Latura obiectivă a infracţiunii constă în manifestarea exterioară a omului - acţiunea, inacţiunea - care atinge, lezează valorile ocrotite prin lega pîna lă, atingere ce se poate manifesta printr-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare imediată infracţională.[1]
Privind componenţa externă a faptei penale, latura obiectivă cuprinde în mod necesar trei elemente:
- un act de conduită interzis;
- urmare imediată;
- legătură de cauzalitate între acţiunea şi urmarea respectivă.
Aceste trei elemente sînt necesare pentru structura laturii obiective a oricării infracţiuni. In unele cazuri, incriminările din partea specială a legii penale prevăd însă şi condiţii, cerinţe suplimentare pentru configurarea elementului material al infracţiunii, cum ar fi cele referitoare la mijloacele săvîrşirii, condiţiile de loc, timp sau alte asemenea, situaţie în care demonstrarea prezenţei lor devine necesară pentru existenţa faptei penale.
Fapta materială reprezintă principalul element al laturii obiective şi constă în actul de conduită interzis, care poate fi o acţiune sau inacţiune. Acţiunea reprezintă o comportare pozitivă, o conduită a făptuitorului prin care se face ceva, de natura să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale. Acţiunea este legată de o normă prohibitivă. De cele mai multe ori acestea sînt descrise în dispoziţiile articolelor din Partea specială de exemplu art. 140 „Propaganda războiului", art. 168 „Muncă forţată", art. 171 „Violul", art.177 „Incălcarea inviolabilităţii vieţii personale" din Codul Penal al Republicii Moldova. In asemenea dispoziţii sînt exact şi exhaustiv enumerate toate acţiunile prin care se poate săvîrşi fapta. De exemplu art. 165 Codul Penal al Republicii Moldova „Traficul de fiinţe umane" se face prin recrutare, transportare, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane cu un anumit scop. In asemenea cazuri este destul de uşor a califica fapta doar prin identificarea unei acţiuni incriminate de legea penală. Anumite probleme apar în cazul cînd legiuitorul nu descrie fapta infracţională doar numai urmările prejudiciabile. De exemplu art. 145 Codul Penal al Republicii Moldova „Omorul intenţionat". La calificarea acestor infracţiuni trebuie de stabilit ce anume fapte ar putea să ducă la astfel de urmări căci un anumit obiect nu poate fi lezat, sub diversele lui aspecte, prin orice acţiune, spre pildă, viaţa nu potae fi lezată prin cuvinte, iar unele obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate prin acelaşi fel de acţiuni. De exemplu, prin lovire se poate vătăma sănătatea, sau integritatea corporală, poate fi ucisă o persoană ori să se distrugă sau să degradeze un bun.
Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o faptă pe care legea pretinde să fie îndeplinită, încadrîndu-se în acest mod într-o normă onerativă. Inacţiunea nu este o caracteristică fizică, dar socială. Din punct de vedere fizic persoana poate să se comporte activ, însă dacă ea nu îndeplineşte anumite indicaţii prevăzute de lege, încălcînd-o în acest mod, sîntem în prezenţa unei infracţiuni. Prin esenţa sa inacţiunea este o formă de comportare a omului mult mai complicată decît acţiunea. La calificarea unei inacţiuni drept faptă infracţională în afară de legea penală încalcătă trebuie de stabilit existenţa unei obligaţii şi posibilităţi reale a persoanei de a acţiona într-un anumit mod. Obligaţiunea de a acţiona poate să reiasă din:
- Indicaţia directă a legii sau a unui act normativ;
- îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau profisionale, precum şi din relaţiile de rudenie sau alte relaţii personale;
- Activitatea anterioară a persoanei.
La calificarea acţuinii (inacţiunii) o mare atenţie trebuie acordată infracţiunilor continuate sau prelungite. în aceste cazuri trebuie să se ţină cont de faptul că ele necesită a fi delimitate de pluralitatea de infracţiuni.
Calificare juridică penală după latura obiectivă a infracţiunii presupune pe lîngă elucidarea acţiunilor periculoase şi determinarea consecinţelor survenite. Fiecare faptă infracţională săvîrşită aduce anumite schimbări în lumea obiectivă şi are diferite consecinţe. Acestea se califică ca atare doar atunci cînd acţiunea sau inacţiunea infracţională au pricinuit sau au putut să pricinuiască o daună reală esenţială valorilor sociale ocrotite de legea penală. Ele în nici un caz nu pot exista fără obiect, sînt determinate de conţinutul lui şi îi aduc daune social periculoase.
în funcţie de faptul dacă consecinţele criminale se includ sau nu în componenţa de infracţiune în calitate de semne de sine stătătoare ale ei, în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor componenţelor de infracţiune în materiale şi formale.
Din ipotezele menţionate se poate de tras următoarea concluzie importantă. Dacă consecinţele prejudiciabile nu sînt incluse în calitate de semn obligatoriu al infracţiunii, atunci lipsa lor nu exclude posibilitatea calificării acţiunii (inacţiunii) infracţionale potrivit articolului care prevede infracţiunea dată. Dacă însă consecinţele faptei prejudiciabile sînt prevăzute ca semn al componenţei de infracţiune examinate, atunci lipsa lor exclude calificarea acţiunii(inacţiunii) săvîrşite drept componenţă de infracţiune consumată iar uneori omite în genere existenţa oricărei componenţe de infracţiune.
Raportul de cauzalitate constituie a treia componenţă a laturii obiective a infracţiunii şi constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între fapta incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce. Raportul de cauzalitate deşi caracteristic la toate infracţiunile în mod practic la calificarea infracţiunii, problema stabilirii sale se pune numai în legătură cu infracţiunile materiale.
La calificarea infracţiunii pentru stabilirea existenţei raportului cauzal trebuie de respectat următoarele reguli[2]:
- stabilirea corectă a antecedenţei cauzale. în acest scop, urmează să fie identificate, în antecedenţa rezultatului, toate contribuţiile umane care ar putea avea legătura cauzală cu aceasta;
- stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. în antecedenţă cazuală a rezultatului pot fi reţinute numai acele contribuţii cu privire la care sa stabilit nu numai aspectul fizic, ci şi aspectul psihic al legăturii de cauzalitate;
- determinarea contribuţiilor esenţiale şi a celor înlesnitoare.
în afara celor trei subelemente ale laturii obiective a infracţiunii analizate mai sus, există şi unele împrejurări ca timpul, locul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii. Acestea sînt prezente cu ocazie săvîrşirii oricărei infracţiuni concrete însă la calificarea acestora ele sînt obligatoriu de determinat doar cînd acestea fac parte din componenţa de bază a infracţiunii sau în componenţa de agravare.
[1] M. Basarab,op.cit., p.194.
[2] C. Bulai, Drept penal. Partea generală. Ed." ALL BECK", Bucureşti, 1997, p.185.