In realitate infracţiunea tot timpul este concretă şi răspunderea penală survine doar pentru fapte reale, concrete semnele căreia se cuprind în componenţă de infracţiune. Pentru a determina ce infracţiune anume s-a săvîrşit de persoana dată în situaţia concretă, adică a califica infracţiunea, se poate doar prin intermediul aşa instrument cum este componenţa de infracţiune. Conţinutul infracţiunii este totalitatea caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale acestor patru elemente ale sale, prevăzute în ipoteza normei de incriminare, datorită cărora o infracţiune se distinge de toate celelalte infracţiuni fie din grupe diferite, fie din aceiaşi grupă. Componenţa de infracţiune este unicul temei juridic pentru a trage persoana ce a săvîrşit infracţiunea la răspundere penală. Prin desrierea şi interzierea sub sancţiune penală a unor fapte, legiuitorul creează noţiunele diferitor infraţiuni. In acest scop, el prevede în fiecare normă incriminatoare toate condiţiile pe care le considreă necesare şi suficiente pentru ca o faptă anumită să constituie infracţiune. Totalitatea acestor condiţii formează conţinutul acelei infracţiuni. Desigur, conţinutul infracţiunii, aşa cum este stabilit în norma incriminatoare, nu este decît tiparul sau modelul abstrac al infracţiunii, este necesar săvîrşirea une fapte care să se încadreze în adestb tipar, adică să corespudă mpdelului legal, să îndeplinească tote condiţiile cerite de lege pentru existenţa infracţiunii respective. Astfel spus pentru a califica o faptă ca infracţiune trebuie de demonstrat că ea prezintă conţinutul unei anumite infracţiuni.
După părerea lui A. Gherţenzon "toate semnele componenţei de infracţiune se conţin în dispoziţia normei". Trebuie de remarcat că dispoziţia normei este un element de structură a normei, în care se descrie conţinutul acţiunii (infracţiunii) subiectului infracţiunii. Dispoziţia indică forma comportamentului, ce dă naştere la anumite consecinţe juridice, Această opinie nu corespunde realităţii "în articolele din legea penală, de regulă, nu-s indicaţii privind obiectul sau subiectul infracţiunii. Rezultă că funcţia componenţei de infracţiune constă în a fi unealtă de calificare a infracţiunii. In aşa fel , dacă componenţa de infracţiune ar coincide exact cu dispoziţia normei şi nu ar avea nici un element neprevăzut de aceasta, atunci problema calificării infracţiunii ar fi foarte simplă era destul de a stabili numai ceea ce-i stabilit în textul legii. Matei Basarab desfiinţează două tipuri de conţinuturi a infracţiunii: conţinutul abstract(legal) şi conţinutul concret[1]. Conţinutul abstract este acel prevăzut expres în lege iar cel concret cuprinde pe lîngă caracteristicile specifice, tipice şi esenţiale ale conţinutului legal şi altele care nu au relevanţă juridică în privinţa considerării fapte ca infracţiune. Intre cele două conţinuturi există o strînsă legătură, în sensul că cel concret îl cuprinde pe cel legal, însă este mai bogat decît acesta deoarece are şi caracteristici în plus cu ajutorul cărora se stabileşte de către instanţă de judecată pericolul concret, care poate fi diferit la infracţiuni de acelaşi fel. Totdeauna cînd se sevîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală, organele judiciare trebuie să constate dacă ea întruneşte sau nu conţinutul legal al unei infracţiuni, după ce vor stabili conţinutul ei concret . Această operaţie se numeşte încadrarea juridică a faptei adică stabilirea în conţinutul faptei concrete a conţinutului legal al unei infracţiuni[2].
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este, deci , cu conţinutul noţiunilor diferitor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării interpretării şi aplicării legii , funcţia generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni , constituind singura bază de caracterizare juridico-penale a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etape încadrării juridice a unor fapte concrete[3]. Componenţa de infracţiune joacă un rol important la calificarea infracţiuni, de exemplu: "cendinţă de ai prelevă sau utiliză organele sau ţesuturile înainte de moarte sau uciderea din acest motiv poate fi ca scopul acestuia şi va fi calificat ca omor cu scopul de a preleva , şi/sau utiliza, comercializă organele sau ţesuturile victimei (art.146. lit.(l)). Astfel de acţiuni nu va trebui suplimentar de calificat conform articolului 158.CP.al RM. deoarece aceste semne caracterizează infracţiunea de omor.
Teoria dreptului penal cunoaşte mai multe tipuri de clasificări a componenţelor de infracţiune: După structura sa componenţele de infracţiune se împart în simple şi complexe . Sînt conţinuturi simple acelea care cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă sau modalitate normativă. Conţinuturile complexe sînt acelea cînd infracţiunea este reglmentată în două sau mai multe variante (art.188 C.P. al R.M."Tîlhăria") sau aceiaşi infracţiune apare conturată sub mai multe modalităţi[4]. In ipoteza unui conţinut complex alcătuit din variante independente ale aceleiaşi infracţiuni, deşi conţinuturile acestora sînt alternative, infracţiunea putându-se realiza în oricare din alternativele sale , pluralitatea de variante odată realizată nu reprezntă şi o pluralitate de infracţiuni, deci se va califica ca o singură infracţiune indiferent de modalitatea efectuării acesteia.
După criteriul formelor infracţiunii se întîlnesc conţinuturi integral trunchiate sau atipice, care corespund formelor atipice ale infracţiunii (tentativa, actele preparatorii, complicitatea). La calificarea astfel de infracţiuni trebuie de luat în seamă toate condiţiile cerute pentru infracţiunea tip cît şi condiţiile pentru existenţa tentativei la acea infracţiune sau, după caz, pentru existenţa instigării sau complicităţii[5].
După gradul prejudiciabil se disting conţinut de bază (tipic) şi conţinut agravant şi atenuant. Calificînd infracţiunile cu conţinut de bază este necesar să găsim un număr minim de caracteristici ale elementelor infracţiunii, care sînt necesare pentru existenţa ei[6]. De exemplu furtul (art.186 al.(1) C.P. al R.M.) Conţinutul agravant cuprinde pe lîngă caracteristicile conţinutului infracţiunii de bază şi alte fie obiective , fie subiective, ori şi unele şi altele , denumite şi circumstanţe de agravare deoarece fac ca infracţiunea să capete acest caracter. Aceste elemente agravante se întîlnesc în dispoziţia articolului 78 C.P al R.M. din parte generală. Unele circumstanţe agravante sînt stipulate chiar în conţinutul articolului din partea specială, de exemplu omorul prin mijloace periculoase pentru viaţă şi sănătatea mai multor persoane. (Art.145.lit.f C.P al R.M.). Conţinutul atenuant are unele caracteristici de ordin obiectiv sau subiectiv datorită cărora infracţiunea prezintă un pericol mai redus în raport cu conţinutul ei de bază. Aceste ceracteristici sînt denumite circumstanţe de atenuare. De exemplu: omorul în stare de afec (art.146. C.P al R.M.). Caracteristic acestor componente în cadrul calificării constă că în faptul că în afară de elementele constitutive generale ca subiectul, obiectul , latura obietivă şi subiectivă este obligatoriu de constatat existenţa acelui element atenuant, la momontul de faţă afectul.
Întrucît componenţa de infracţiune are o anumită structură , ea trebuie să aibă o oarecare costrucţie concretă. Prin structura conţinutului infracţiunii se îngele modul în care se organizează şi se configurează ca părţi de aceluiaşi ansamblu diferite elemente componente de conţinutului infraţiunii. Cunoaşterea structurii este importantă atît pentru determinarea elementelor componete ale conţinutului, cît şi pentru cunoaşterea diferitor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii, a relaţiilor reciproce , precum şi a naturii şi poziţiei acetora în raport cu actul de conduită interzis. Aceasta înţelegere permite a se cunoaşte care din elemenele şi condiţiile prevăzute de norma penală incriminatore sînt determinate pentru existenţă infracţiunii şi deci esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale[7].
Structura componenţei oferă răspuns la întrebarea cînd infracţiunea se consideră terminată, ceia ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei .
In componenţă de infracţiune se cuprinde o totalitate de semne juridice ce caracterizează fapta concretă ca infracţiune[8] Prin semn se înţelege îsuşirea, proprietatea, trăsătura, particularitatea fenomenului sau faptului, după care se poate să-l cunoaştem, comparăm, identificăm,. In componenţa infracţiunii se conţin aşa semne care sînt esenţiale, distinctive, necesare şi suficiente pentru calificarea infracţiunilor. După opinia academicianului Kudreavţev, semnele componente de infracţiune, cu ajutorul cărora fapta se califică ca infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe[9].
- Impreună cu alte semne să-i determine caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei.
- Să deosebească o infracţiune de alte infracţiuni şi contravenţii.
- Să fie direct indicate în lege sau să reiasă din ea la interpretare.
- Să nu derive din alte semne.
- Să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin de o anumită categorie.
La multe infracţiuni aceste semne sînt asemănătoare avînd doar o mică diferenţiere spre exemplu furtul şi jaful se deosebesc doar prin modul sustragerii. Omogenitatea faptei permite legiuitorului a constata interpretarea largă a noţiunii, săvîrşirea repetată a infracţiunii. Aşa o decizie legislativă criminologic este foarte întemeiată spre exemplu potrivit art.186 C.P al R.M. repetarea infracţiunii.
Calificarea corectă a componenţelor înrudite e bazată pe strictă determinare a semnelor distinctive, care există ori lipsesc în componenţa dată de infracţiune. Deseori componenţele înrudite se raportează ce parte şi întreg. In acest caz fapta se va califica după norma specială ce conţine semnele faptei comise. La calificarea componenţelor înrudite pe lîngă evidenţierea semnelor distinctive este important de a stabili de asemenea şi elementele comune.