- §1. Concurs de calificări
Concursului de legi penale presupune existenţa a două sau mai multe norme aflate concomitent în vigoare şi care au vocaţie de a primi aplicare cu privire la aceeaşi faptă. Cu alte cuvinte fapta comisă este susceptibilă în aparenţă de calificare potrivit mai multor norme juridice, deşi în realitate este vorba de o singură infracţiune. De aceea, se impune alegerea normei aplicabile dintre normele aflate în concurs.
Sub aspect terminologic, în doctrina română este preferată noţiunea de „concurs de norme", „concurs de texte" sau „concurs de legi", în ceea ce ne priveşte, sîntem de acord cu terminologia folosită de doctrina franceză, şi anume aceea de „concurs de calificări" Este însă vorba de o simplă diferenţă terminologică, fără implicaţii asupra soluţiei fondului problemei.
În funcţie se specificul lor, calificările în concurs sunt susceptibile de clasificare în mai multe categorii.
Suntem în prezenţa unor calificări alternative în situaţia în care între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă, în acest caz există doar în aparenţă un concurs de calificări, căci la o analiză atentă doar una dintre calificări are vocaţie de aplicare în cazul faptei comise. De aceea, în doctrină, această ipoteză mai este numită şi concurs aparent de calificări. În plan practic, soluţionarea acestui gen de concurs nu ridică probleme deosebite, căci opoziţia celor două calificări face ca, în realitate, să fie întrunite elementele constitutive doar în cazul uneia dintre cele două incriminări.
Un alt tip de concurs de calificări sînt cele incompatibile adică când o infracţiune este consecinţa logică şi întrucîtva naturală a alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze acelaşi interes colectiv sau individual şi au la bază o rezoluţie infracţională unică, în acest caz se va reţine doar calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată[1].
Spre exemplu, s-a pus în practică problema de a şti dacă unele acţiuni exercitate, ulterior sustragerii, asupra bunului, ar putea întruni elementele constitutive ale unei alte infracţiuni aflate în concurs real cu furtul. Astfel, într-o speţă s-au reţinut în concurs infracţiunile de furt şi distrugere în sarcina inculpatului care şi-a însuşit un bidon de 20 kg de vopsea din unitatea în care lucra, iar când a fost surprins de un poliţist în timpul transportului, a izbit de pământ bidonul, făcând să se împrăştie vopseaua. Soluţia este discutabilă după părerea noastră întrucât, din momentul în care furtul s-a consumat, bunul intră în stăpânirea făptuitorului, astfel încât distrugerea ulterioară a acestuia - ca de altfel şi abandonarea, transformarea, vânzarea, consumarea lui etc. - are semnificaţia unui act de dispoziţie care nu poate constitui o nouă infracţiune. Suntem deci în prezenţa unui concurs de calificări, având o rezoluţie infracţională unică ce vizează însuşirea bunului - distrugerea nefiind decât o materializare a atributului de dispoziţie ce derivă din însuşire - şi o singură valoare socială ocrotită - integritatea patrimoniului.
Într-o altă speţă s-a decis că este vorba de un concurs de infracţiuni între furt şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor dacă inculpatul, după sustragerea unei muniţii, a deţinut un oarecare interval de timp această muniţie. Impotriva acestei soluţii s-a obiectat că, prin actul sustragerii, are loc imposedarea făptuitorului, adică trecerea bunului în deţinerea sa şi deci, această activitate, fiind inerentă furtului, nu mai poate fi reţinută şi ca o deţinere ilegală a obiectului sustras, chiar dacă ar exista o reglementare specială care interzice deţinerea unor asemenea bunuri[2]. După părerea noastră obiecţia nu este întemeiată, în speţă fiind, aşa cum corect sa reţinut, în prezenţa concursului de infracţiuni şi nu a unui concurs de calificări. Aceasta deoarece, deşi cele două acţiuni se subsumează unei rezoluţii unice ce vizează însuşirea bunului, nu este îndeplinită condiţia unităţii de interes juridic protejat prin normele respective, într-adevăr, prin incriminarea furtului se urmăreşte protejarea integrităţii patrimoniului în vreme ce incriminarea faptei din art. 291 C.P. al R.M. vizează asigurarea respectării regimului legal al armelor şi muniţiilor. Apare deci ca nefondată susţinerea potrivit căreia nu se poate comite furtul unui astfel de bun fără a săvârşi şi infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, acest lucru fiind posibil în situaţia în care autorul furtului posedă autorizaţie pentru deţinerea muniţiilor din categoria celor sustrase. Dacă însă infractorul nu are o astfel de autorizaţie se va reţine un concurs de infracţiuni, soluţie justificată şi de pericolul social mai ridicat al activităţii infracţionale într-o asemenea ipoteză.
O altă modalitate a concursului de calificări este în situaţia calificării redundante. O calificare apare ca redundantă atunci când acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare, în practică această situaţie poate apărea în două ipoteze. Este vorba de situaţia conflictului între o calificare generală şi una specială şi respectiv de aceea în care o calificare se regăseşte ca element sau circumstanţă în structura altei calificări.
Suntem în prezenţa unor calificări echivalente în cazul în care aceeaşi activitate materială intră sub incidenţa a două calificări ce o acoperă în întregime.
- §2. Concurenţa între normele generale şi speciale
La art.115 CP al Republicii Moldova se indică cum trebuie calificate infracţiunile în cazul concurenţei normelor penale. Concurenţa normelor penale presupune săvîrşirea de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, care e cuprinsă în întregime de dispoziţiile a două sau a mai multor norme penale şi care constituie o singură infracţiune.
La acest articol se prevede, de asemenea, că alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se face în conformitate cu regulile prevăzute la articolele 116, 117 şi 118 C.P. al R.M.
In teoria dreptului penal sînt prevăzute trei modalităţi de concurenţă a normelor penale:
- concurenţa dintre norma generală şi norma specială;
- concurenţa dintre două norme speciale;
- concurenţa dintre o parte şi un întreg.
La art.116 C.P. al R.M. e stabilită ordinea de calificare a infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale. Conform legii, normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială - norma penală care prevede numai cazuri particulare din acest număr de fapte, în cazul unei concurenţe dintre norma generală şi norma specială se aplică numai norma specială. Această idee va fi explicată în baza unui exemplu. Astfel, contabilul A., dorind să ascundă deficitul de bani ce s-a creat nu din vina sa şi folosindu-se de funcţiile sale de serviciu, a introdus în documentele financiare (oficiale) unele date vădit false. Prin aceasta întreprinderii i-a fost cauzată o daună enormă. Acţiunile lui A. sînt prevăzute la art.332 C.P. al R.M. "Falsul în actele publice", însă acţiunile contabilului A. sînt prevăzute şi la art.329 C.P. al R.M., care stabileşte răspunderea penală pentru neglijenţa în serviciu, în acest caz are loc concurenţa dintre două articole (norme) din Partea Specială a Codului penal, însă fiecare din ele prevăd în principiu semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Şi atunci apare întrebarea: care normă trebuie să fie aplicată în cazul de faţă? La această întrebare găsim răspuns la alin.(2) art.116 C.P. al R.M., unde se stabileşte că în acest caz se aplică numai norma specială. Ca urmare, acţiunea lui A. trebuie calificată conform art.332 C.P. al R.M. (falsul în acte publice).
Care normă penală este generală şi care specială? Norma generală descrie un cerc de cazuri mai larg, care corespund ei, iar norma specială descrie numai unele din ele. în exemplul nostru, falsul în acte publice este caz particular din cel general - folosirea ilegală a funcţiilor de serviciu. Tot astfel multe articole din Capitolul XIV al Părţii Speciale a Codului penal "Infracţiuni contra justiţiei" sînt norme speciale: tragerea cu bună ştiinţă la răspunderea penală a unei persoane nevinovate (art.306 C.P. al R.M.), pronunţarea unei sentinţe, hotărîri, încheieri sau decizii contrare legii (art.307 C.P. al R.M.), reţinerea sau arestarea ilegală (art.308 C.P. al R.M.) etc., însă pot fi considerate şi ca infracţiuni contra puterii de stat, contra intereselor serviciului de stat şi ale organelor administraţiei publice, prevăzute la articolele care alcătuiesc Capitolul al XVII-lea şi care la fel sînt norme speciale, în aceste cazuri se aplică normele Capitolului al XlV-lea "Infracţiuni contra justiţiei", nu însă normele prevăzute la Capitolul al XVII-lea "Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat".
Ca norme speciale se consideră şi alineatele articolului în care sînt prevăzute circumstanţele agravante (semnele calificative) ale infracţiunii în comparaţie cu componenţa de bază. Aşa, de exemplu, dacă a fost săvîrşit un furt prin pătrundere în locuinţă, fapta va fi calificată nu conform alin.(1) art.186 C.P. al R.M. (componenţa de bază a furtului) care prevede răspunderea penală pentru furt, ci potrivit lit.e) alin.(2) art.186 C.P. al R.M.- ca furt săvîrşit prin pătrundere în locuinţă, în cazul de faţă al in.(2) al art.186 C.P. al R.M. este o normă penală specială. Aşa norme în literatura de specialitate se mai numesc şi norme "prioritare" faţă de normele generale.
In practica judiciară s-a pus problema încadrării juridice a persoanei care pune în circulaţie o monedă falsificată, prin vânzarea acesteia. Unele instanţe au decis că în acest caz se va reţine numai infracţiunea prevăzută de art. 236 C.P. al R.M soluţie privită favorabil de o mare parte a doctrinari. In susţinerea acestui punct de vedere se arată că punerea în circulaţie a unei monede falsificate despre care autorul ştie că este falsă presupune în mod necesar înşelarea bunei credinţe a celui care o primeşte ca o monedă adevărată. De aceea, fiind vorba în esenţă de o înşelăciune incriminată în mod special, punerea în circulaţie a unei monede falsificate are o existenţă exclusivă, care înlătură posibilitatea reţinerii ei în concurs cu o infracţiune autonomă de înşelăciune.
In ceea ce ne priveşte apreciem că nici în acest caz nu este vorba de un conflict între o normă specială şi una generală. Este adevărat că bunei credinţe a celui care o primeşte, dar nu e mai puţin adevărat că această infracţiune subzistă şi atunci când punerea în circulaţie a monedei s-a făcut cu titlu gratuit, aşa încât persoana indusă în eroare nu a suferii nici o pagubă. Cum însă dispoziţia art.190 C.P. al R.M. condiţionează existenţa infracţiunii de înşelăciune de producerea unei pagube, se poate observa că aşa-numita „normă specială" 236 C.P. al R.M omite un element esenţial prevăzut de norma generală - producerea pagubei. Aşa fiind, nu se mai pune problema alegerii uneia dintre cele două calificări ci a reţinerii amândurora, în situaţia în care în urma punerii în circulaţie a monedei falsificate s-a produs şi o pagubă[3].
- §3. Concurenţa între două norme speciale
In practica judiciară se întîlnesc şi alte cazuri. Aşa, de exemplu, bărbatul s-a întors acasă în stare de ebrietate şi a sărit la bătaie la soţie, lovind-o cu pumnii în diferite părţi ale corpului. Soţia, apărîndu-se, a luat în mîină toporul, care era în apropiere, şi i-a cauzat soţului 12 lovituri la diferite părţi ale corpului, din care cauză soţul a decedat, în acest caz a fost săvîrşit, pe de o parte, omor cu deosebită cruzime lit.(h) alin.(3) art.145 C.P. al R.M.), iar, pe de altă parte, în acţiunile soţiei sînt semnele omorului, săvîrşit în stare de afect (art.146 C.P. al R.M.). Cauza omorului este starea de afect, care a survenit în urma actului de violenţă al soţului în privinţa soţiei sale. Ambele norme sînt speciale şi concurente între ele.
Situaţia este asemănătoare cu aceea a conflictului dintre o calificare generală şi o calificare specială, în sensul că şi în acest caz există două norme care reglementează aceeaşi materie. Diferenţa constă însă în faptul că toate calificările echivalente conţin aceleaşi elemente, neexistînd între acestea diferenţe de conţinut care să fundamenteze concluzia că una ar fi specială şi alta generală.
Cum trebuie de procedat în cazul cînd infracţiunea comisă cade sub incidenţa a două norme speciale? Un răspuns corect la această întrebare găsim la art.117 C.P. al R.M., care stabileşte ordinea de calificare a infracţiunilor în cazul concurenţei dintre două norme speciale. La art.117 C.P. al R.M. se menţionează că concurenţa dintre două norme speciale au următoarele varietăţi:
- dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;
- dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai blîndă;
3) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în baza normei care prevede o pedeapsă mai aspră.
In toate aceste situaţii este vorba despre un conflict de calificări, fiind exclusă existenţa pluralităţii de infracţiuni. Cele două norme în concurs, conţinând aceleaşi elemente de incriminare, nu pot fi niciodată aplicate cumulativ, ci doar alternativ.
- §4 Concurenţa între parte şi întreg
A treia modalitate de concurenţă este concurenţa dintre o parte şi un întreg. Ea are loc atunci, cînd o normă din Partea Specială cuprinde în întregime fapta săvîrşită, însă altă normă numai o parte din ea. Situaţia apare cel mai frecvent în ipoteza infracţiunilor complexe, când norma de incriminare a faptei complexe şi norma incriminatoare a infracţiunii absorbite par a avea deopotrivă aplicabilitate în speţă. In realitate, atunci când există un asemenea raport de absorbţie, se va aplica doar norma absorbantă[4]. De exemplu, A., cu scopul de a sustrage din bunurile proprietarului, l-a atacat pe B. cu un cuţit de buzunar, lovindu-l de trei ori în piept, cauzîndu-i vătămare intenţionată gravă a sănătăţii. La prima vedere, acţiunea lui A. trebuie calificată conform alin.(1) art.151 C.P. al R.M.- ca vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, însă dacă vom lua în consideraţie intenţia infractorului, atunci trebuie să ne referim la art.188 C.P. al R.M. (tîlhărie), care prevede "atacul săvîrşit în scopul sustragerii bunurilor altei persoane, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei care a fost supusă atacului, ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe", în cazul de faţă caracteristica infracţiunii săvîrşite este cu mult mai amplă, de aceea acţiunea lui A. trebuie calificată conform lit.(c) alin.(3) art.188 C.P. al R.M..
In context, art.118 CP "Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg" stabileşte, în primul rînd, că concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau a mai multor norme penale: una din ele cuprinde fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte numai unele părţi ale ei, prevăzute şi de alte norme penale. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se face în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.
Concurenţa dintre o parte şi un întreg este legată în genere cu corelaţia dintre obiectele nemijlocite ale infracţiunii, precum şi dintre semnele laturii obiective a acesteia. Uneori, obiectul unei infracţiuni este numai o parte a altui obiect, iar latura obiectivă alcătuieşte, de asemenea, numai un fragment al laturii obiective a altei infracţiuni. De exemplu, excesul de putere reprezintă un întreg, iar aplicarea loviturilor - numai o parte a faptei.
In practica judiciară s-a decis că, în cazul violului comis de tată asupra fiicei minore, se vor reţine în concurs infracţiunile prevăzute de art. 171 alin. 3 lit. a C.P. al R.M. - viol asupra victimei care se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului - şi incest (art. 201 C.P. al R.M.). în doctrină s-a arătat că, într-adevăr, reţinerea infracţiunii de incest nu este incompatibilă cu reţinerea agravantei prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. b C.P. al R.M., deoarece incest există ori de câte ori autorul şi victima se află în relaţia de rudenie prevăzută de art. 203, chiar dacă victima ar fi majoră şi nu s-ar afla într-una din situaţiile avute în vedere de art. 197 alin. 2 lit. (b) C.P. al R.M.[5]
[1] Florin Streteanu,op.cit., p.169.
[2] Av. Filipaş, Comentariu, în Practica, Ed."LuminaLex", 1995, p. 127-128.
[3] Florin Streteanu, op.cit., p. 156.
[4] I. Macari , Drept penal al Republicii Moldova: partea specială, CE USM, 2003, p.11.
[5] V. Dobrinoiu, I. Pascu, Viol agravant. Incest.// R.D.P. nr. 4/1995, p.111.