Este imposibil de a menţine ordinea în societate, de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor numai prin convingere. De aceea, în unele cazuri, statul este nevoit să recurgă la aplicarea constrângerii faţă de persoanele care au încălcat în mod grosolan legea pentru a-şi realiza interesele sale şi cele sociale aplicând sancţiunea penală. Veriga centrală în aplicarea normelor juridice este instituţia calificarea infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi comentată de literatura de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru cât de corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e foarte important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor juridice .
A califica (din lat. qualis-calitate ), înseamnă a da o nota unui anumit fenomen, proces a cunoaşte calităţile sale principale de asemenea aceasta presupune procesul de atribuire a unui fenomen, eveniment fapte după semnele sau particularităţile sale calitative unei categorii, specii sau gen[1].
In domeniul dreptului a califica faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege norma juridică corespunzătoare care conţine elementele acesteia[2]. Spre exemplu în dreptul internaţional privat, calificarea este o operaţiune logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în aceste noţiuni, sau ca o operaţiune de interpretare a unui raport juridic sau situaţii de fapt concrete, pentru a vedea în conţinutul şi legătura cărei norme conflictule intră[3].
Calificarea infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce se diferă de alte tipuri de calificări (Calificarea delictului civil, contravenţiei administrative) prin aplicarea normelor de drept penal.
Codul penal al Republicii Moldova(adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova - 2003 nr.1 104-110; conţine un capitol întreg ce abordează problema calificării infracţiunii în care defineşte în articolul 113 calificarea infracţiunii ca determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii prevăzute de norma penală.
In dreptul penal calificarea infracţiunii constituie o premiză, etapă, condiţie absolut necesară pentru aplicarea normelor juridico-penală, adică ai da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată, invocând norma juridico-penală din codul penal . Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât şi celei generale. Cu toate acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la regulile generale şi neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal . Unii autori susţin că calificarea infracţiunii este aplicarea normei speciale în rezultatul stabilirii corespunderii semnelor unei fapte prejudiciabile şi elementele unei infracţiuni concrete prevăzută de un articol din partea specială a codului penal.
Calificarea infracţiunii are două sensuri [4]:
- Procesul de identificare a elementelor unei sau altei infracţiuni în fapta unei persoane.
- Rezultatul acestor activităţi a organelor judiciare prin recunoaştere şi consacrare în documentele juridice corespunzătoare.
Autorii ruşi Kudreavţev şi Kurinov consideră că acestea nu sunt sensuri ci componente a noţiunii de calificare a infracţiunii. De aceea la definirea acesteia după părerea acestora e raţional a îmbina ambele aspecte şi a defini calificarea infracţiunii ca determinarea şi consacrarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridică penală[5]. Aici se are în vedere calificarea oficială, dar calificarea poate fi neoficială (efectuată de doctrinari, studenţi) de aceea consacrarea juridică nu este component obligatoriu[6], astfel A.A.Gherţenzon consideră că calificarea infracţiunii este stabilirea corespunderii între fapta concretă şi semnele unei componenţe de infracţiune stabilite de legislaţia penală[7]. Cu această definiţie puţin nu sunt de acord
Gorelic U.U., Naumov A.V. şi Novicenco A.S. care susţin că în cazul calificării infracţiunii se stabileşte identitatea între semnele faptei săvârşite şi semnele componenţei de infracţiunii , dar nu corespunderea acestora motivând aceasta prin faptul că în cazul calificării se face suprapunerea semnelor faptei prejudiciabile pe semnele formulate în norma penală, dar nu compararea acestor semne, ce duce la corespunderea acestuia. Dacă în procesul suprapunerii toate semnele vor coincide atunci va fi o identitate ceea ce este necesar pentru calificarea infracţiunii[8]. Consider că o astfel de neînţelegere nu este atât de esenţială şi ea a parvenit numai din cauza dezacordului în ceea ce priveşte cum se efectuează calificarea infracţiunii.
Metodele prin care se efectuează calificarea faptei prejudiciabile nu influenţează la conţinutul şi esenţa calificarea infracţiunii, sau vom suprapune asemenea fapte şi semnele componenţei de infracţiune sau comparîndu-le pe acestea, în ambele cazuri noi trebuie să stabilim dacă se conţin în cazul concret semnele componenţei de infracţiune indicate în lege sau să „introducem fapta în tiparul legi"[9].
Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată, adică să se bazeze pe fapte stabilite în lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la aliniatul în care această infracţiune este descrisă în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la toate normele juridice în care sunt stipulate infracţiunile săvârşite.
In literatura de specialitate calificarea infracţiunii mai este denumită şi încadrarea juridică a faptei[10]. În opinia lui Gh. Nistoreanu şi V. Lazăr aceste două noţiuni au conţinuturi distincte, iar operaţiunile ca atare la care ele se referă sunt de competenţa unor organe ce aparţin unor puteri distincte de stat. Astfel, încadrarea juridică a faptei este o operaţiune ce se realizează în procesul aplicării legii penale şi este menită să identifice cadrul ilegal de incriminare, precum şi concordanţa faptei concrete cu modelul legii, corespunzător, această operaţiune este atribuită organelor judiciare în timp ce calificarea juridică este o operaţiune care se realizează cu prilejul elaborării normelor penale speciale, atunci cînd legiuitorul, definind trăsăturile faptei care constituie infracţiune stabileşte apartenenţa acesteia sferei ilicitului penal, deosebind-o de faptele ce atrag o răspundere juridică de altă natură sau nu atrage nici o răspundere juridică şi aceasta operaţiune este de atribuţia legiuitorului[11].
Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să hotărască dacă ele constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art.28 C.P.al R.M.), o pluralitate de infracţiuni (art.32 C.P.al R.M.), sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P.al R.M.). În funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe articole ale Părţii speciale a Codului penal.
Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a normelor juridice. Aplicarea normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include atât procesul calificării infracţiunilor, cât şi stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.
Calificarea este un proces dinamic care la diferite etape pe un anumit caz are specificul său. În linii generale se poate de spus că efectuarea calificării infracţiunii pe parcursul procesului penal merge de la necunoaşterea la o cunoaştere completă. În timpul anchetării faptei infracţionale numărul, cantitatea probelor sporeşte spre sfârşitul acesteia. Astfel la finisarea acesteia şi stabilirii ordonanţei de învinuire organele de urmărire penală trebuie să cunoască toate datele despre infracţiunea săvârşită.
Calificării infracţiunii numai la prima vedere îi este specific caracterul static în realitate aceasta este relativă. Doar fiind fixată în sentinţa de judecată calificarea infracţiunii devine stabilă.
Stabilirea circumstanţelor de fapt şi alegerea nomei juridice corespund ca parte şi întreg. Astfel la calificarea infracţiunii se folosesc şi principiile metodologiei şi filozofiei. Din noţiunile filozofiei la calificarea infracţiunii se folosesc următoarele: singularul şi generalul, concretul şi abstractul[12].
Norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice, constituie o noţiune a generalului. Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce le sunt proprii, care le deosebesc de alte obiecte, fenomene sau procese. Fenomenul singular are o mulţime de însuşiri diverse. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de semne, ce se referă atît la persoana care a săvîrşit infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.
În procesul cercetării şi anchetării cauzei penale pe executor, de obicei, îl interesează numai semnele faptei concrete care au o importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii este necesar a stabili circumstanţele reale ce corespund normei juridice-penale care formulează componenţa de infracţiune corespunzătore. Procesul de calificare a infracţiunii după forma sa logică, corespunde silogismului deductiv[13]. Stabilirea circumstanţelor reale serveşte drept premisă minoră, în calitate de permisă majoră serveşte norma juridico-penală care "măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare în genere nu poate fi redus numai la deducţie, deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi stabilit fără legătura reciprocă dintre inducţie şi deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei, precum şi fiecare eveniment în parte poate fi determinat, îndeosebi, prin inducţie[14].
Subordonarea circumstanţelor reale ale faptei unei anumite norme juridico-penale se face în baza teoriei dreptului penal şi a dreptului de procedură penală, verificată de practica judiciară de mai mulţi ani, precum şi de activitatea practică a organelor de anchetă penală şi a instanţelor de judecată.
11 Dicţionar explicativ, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 25.
[2] I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete, Dicţionar de termeni juridici игиаН, explicativ practic, Ed. Naţional, 1997, p. 62.
[3] Victor Băieşu, Ion Căpăţână, Drept Internaţional Privat, note de curs, Chişinău, 2000, p. 106.
[4] Al. Borodac, Drept penal.Clificarea infracţiunii: Pentru instituţii de învăţămînt superior, Chişinău, 1996, p16.
[5]B.H. Кудрявцев, Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., Москва, 2001 r. p. 4.
[6] А.И. Рарога, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва, 2002 г. p.84-85.
[7] А. А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.11.
[8] A.B Наумов, A.C. Новиченко, Законы логики при квалификации преступлений, Москва, 1978г. p 46.
[9] O.Stoica, Drept penal, partea speciala, Iaşi, 1998, p.97.
[10] Giurgiu Narcis Drept penal general:Doctrină,legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi 1997p 21;Basarab Matei Drept penal: Partea generală; Vol. 1 , Iaşi 1996, p.38
[11] Gh. Nistoreanu ş.a. , Drept penal. Partea specială. Editura „Europa-Nova", Bucureşti, 1997, p.23.
[12] Al Borodac,op.cit., p.10.
[13] Dobrinescu, Introducerea în logica juridică, p.252
[14] Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea specială ,Ed.CE USM, Ch 2003, p. 9