Studiind faptele infracţionale, de fiecare dată organele de drept trebuie să hotărască dacă ele constituie o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. In funcţie de aceasta faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau cu mai multe articole ale legii penale. Iată de ce este necesară mai întîi de definirea noţiunii de infracţiune unică şi delimitarea ei de pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea unică constituie o acţiune (inacţiune), sau un sistem de acţiuni ce nimeresc sub dispoziţia unei singure norme juridico-penale, adică a unui articol, aliniat, sau punct al unui articol al Părţii speciale a Codului penal.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiune au fost puse în evidenţă, în doctrină, pornindu-se de la definiţia legală, aşa cum este formulată în art. 33 C.P. al R.M., La art.114 C.P. al R.M. este reglementată calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni. In cazul de faţă legea stabileşte că calificarea unui concurs de infracţiuni determinat la art.33 C.P. al R.M. se efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol al legii penale, care prevede faptele prejudiciabile săvîrşite.
După cum e ştiut, concurs de infracţiuni se consideră săvîrşirea de către o persoană a două sau a mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau alineate ale unui singur articol din Partea Specială a Codului penal, fără ca ea să fie condamnată pentru vreuna dintre ele. De exemplu, A. a pătruns în apartamentul lui B. de unde a sustras bunuri în sumă de 3500 lei. Peste trei zile a început să se certe cu prietenul său D.; cearta a trecut în bătaie, în timpul bătăii A. i-a cauzat lui D. vătămare medie a sănătăţii, în cazul de faţa acţiunile lui A. vor fi calificate conform prevederilor art.114 C.P. al R.M., în următoarea ordine: lit.e) alin.(2) art.186 (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane prin pătrundere în locuinţă) şi alin.(1) art.152 C.P. al R.M. (vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Pentru existenţa concursului de infracţiuni este subordonată îndeplinirea următoarelor condiţii:
- comiterea a două sau mai multe infracţiuni;
- săvîrşirea infracţiunilor de aceiaşi persoană;
- comiterea infracţiunilor înainte de a fi intervenit o hotărîre de condamnare pe vreo una din ele;
- infracţiunile sau cel puţin două di ele să atragă o condamnare[1].
Atare caracteristică juridică a concursului de infracţiuni permite al delimita strict de concurenţa normelor penale. Aceasta constă în faptul că una şi aceiaşi infracţiune este prevăzută de dispoziţiile a două sau mai multe norme penale, dar ea poate fi cuprinsă deplin de una din aceste norme penale[2]
Aceasta este ipoteza cunoscută în doctrina noastră sub denumirea de „concurs de legi penale" şi care-şi găseşte soluţionarea pe baza principiului specialităţii, norma specială primind prioritate de aplicare faţă de norma generală[3].
Care sunt însă elementele care disting această situaţie faţă de concursul ideal? Răspunsul trebuie căutat pornind de la raportul dintre cele două norme legale. Dacă există o normă specială, care conţine toate elementele normei generale, la care se adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de un concurs de calificări. Aşa de pildă, în practica judiciară s-a decis că dacă se reţine infracţiunea de fals intelectual (art. 332 C.P. al R.M. "Falsul în acte publice") comisă de inculpat în calitate de funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu se mai poale reţine şi infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu (art. 327 C.P. al R.M.) deoarece elementul material al acesteia din urmă - îndeplinirea cu ştiinţă în mod defectuos de către funcţionar a atribuţiilor de serviciu - se regăseşte integral în art. 332 C.P. al R.M. Dacă o normă care conţine clemente în plus faţă de cealaltă omite însă unele dintre elementele acesteia, va exista un concurs ideal de infracţiuni deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare pentru reprimarea acţiunii ilicite sub toate aspectele ei
In literatura de specialitate s-a avansat relativ recent ideea că în situaţia infracţiunii de trafic de influenţă art. 326 C.P. al R.M. comisă în modalitatea primirii unor bunuri de către o persoană ce doar pretinde că are influenţă asupra funcţionarului, ar exista un concurs de infracţiuni între traficul de influenţă şi înşelăciune[4], în motivare se arată că sfera de aplicare a celor două texte legale nu se suprapune, căci înşelăciunea se consumă odată cu producerea pagubei în vreme ce traficul de influenţă se consumă în momentul pretinderii sau acceptării de promisiuni de daruri.
Considerăm discutabilă această susţinere, în primul rând sfera de incidenţă a unei norme legale şi momentul consumării infracţiunii, sunt două aspecte diferite care nu se condiţionează reciproc. Atunci când se încearcă o comparaţie între domeniile de incidenţă a două texte legale trebuie avute în vedere toate modalităţile alternative şi urmările fiecăreia dintre infracţiunile în discuţie, pentru a constata dacă una dintre incriminări cuprinde toate elementele celeilalte. Or, în cazul analizat, se observă că una dintre modalităţile normative ale infracţiunii de trafic de influenţă este „primirea de bani sau alte foloase, pentru sine, de către o persoană, care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar". Este oare posibilă comiterea infracţiunii de trafic de influenţă în această modalitate fără a se săvârşi „o inducere în eroare" şi a se cauza o „pagubă" în patrimoniul celui care remite bunurile? Evident că nu, traficul de influenţă în această modalitate incluzând toate elementele specifice infracţiunii de înşelăciune. In aceste condiţii ne aflăm în prezenţa unui caz tipic de calificări redundante şi deci se va reţine numai infracţiunea de trafic de influenţă.
Aşa cum corect s-a decis în practica judiciară, va exista un concurs între traficul de influenţă şi înşelăciune numai atunci cînd făptuitorul pretinde că, pentru a-1 determina pe funcţionar, trebuie să-i ofere o sumă de bani sau alt folos şi obţine astfel de la cel interesat bani sau alte foloase peste suma care reprezintă preţul influenţei sale.
Trebuie precizat de la început că în ipoteza în care una dintre calificări reprezintă un element constitutiv al celeilalte, este exclusă existenţa unui concurs ideal. In doctrina franceză de la începutul secolului a fost exprimată opinia de către Rougier R. potrivit căreia în cazul dat ar exista un concurs ideal de infracţiuni. In argumentare se arată că o incriminare nu dispare prin absorbţia ei de către alta, ci ea subzistă în stare latentă, putând redeveni activă atunci când este necesar, aşa cum se întâmplă în cazul în care infracţiunea absorbantă nu poate fi reţinută sau sancţionată[5]. Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, nu este nevoie să se extindă în acest caz teoria concursului ideal acolo unde în realitate nu există o pluralitate infracţională. In ipoteza analizată, actele de executare sunt susceptibile de o calificare „alternativă": pe de o parte ele sunt acte care, analizate ele însele, constituie o infracţiune autonomă, iar pe de altă parte, analizate în raport cu altă infracţiune reprezintă acte de executare ale acesteia, în măsura în care în această din urmă calitate ele nu pot fi sancţionate, fiind de pildă în prezenţa unei desistări - vor fi sancţionate în considerarea lor ca acte constitutive ale infracţiunii de sine stătătoare.
[1] Florin Streteanu, Concurs de infracţiuni, Ed. „LuminaLex" 1999, p.146.
[2] Al. Borodac, op.cit., p.168.
[3] M. Basarab, op.cit., p.92.
[4] S. Bogdan, Câteva consideraţii privind infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă. // „Studia" nr. 1-2/1996, p.150.
[5] Florin Streteanu, op.cit., p.160.