Drept

Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în mare măsură determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept, ea este o condiţie absolut necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a drepturilor cetăţenilor.

Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul prejudiciabil al fraudei comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plîngeri, reexaminări în instituţia de judecată a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor respective. Prin urmare, calificarea corectă este o garanţie a:

1. drepturilor cetăţenilor;
2. politicii statului privind pedepsirea infracţiunilor;
3. autorităţii justiţiei;
4. statisticii judiciare. De exemplu, calificarea unei lipsiri de viaţă din imprudenţă ca un omor intenţionat constituie o încălcare flagrantă a drepturilor cetăţenilor, deoarece în acest caz infractorului, conform art.59 C.P. al R.M., nu i se poate aplica liberarea condiţionată de răspundere penală.

Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi anumite greşeli se comit. Anual aproximativ zece la sută din sentinţe sînt supuse modificării.

Numai o conformare cu stipulaţiile legale şi o apreciere juridică corectă a faptei pot garanta o pedeapsă echitabilă. In aşa fel se poate de spus că calificarea infracţiunii are scopul de a afla dacă conţine fapta săvîrşită de infractor elementele componenţei de infracţiune, sau nu sa şăvîrşit nici o infracţiune. Unii autori restrîng conţinutul scopului ce stă la baza calificării infracţiunii, reducîndu-l doar la o parte a acestuia. Aşa de exemplu Kurinov B.A. spune că calificarea infracţiunii duce la concluzia ce normă penală reglementează fapta prejudiciabilă^[1]. Insă sunt opinii care consideră că în procesul de aplicare a normelor juridice se poate conchide că fapta persoanei nu conţine elementele componenţei de infracţiune. Şi în acest caz tot va avea loc procesul de calificare a infracţiunii, ce se finisează cu concluzia că nici o infracţiune nu sa săvîrşit. De exemplu ofiţerul de urmărire penală la calificarea decesului unei persoane după ce a cercetat toate circumstanţele a ajuns la concluzia că a avut loc cazul fortuit şi moartea a survenit fără vina cuiva, în aşa caz a indica o normă din partea specială nu este posibilă, pentru că fapta nu conţine semnele vreunei infracţiuni. Consider ca această divergenţă a survenit din cauza că în cel de-al doilea caz procesul calificării infracţiunii sa considerat ca o totalitate de acţiuni, cercetări a ofiţerului de urmărire penală ce se finisează cu o concluzie, deci un proces materializat prin fapte concrete. Aceasta fiind o definiţie a calificării infracţiunii din punct de vedere practic. Din punct de vedere teoretic calificarea reprezintă un ansamblu de operaţiuni logice si este situaţia cînd existenţa a unei norme penale în vigoare are vocaţia de a primi aplicarea cu privire la o faptă reală. In concluzie, se poate se poate de spus că scopul calificării infracţiunii este de a da răspuns la întrebarea sa săvîrşit ori nu infracţiunea.

Pentru o calificare corectă este necesar de a stabili unele reguli ce vor uşura şi vor optimiza procesul de calificare a infracţiunii. Aceste reguli de calificare sunt nişte principii de aplicare a normelor juridice ce sunt stipulate în legea penală, hotărîrile Plenumului Curţii Supreme de Justiţie şi desigur elaborate de practica judiciară şi doctrina dreptului. Este logic şi oportun de a delimita regulile existente după criteriile calitative şi cantitative. Primele se caracterizează prin aplicarea acestora la mai multor sau mai puţine infracţiuni şi se folosesc la stabilirea ordinii de drept. Celelalte constau în alăturarea la unul sau alt compartiment din dreptul penal şi se aplică în scopuri ştiinţifice sau didactice.

Clasificarea regulilor după principiile cantitative se bazează pe corelaţia categoriilor: generalul, specialul, singularul^[2]. Regulile generale sunt nişte principii de calificare şi se folosesc la calificarea tuturor infracţiunilor. Regulile speciale se aplică la cazuri aparte, tipice de săvîrşire a infracţiunilor precum şi la soluţionarea problemelor locale de drept penal. Numărul regulilor generale este mic şi nu este nevoie de a le clasifica. Regulile speciale sînt mai numeroase şi este nevoie de a le sistematizează pentru aplicarea mai uşoară şi rapidă a acestora. Cea mai fregventă clasificare în literatura de specialitate este în trei grupe:

1. Regulile de calificare a infracţiunilor în limitele unei singure componenţei de infracţiuni
2. Regulile de calificare a pluralităţii de infracţiune
3. Regulile de recalificare a infracţiunilor

Regulile singulare se folosesc în procesul de analiză juridică a unor componenţe de infracţiuni concrete de aceia toate acestea constituie baza ştiinţei şi cursului de studiu a Părţii speciale dreptului penal.

Autorul rus Gauhman diferenţiază următoarele reguli generale^[3]:

1. Infracţiunea se califică după legea penală, care este în vigoare. Legea penală nu poate avea efect retroactiv, numai în cazul legii penale mai blînde. Interpretarea excesivă şi defavorabilă este interzisă;
2. Pentru stabilirea timpului săvîrşirii infracţiunii pentru calificare se ia în vedere timpul săvîrşirii acţiunii indiferent de survenirea urmărilor prejudiciabile;
3. Legea penală a Republicii Moldova se aplică asupra tuturor faptelor prejudiciabile săvîrşite pe teritoriul ţării. Infracţiunile săvîrşite pe teritoriul străin pot fi calificate după legea penală a Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii si securităţii omenirii sau constituie infracţiune de război;
4. Fapta infracţională trebuie să se conţină în întregime în conţinutul normei penale din partea specială şi fără a neglija stipulaţiile din normele aflate în partea generală;
5. Calificarea oficială ce stă la baza învinuirii trebuie să fie întemeiată pe fapte strict

determinate, dovedite după regulile stabilite de Codul de procedură penală al Republicii

Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova - 2003 nr.1 104-110;

6. Unii lucrători practice susţin că în genere nu există careva reguli generale de aplicare a legii penale, fiindcă dacă orice faptă este individuală, atunci şi legea de fiecare dată va fi aplicată

altfel^[4].

Din regulile speciale de calificare din cadrul unei singure componenţe de infracţiune o importanţă deosebită au regulile de calificare a infracţiunii legate de specificul semnelor subiective a infracţiunii, care sînt următoarele:

1. Fapta săvîrşită de o persoană de vîrsta cuprinsă între 14-16 ani, care conţine semnele a două infracţiuni, pentru una din care răspunderea survine de la vîrsta de 16 ani, iar pentru cealaltă infracţiune de la 14, fapta se va califica în baza normei ce prevede tragerea la răspunderea penală de la vîrsta de 14
2. Persoana poate fi pedepsită pentru infracţiunea intenţionată în componenţa căreia intrau şi caracteristici obiective care nu erau acţiunea(inacţiunea) sau urmarea imediată, numai dacă ea era cunoscută de existenţa acestora. Ea poate fi pedepsită conform altei norme ce nu prevede aceasta stipulaţie, dacă nici astfel de normă nu există atunci fapta infractorului nu este infracţiune.

3. Persoana care crede că fapta sa nu este infracţiune dar în realitate este contrariul, calificarea se va face în baza normei ce incriminează fapta dată, deci eruarea de drept nu este o cauză ce înlătură răspunderea penală.
4. Fapta ce de fapt a prejudiciat alt obiect decît asupra căruia a fost îndreptată intenţia infracţională se va califica ca tentativă de infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei acestuia indiferent de obiectele lezate, iar dacă a trebuit sau putea să prevadă vătămarea celorlalte obiecte, el va fi tras la răspundere pentru cumul de infracţiuni
5. Folosirea altor mijloace dar nu mai puţin eficiente (eroare în mijloace) la calificarea infracţiunii nu influenţează.
6. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace ineficiente, în momentul de faţă, pe care vinovatul le considera eficiente, se va califica ca tentativă la infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei acestuia.
7. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace inapte, improprii a acelor mijloace care, în orice condiţii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit.¹⁹ De exemplu, folosirea pentru otrăvirea unei persoane a unei substanţe total inofensive, cum ar fi laptele.
8. Fapta ce a cauzat prejudiciu altei persoane decît celei asupra căreia a fost îndreptată intenţia infracţională din motive independente de voinţa făptuitorului se va califica ca cumul de infracţiuni: tentativă la infracţiune în dependenţă de îndreptarea intenţiei şi infracţiunea din imprudenţă asupra persoanei prejudiciate de fapt.
9. Fapta la săvîrşirea căreia vinovatul conştientizează existenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, care de fapt lipseau, presupune tentativa la infracţiunile cu circumstanţe agravante sau infracţiunea consumată cu circumstanţe atenuante.

O altă subgrupă de reguli speciale de calificare a unei singure infracţiuni sunt regulile de calificare a infracţiunilor parţial neconsumate, care prevăd că în limitele unei singure componenţe de infracţiune etapa ulterioară o conţine pe cea precedentă, adică actele de pregătire se încadrează în tentativă, tentativa în infracţiunea fapt consumat şi respectiv faptul consumat în infracţiunea fapt epuizat.

Participaţia la infracţiune este una din cele mai periculoase forme de activitate infracţională, de aceia la calificarea infracţiunii săvîrşite de mai multe persoane trebuie efectuată exact pentru ca fiecare participant să răspundă personal pentru fapta săvîrşită. Pentru aceasta este nevoie de condus de anumite reguli cum ar fi:

1. Fapta autorului ce execută şi actele complicelui, organizatorului, instigatorului absoarbe în sine acţiunile celorlalte persoane.
2. Persoana participantă la săvîrşirea infracţiunii cu subiect special şi care nu are caracteristicile ultimului, va răspunde doar pentru complicitate la această infracţiune
3. In cazul excesului de autor ultimul va răspunde pentru fapta săvîrşită, iar ceilalţi pentru acea parte a acestia care se include în intenţia infracţională comună.

Ultimul set de reguli la calificarea infracţiunilor în limita unei singure componenţe de infracţiuni se folosesc la calificarea legitimii apărări putative:

1. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative nu atrage răspunderea dacă persoana nu a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să prevadă lipsa unui atac real şi nu a depăşit limitele legitimii apărări.
2. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative atrage răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită dacă persoana nu a prevăzut, dar reieşind din circumstanţele săvîrşirii faptei, trebuia sau putea să prevadă, că atacul real lipseşte.

Regulile speciale de recalificare a infracţiunii se aplică în cazul în care se schimbă legislaţia penală. In acest caz recalificarea după o lege nouă este posibilă numai în cazul în care fapta săvîrşită este reglementată atît de legislaţia precedentă cît şi de cea actuală şi plus la aceasta noua lege să fie mai blîndă şi nicidecum să nu înrăutăţească situaţia infractorului. Recalificarea se face şi în cazul schimbării circumstanţelor de fapt ce se oglindesc în materialele dosarului sau poziţia faţă de anumite probe la o etapă mai avansată a procesului penal. Incepînd de la transmiterea cauzei în judecată poate avea loc de asemenea o recalificare imediată în instanţă. Dacă schimbările sunt esenţiale sau apar unele neclarităţi, cauza se va transmite spre reanchetare. Poate avea loc modificarea învinuirii în instanţa de judecată, dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului (art.325 C.P.P. al R.M.) .

^[1]  Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. М., 1984. p.21, cit. de В.Н. Кудрявцев, op. cit. p.4.

^[2]  Л.Д. Гаухман, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция, 1999, p.44.

^[3]  Ibidem, p.45.

^[4]Al.Borodac, op.cit., p.25.