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173-177 din Legea 105/1992. În acest sens, trebuie avute în vedere, pe lângă condiţiile impuse pentru recunoaştere, şi următoarele două condiţii suplimentare: a) hotărârea este executorie potrivit legii instanţei

care a pronunţat-o; b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române.

^[1]    Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial - Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.180.

^[2]  G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.277.

^[3]   loan Leş, Codul de procedură civilă - Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.1021.

^[4]  I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern si internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005; Titus Prescure, Radu Crişan, ibidem.

^[5]  I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit.

^[6]  Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

^[7]  Ioan Leş, op.cit., p.1023.

^[8]  Art. 1481-1491 din Codul de procedură civilă francez.

^[9]  Titus Prescure, Radu Crişan, op.cit.

^[10]        Art. 29 alin. 5 a fost abrogat prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 672 din data de 4 octombrie 2010.

^[11] Modificate şi completate prin Decizia Camerei de Comerţ şi Industrie a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 160 din 4 martie 2011.

^[12] În acest sens, a se vedea Capitolul IV - Secţiunea a 2-a din prezenta lucrare.

^[13]         A se vedea şi Capitolul VII -Subsecţiunea 3.1.4 din prezenta lucrare.

^[14]  Ioan Leş, Codul de procedură civilă - Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.1021.

^[15] V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp.470-471.

^[16]        Curtea De Apel Bucureşti, Sectia A Vi-A Comercială, Decizia Comerciala Nr.131 din 21.10.2010.

^[17]        Ioan Leş, op.cit., p.1027.

^[18]           Decizia nr. 1165/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.

^[19] Decizia nr. 1245/1997, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.

^[20] Decizia nr. 758/1998, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială.

^[21] Viorel Mihai Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, Revista Dreptul nr. 1/2002, pp.76-83.

^[22] Modificate şi completate prin Decizia Camerei de Comerţ şi Industrie a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 160 din 4 martie 2011.

^[23] L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, Paris, Litec, 2006.

^[24] Irina A Pongracz, Ileana M. Smeureanu, Itinerariul procesului de recunoastere si executare a hotărârilor arbitrale străine în România, Revista Română de Arbitraj nr. 3 (2), aprilie-iunie 2009, p. 23.