Legea penală este unul din principalele mijloace ale statului în lupta cu criminalitatea, garantul asigurării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Ea obligă organele corespunzătoare ale puterii de stat ca în cazul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, interzise de legea penală, să-l tragă pe vinovat la răspundere penală. Realizarea acestei sarcini se poate efectua doar prin calificarea infracţiunii. Rolul legii penale în procesul calificării infracţiunilor este deosebit de mare. În primul rînd ea constituie baza juridică a calificării infracţiunilor. În felul acesta în procesul calificării distingem două extremităţi: pe de o parte, normele legii penale în care se conţine modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică componenţa de infracţiune, pe de altă parte un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă.
Procesul calificării infracţiunii se finisează cu concluzia cu privire la norma juridico-penală cuprinsă în faptă prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei norme concrete a legii penale.
Articolul este elementul structural de bază al codului penal, care conţine, în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol coincide cu norma penală, care are construcţie trihotomică: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea[1]. Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică norma penală. Dispoziţia este partea normei, în care se prescrie sau se interzice un comportament pentru persoanele, care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză. Sancţiunea este partea legii penale, care determină tipurile de pedepse pentru fapta săvîrşită descrisă în dispoziţie.
Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se conţin în dispoziţia normei penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este elementul esenţial al normei penale deoarece prevede conduita ce trebuie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală.
Calificarea faptelor infracţionale potrivit normelor cu dispoziţie descriptivă se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple. Dar cît de complet n-ar fi descrisă fapta infracţională în normă penală, totuşi vor rămîne unele momente pe care legiuitorul sau în genere nu le-a indicat, sau le-a indicat într-o formă generală. Este de observat că dispoziţiile descriptive singure conţin un şir de termeni care trebuie interpretaţi anume în sensul introdus de legiuitor în textul legii. De aceea în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesar mai întîi a dezvălui profund şi multilateral conţinutul termenilor stabiliţi de legislator[2].
Dispoziţia de blanchetă nu conţine descrierea tuturor caracteristicilor infracţiunii, dar pentru dezvăluirea conţinutului se fac trimiteri la acte normative: hotărîrile şi dispoziţiile guvernului, regulile, instrucţiunile, regulamentele şi ordinele ministerelor şi departamentelor. La aplicarea normelor cu astfel de dispoziţie, pentru stabilirea semnelor care nu sînt direct indicate în ele, trebuie să ne referim la acte normative ale ramurii de drept. Într-un caz aceste pot fi norme constituţionale, în altul - norme ale dreptului civil, muncii, funciar, procedurii penale, ecologic, administrativ. Semnele unor astfel de infracţiuni sînt, de regulă, multilaterale şi variabile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă pentru folosire şi ar necesita schimbarea ei ori de cîte ori ar fi modificate normele la care se face trimitere[3].
Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să descopere sensul real al normei juridico-penale. În scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legiuitorului exprimate în normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili dacă, şi în ce limite, norma penală îşi găseşte aplicarea în cazul concret. Interpretarea normelor de drept penal în procesul calificării infracţiunilor este o necesitate, fiindcă oricît de clar ar fi ele formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, este necesar să se stabilească, de fiecare dată, dacă sînt aplicabile pentru calificarea infracţiunilor concrete. Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile a interpretării cît mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică prin fapte că unele texte ale legii necesită o redactare mai substanţială, fiindcă nu sînt destul de clare, conţin termeni cu sensuri multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere.
Pentru lămurirea şi concretizarea deplină a conţinutului noţiunii calificării infracţiunii e necesar a determina locul calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind
numai o formă de realizare a dreptului. Prin realizarea dreptului se înţelege procesul de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecţi de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor.
In literatura juridică există opinia unanimă ca aplicare a dreptului cunoaşte diferite faze, însă privinţa nominalizării lor sînt păreri diferite. De exemplu profesorul rus V. Kudreavţev, consideră că noţiunea aplicarea normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea şi analiza normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice; 4) elucidarea sensului şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare[4]. Profesorul român N. Popa, afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte faze: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normei juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Existenţa acestor faze nu înseamnă în nici un caz fragmentarea, fărâmiţarea procesului de aplicare; în realitate el este un proces unitar. Din acest motiv este foarte greu de stabilit o ordine strictă a desfăşurării lor[5]. Profesorii ruşi A. Piontkovski şi V. Menşaghin[6], consideră că „procesul calificării infracţiuni comise de către condamnat prezintă aplicarea legii penale la un caz concret" adică noţiunile în cauză sînt identice. Conform afirmaţiilor lui V. Kudreavţev, I. Farber, P. Nedbailov, calificarea infracţiunii cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridico- penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi în fixarea acestei alegeri în actul de aplicare[7]. Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei, interpretarea normei juridice reprezintă, după părerea lor numai nişte premize, condiţii ce asigură calificarea corectă a infracţiunii. Nu trebuie de confundat fazele aplicării normelor juridice, de asemenea şi ale calificării infracţiunii, cu etapele procedurii penale.
[1] M. Basarab, Drept penal: partea generală, vol.I, Ed. Lumina LEX, 1997, p.27.
[2] Al. Borodac, op. cit., p.24
[3] Ibidem, p. 32.
[4] B.H. Кудрявцев, op. cit. p.13.
[5] N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, p.220.
[6] Пионтковский A.A., Меныпагин В.Д. Курс советского уголовного права. Особенная часть. Т.1. Москва, 1955 r.cit. de B.H. Кудрявцев, op. cit. p.12.
[7] Ibidem, p.13.