Stabilirea corectă şi în deplinătate a circumstanţelor obiective ale infracţiunii săvîrşite este condiţia necesară pentru calificarea justă a faptei. Fiecare infracţiune în parte este însoţită de multiple şi diferite circumstanţe, factori. Insă pentru calificarea corectă a faptei au însemnătate numai acele circumstanţe obiective, care sînt totodată şi elemente ale componenţei de infracţiune. Deci, în primul rînd trebuie stabilit obiectul infracţiunii, prin ce se manifestă latura obiectivă, cum se caracterizează latura subiectivă a componenţei de infracţiune şi care este subiectul infracţiunii săvîrşite. Toate acestea se stabilesc în baza prevederilor cuprinse în capitolele VI, VII, VIII şi IX din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova.
In primul rînd, se stabileşte conţinutul obiectului componenţei de infracţiune, pentru că anume el conturează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. In doctrina dreptului penal se consideră de către mai mulţi autori că obiectul infracţiunii îl formează relaţiile sociale ocrotite de normele dreptului penal.
Academicianul rus V. Kudreavţev are părerea că obiectul infracţiunii cuprinde[1]:
- Relaţiile sociale reale între oameni;
- Forma lor juridică, care reglementează conduita subiecţilor şi asigură apărarea lor;
- Premizele, condiţiile, formale materiale ale existenţei relaţiilor sociale.
In dispoziţia articolelor codului penal adeseori este descris numai un element din cele enumerate mai sus, însă pentru calificarea adecvată este necesar a stabili toate elementele acestuia.
Acţiunea omului ca să fie considerate ca infracţiune trebuie să aducă atingere uneia din valorile ocrotite de normele dreptului penal şi arătate în articolul respectiv a C.P. al R.M.
La calificarea infracţiunii trebuie de stabilit dacă sau lezat ori sau pus în pericol valorile sociale. Autorul rus Alekseev[2] diferenţiază valorile în: materiale şi morale în dependenţă de trebuinţele sociale fizice şi psihice. Determinarea lezării valorilor la calificarea infracţiunii este mai puţin dificilă prin faptul că acestea au de obicei o reflectare bănească ce se face prin aprecierea obiectului material. Aceasta este specific infracţiunilor contra proprietăţii. Anumite dificultăţi survin la constatarea obiectului infracţiunii la infracţiuni contra persoanei. Are dreptate Narcis Giurgiu[3] cînd consideră că cel ce aplică dreptul, poate deasemenea, deveni subiect evaluator. La un anumit moment se poate produce o discrepanţă flagrantă între evaluarea abstractă a legiuitorului, materializată în norma penală şi calificarea efectuată de judecătorul care se confruntă cu o acţiune sau inacţiune, cărei trebuie să i se găsească veşmîntul juridic adecvat. De exemplu în articolul 14 aliniatul 2 C.P. al R.M. „nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi formal conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil a unei infracţiuni" . Astfel putem sesiza că soluţia legală examinează, opune evaluării legiuitorului pe acea a judecătorului asupra existenţei însăşi a infracţiunii, implicit asupra caracterului de valoare socială a entităţii lezate de făptuitor. In alţi termeni calificînd concret fapta săvîrşită şi constatînd o vătămare sau o periclitare neînsemnată a valorii sociale, judecătorul deneagă valoarea socială respectivă, fapt ce este de competenţa legiuitorului.
Costică Bulai precizează mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, [4] ţinîndu-se seama de anumite probleme teoretice şi practice privind structura părţii speciale a dreptului penal, determinarea gradului de pericol social al infracţiunii, pentru o corectă calificare a acestora.
Sunt cunoscute astfel categoriile de obiecte juridice şi materiale, obiect juridic generic şi obiect juridic specific, obiect juridic principal şi secundar(adiacent).
Prin obiect juridic generic se înţelege obiectul comun unui grup de infracţiuni, constituit dintr-un fascicol de relaţii sociale formate în jurul şi datorită uneia dintre valorile fundamentale ale societăţii. Obiectul juridic generic are o mare însemnătate în activitatea de aplicare a dreptului. Determinarea corectă a obiectului juridic generic contribuie în special la calificarea infracţiunilor prin reducerea sferei de căutare a normei de incriminare corespunzătoare. De exemplu, la stabilirea faptului că subiectul a acţionat cu scopul de cupiditate, apare posibilitatea de a limita aria de căutare în principal la normele din Capitolul VI „Infracţiuni contra patrimoniului"[5]. Obiectul generic al infracţiunii face posibilă stabilirea caracterului social-periculos al acţiunilor concrete. În unele cazuri deosebeşte infracţiunile de alte acţiuni ilegale (delicte, contravenţii). Obiectul generic al infracţiunii nu-i permite însă a distinge specificul unor infracţiuni apropiate una de alta. De aceia la calificarea infracţiunii teoria dreptului penal indică şi obiectul nemijlocit al infracţiunii care formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat infractorul. Noţiunea desfăşurată a obiectului nemijlocit se conţine numai în unele articole ale Părţii speciale a codului penal . De exemplu, în calitate de obiect nemijlocit al Trădării de patrie art.337C.P. al R.M. indică suveranitatea , inviolabilitatea teritorială sau securitate statului şi capacitatea de apărare a RM.
În multe articole ale Părţii Speciale obiectul nemijlocit nu e indicat direct şi nu se determină noţiunea lui. Profesoara rusă N. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinînd cont de regulile tehnicii legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cît mai laconică, iar volumul cît mai restrîns, mai des în dispoziţia normelor penale descrie obiectul nemijlocit prin intermediul redării semnelor daunelor prejudiciabile obiectelor materiale sau victimilor, şi locului săvîrşirii infracţiunii[6].
Distincţia între obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii are în vedere natura obiectului, material sau nematerial. Obiectul juridic constituie valoarea socială împotriva cărei se îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată, şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia. Obiectul juridic al infracţiunii prezintă interes cel puţin din două puncte de vedere[7]:
- pentru determinarea gravităţii diferitelor fapte infracţionale, gravitate determinată de însemnătatea valorii sociale vătămate efectiv sau potenţial prin săvirşirea faptei respective;
- pentru calificarea juridică justă a infracţiunii, mai ales în situaţiile în care există similitudini între infracţiuni în planul modului de realizare a acţiunii incriminate.
Obiectul juridic exisă la orice infracţiune, indiferent de existenţa şi a unei expresii materiale a valorii sociale în cadrul obiectului respectiv. Obiectul juridic şi obiectul material se corelează ca o categorie socială şi o categorie corporală(materială).
În opinia unor autori, infracţiunea poate aduce atingere obiectului apărării penale, atît în mod nemijlocit, cît şi în mod mijlocit prin intermediul obiectuluiu material. În legătură cu aceasta, obiectul material al infracţiunii, fie că este recunoscut ca factor de sine stătător şi obligatoriu, fie că este recunoscut avind caracter facultativ, specific doar pentru unele infracţiuni. A.Piontkovskii nu consideră necesară separarea obiectului juridic astfel spunînd „introducerea în teoria despre obiectul infracţiunii a noţiunii de obiect material al infracţiunii nu este generată de necesitate şi nu este întemeiată metodologic". La infracţiunile de rezultat există o legătură mare între urmările prejudiciabile şi obiectul material. Astfel acţiunea făptuitorului trebuie să fie îndreptat direct spre aceasta de al vătăma, sau influenţa în altă formă. De aceia, numai condiţionarea reciprocă a celor două aspecte: acţiunea şi orientarea ei asupra obiectului material al infracţiunii formează temei pentru recunoaşterea acţiunii în calitate de infracţiune[8].Acele infracţiuni, care au obiect material, pot fi săvîrşite doar pe calea influenţării asupra acestui obiect. În această ipostază, oricît ar dori subiectul producerea unei atingeri asupra obiectului apărării penale, aceasta nu se va produce fără o influenţare corespunzătoare asupra obiectului material. Totodată specificul obiectului material constă în aceia că, în majoritatea cazurilor, infracţiunea, nu-i cauzează vreo vătămare. De exemplu, în cazul furtului, bunul sustras nu suferă nici o vătămare şi continuă sa-şi exercite menirea socială, satisfăcînd necesităţile noului lui posesor. În asemenea cazuri la calificarea infacţiunii este necesar de a stabili doar existenţa acestuia. În mod excepţional obiectul material al infracţiunii este vătămat în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor, inclusiv a documentelor, masivelor forestiere a mijloacelor de transport. În asemenea cazuri, la calificarea infracţiunii este necesar de stabilit atît obiectul material, cît şi gradul deteriorării acestuia.
Există unele infracţiuni pentru a căror existenţă este necesar ca obiectul material să îndeplinească anumite condiţii, cum ar fi ca să constea într-un bun mobil, să fie de o anumită natură, de exemplu să fie un dosar, registru, document, sau orice alt înscris, ca în cazul sustragerii sau disrugerii de înscrisuri, să se afle într-un anumit loc. În toate aceste cazuri la calificarea infracţiunii este necesar de a stabili dacă obiectul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; în caz contrar fapta nu constituie infracţiune, chiar dacă toate celelalte condiţii ar fi îndeplinite.
Există infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sînt, de exemplu, infracţiunile complexe şi infracţiunile cu obiect juridic multiplu, necomplex, la care obiectul apărării penale este alcătuit din două sau mai multe valori sociale. In aceste situaţii, în legătură unuia din acestea cu obiectul juridic generic al infracţiunii, acestea se împart în obiect juridic principal şi obiect juridic secundar al infracţiunii.
In cadrul calificării stabilirea obiectului juridic principal ne permite a determina cărui grup de infracţiuni aparţine acesta, căci obiectul juridic principal tot timpul se include în obiectul generic al infracţiunii. Astfel la infracţiunea de tîlhărie, obiectul juridic principal constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial, deci din start vom atribui această infracţiune Capitolului al VIII-lea a Codului penal infracţiuni contra patrimoniului. Stabilirea obiectului secundar de asemenea joacă un rol important la calificarea infracţiunii pentru că în dependenţă de acesta se stabilesc unele din cele mai complicate probleme a calificării cum ar fi: concretizarea maximă a caracterului prejudiciabil al multor infracţiuni; precizarea structurii conţinuturilor şi determinarea funcţiilor unor asemenea subelemente structurale ca metoda, scopul infracţiunii; profilarea momentului consumativ al unui şir de fapte infracţionale.
In concluzie se poate de spus că procesul calificării infracţiunii după obiect presupune elucidarea următoarelor chestiuni:
- care relaţii sociale au suferit sau au putut suferi în urma faptei comise;
- care norme juridico-penale apără aceste obiecte;
- alegerea dintre aceste norme a unei singure norme penale sau a unui cumul de norme care trebuie invocate pentru calificarea faptei concrete.
Determinarea obiectului infracţiunii prezintă numai o etapă a calificării ei şi după cum s -a menţionat, aceasta poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate porni o cauză penală.
[1] Ibidem, p.75.
[2] S. Brînză, ,Corelaţia dintrerelaţia socială şi valoarea socială în contextul obiectului infracţiunii . //Revista Naţională de Drept, nr.6/2003. p18.
[3] N Giurgiu, op.cit., p.28.
[4] C. Bulai ,op.cit., p.196.
[5] S. Brînză, Analiza evoluţiei noţiunii de susrtagere. //Revista Naţională de Drept, nr..3/2003, p.4.
[6] Кузнецов Н.Ф. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ, Японии. М. 1998 г., p.56.
[7] S. Brînză,Hîrtiile de valoareca obict material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.9/2003, p.6.
[8] S. Brînză,Insemnătatea obiectului material al infracţiunii. //Revista Naţională de Drept, nr.2/2004, p.6.