Multitudinea de relaţii ce pot interveni între state, au dat naştere la diverse tipuri de colaborare, de la cea economică la cea politică, militară şi juridică. Conlucrarea statelor în domeniul juridic a fost determinată de amploarea fenomenului infracţional şi de evoluţia acestuia în sensul internaţionalăzării sale.
Procesul de democratizare şi progresul tehnico-ştiinţific au avut consecinţe benefice, facilitând mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, dar şi un impact negativ, deschizând noi posibilităţi pentru infractori. Aceştia profitând de situaţia economică tot mai dificilă a unor state s-au organizat în grupări cu mult mai bine dotate decât instituţiile de ordine publică1.
Transformările ce s-au produs în lume de-a lungul ultimului secol au condus la creearea unei noi ordini de drept şi la apariţia unor noi forme de manifestare, pe fondul intensificării dialogului politic pentru menţinerea păcii, promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept.
În lupta împotriva criminalităţii interne şi internaţionale, rezultatele cele mai bune nu pot fi obţinute fără o cooperare deosebită între state. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri, în special după primul război mondial, a fost însoţită între altele de o creştere fără precedent a criminalităţii internaţionale2.
Criminalitatea internaţională reprezintă, în lumina Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la 15 noiembrie 2000, activităţile transnaţionale desfăsurate de „un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul savârşirii uneia sau mai multor infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material” (art. 2, lit. a ).
Potrivit art. 3, o infracţiune este de natură transnaţională dacă:
„a) este săvârşită în mai mult de un stat;
- b) este săvârşită într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării, conducerii sale sau a controlului său are loc într-un alt stat;
- c) este săvârşită într-un stat, dar impică un grup infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în mai mult de un stat;
- d) este săvârşită într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.”
Dezvoltarea crimei organizate face ca aceasta să dobândească un caracter deosebit de grav, pereclitâd, în arena mondială, securitatea naţională a multor state. Pentru a departaja ameninţările tradiţionale la adresa siguranţei naţionale, respectiv atacurile armate sau conflictele interstatale, de ameninţările netradiţionale, tehnicienii si practicienii domeniului au ales sintagma „crimă strategică” ce defineste combinaţia de crimă organizată, trafic de droguri şi terorism.
Terorismul internaţional reprezintă o ameninţare a cărei recrudescenţă provoacă îngrijorarea tuturor statelor, indiferent de zona geografică în care se află. Terorismul poate fi definit3 ca o strategie reprezentată printr-un ansamblu de acţiuni teroriste, de natură să pună în pericol siguranţa populaţiei şi a statului, realizate în vederea atingerii unor scopuri politice. Actul de terorism reprezintă actul de violenţă cu caracter premeditat, îndreptat împotriva populaţiei civile, împotriva autorităţii de stat sau împotriva bunurilor acesteia, săvârşit de o persoană sau un grup de persoane sau de către alt stat cu care nu se află într-un conflict militar deschis. O formă recentă a terorismului o constituie bioterorismul, utilizarea agenţilor biologici în scopuri teroriste.
Armele biologice, prezintă avantajul că sunt simplu de produs şi depozitat, sunt uşor de transportat şi au o capacitate ridicată de contaminare şi diseminare. În acest sens, ţara noastră a aderat la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional adoptată la Geneva în 1937. Drept consecinţă a aderării României la această Convenţie, pe plan intern s-a adoptat O.U.G. nr. 141/2001 (Publicată în M.Of. nr. 631/31.10.2001, adoptată prin Legea nr. 472/2002, publicată în M.Of. nr. 524/18.07.2002).
care sancţionează acte de terorism şi fapte prin care se încalcă ordinea publică. Din această categorie fac parte: actele de terorism, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism, finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în scop terorist şi alarmarea în acop terorist.
Traficul şi consumul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope a dobândit în prezent o amploare fără precedent. Dacă în ţările din America Latină şi Orient principalele droguri sunt cele obţinute prin cultivarea plantelor specifice din care se obţin drogurile tradiţionale (marijuana, opium, cocacina), ţările dezvoltate şi foste comuniste s-au specializat în producţia de droguri de sinteză sau amphetamine.
Rapoartele internaţionale şi opiniile specialiştilor converg spre concluzia creşterii consumului de droguri de tip amphetaminic în comparaţie cu drogurile tradiţionale, la aceasta contribuind şi publicitatea mascată prin mijloace de propagandă, care le prezintă drept droguri moderne, cu risc scăzut, în timp ce în majoritatea legislaţiilor ele sunt calificate ca substanţe nocive de mare risc1. Potrivit unei opinii exprimate de Consiliul Economic şi Social al Comunităţii Europene şi în concordanţă cu statisticile O.N.U., traficul ilicit de droguri este evaluat, în prezent, la 8% din volumul comerţului mondial. În acelaşi timp, spalarea banilor negrii obţinuţi din acest comerţ reprezintă, anual, între 2 şi 5% din produsul intern brut mondial, respectiv peste 1000 milioane dolari2. Din aceste considerente, România a aderat la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 25.01.1961 a ONU3, care a înlocuit convenţiile privitoare la stupefiante, ţara noastră incriminând în Codul Penal, în art. 312 infracţiunea de trafic de substanţe toxice şi adoptând o legea specială având acest obiect4. Bineînţeles că societatea mondială nu s-a oprit numai la aceată Convenţie5.
Faudele cu carţi de credit reprezintă un fenomen infracţional care, în ultima perioadă, a devenit o problemă complexă, în continuă creştere, ce afectează economia tuturor statelor, întrucât deţinătorii unor asemenea instrumente de plată pot face cumpărături, achita servicii sau obţine bani în numerear oriunde în lume unde este recunoscută banca emitentă.
Tehnica modernă de calcul este folosită şi la contrafacerea actelor de identitate a căror punere în circulaţie este greu de controlat. Sub noua identitate conferită de către actele falsificate, infractorii pot tranzita uşor punctele de frontieră, pot accesa informaţii foarte uşor, pot efectua tranzacţii sau pot exercita profesii pentru care nu sunt calificaţi, pot justifica unele bunuri care sunt în posesia lor sau se pot sustrage trageri la răspundere penală pentru faptele comise1.
De asemenea, cu efecte devastatoare asupra economiei mondiale este şi falsificarea de monedă sau alte valori ale diferitelor state, acestea fiind infracţiuni tradiţionale, dar savârşite cu mijloace tehnice ultramoderne. În ultimul timp s-a înregistrat o diminuare a ponderii acestui fenomen explicabilă datorită apariţiei şi utilizării pe scară tot mai largă a cărţilor de credit şi datorită înmulţirii elementelor de siguranţă pe care le poartă şi care sunt uşor identificabile. România a aderat la Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată de ţara noastră în 1930. Astfel, pe plan intern s-a incriminat infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau valori străine2.
În ultimul deceniu şi criminalitatea informatică a intrat în atenţia ţărilor puternic dezvoltate, unde calculatorul a pătruns în aproape toate domeniile de activitate3, uşurând atât munca oamenilor, dar în acelaşi timp servind ca un procedeu de fraudă pentru speculanţi.
Printre delictele ce pot fi comise cu ajutorul calculatorului menţionăm4: frauda informaţiei, falsul în informatică, faptele ce aduc prejudicii datelor sau programelor informatice, sabotajul informatic, accesul neautorizat, reproducerea neautorizată a circuitelor integrate, alterarea datelor sau programelor informatice, sprijinul informatic, utilizarea neautorizată a unui calculator, a unui program informatic protejat. În afara acestora mai pot fi comise prin intermediul calculatorului o multitudine de infracţiuni „clasice”, cum ar fi cele contra siguranţei statului, contra persoanei, proprietăţii, autorităţii, justiţiei, etc.
Traficul de carne vie cunoaşte o evoluţie fără precedent, fenomenul dobândind noi dimensiuni, şi anume de atragere a minorilor, în multe cazuri racolarera fiind realizată prin şantaj şi violenţă. Astfel, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altora, încheiată în 1949 la iniţiativa ONU. Pe plan intern, s-a incriminat infracţiunea de proxenetism, prevăzută în Codul Penal în art. 329. Strâns legat de acest obiect, România a aderat şi la Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul Conferinţei ONU, privind lupta împotriva sclavajului. Pe plan intern, a fost incriminată infracţiunea de sclavie în art. 190 din Codul Penal1.
Traficul ilegal cu autoturisme de lux, în general furate din ţările Europei Occidentale şi vândute apoi în Europa de Est şi în Orient, a luat o amploare deosebită. Se constată o dezvoltare şi specializare a colaborării infracţionale între diferite filiere mafiote, materializată în valorificarea reciprocă a autoturismelor furate, a pieselor de schimb, obţinerea de informaţii în acest sens, protecţia activităţilor ilicite, coruperea funcţionarilor, falsificarea documentelor de înmatriculare şi transport.
Spălarea banilor este un fenomen infracţional ce a aparut între anii 1920-1930 în S.U.A., perioadă în care gangsterii încasau sume uriaşe din prostituţie, jocuri de noroc, droguri şi comercializarea ilegală a băuturilor alcoolice, fiind necesară justificarea acestor venituri. Spălarea banilor ar fi, în estenţă, procesul de transformare al veniturilor obţinute din surse ilegale în capital legitim.2
Într-un raport al Naţiunilor Unite din 1993, se arată: „Caracteristicile de bază ale activităţii de spălare a profiturilor realizate din infracţiuni, a cărei extindere se suprapune pe cea a crimei organizate şi transnaţionale, sunt flexibilitatea şi adaptabilitatea metodelor sale, folosirea tehnologiei de vârf, precum şi a persoanelor cu înaltă calificare, ingeniozitatea infractorilor care au vaste resurse la dispoziţie.”
Pe plan internaţional3, punctul de referinţă în procesul de reglementare a acţiunilor de luptă împotriva spălării banilor l-a reprezentat Convenţia ONU, adoptată la 19.12.1988, la Viena. Atunci s-a definit pentru prima dată noţiunea de spălare a banilor: „preocuparea de a disimula provenienţa, natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor provenite din trafic ilicit de stupefiante, incluzând mişcarea sau convertibilitatea prin procedee electronice de transmitere în scopul de a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultate din activităţi legale”.
Pe plan european, Consiliul Comunităţii Europene a adoptat la 10.06.1991, Directiva nr. 91/308 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor, iar Consiliul Europei a aprobat la 01.12.1994 „cele 40 de recomandări ale Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI) asupra spălării capitalurilor.”
Existând aceste preocupări pe plan extern, atât în spaţiul europen cât şi în cel mondial, în anul 1999 România a adoptat Legea 21/1999, privind spălarea banilor, care a fost ulterior abrogată le Legea nr. 656 din 12 decembrie 2002.
În sfera criminalităţii organizate mai intră de asemenea şi infracţiuni de corupţie, fabricarea şi traficul ilicit de arme de foc, a pieselor, elementelor şi muniţiei acestora, contrabanda de ţigări, tutun şi alcool, jocurile de noroc, furtul şi traficul de obiecte din patrimoniul naţional, evaziunea fiscală, furtul şi traficul de materiale strategice, traficul de organe umane, adopţiile ilicite, licitaţiile trucate, imigraţia clandestină, etc.
Această problematică a fost multă vreme cercetată numai sub aspect criminologic, dreptul penal ocupându-se în principal de incriminarea faptelor individuale şi mai puţin de infracţiunile săvârşite de asociaţiile criminale.
Prezenţa îngrijoratoare a criminalităţii organizate în viaţa internaţională a determinat o reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în scopul prevenirii şi combaterii fenomenului respectiv. Datorită diversificării şi amplorii sale, ariei de răspândire şi caracterului organizat, criminalitatea organizată depăşeşte capacitatea de reacţie a statelor luate izolat şi nu poate fi combătută în mod eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor. S-a impus astfel necesitatea instituirii unor mijloace juridice de cooperare internaţională în acest domeniu.1
Se observă aşadar, pe plan internaţional o dezvoltare şi perpetuare a activităţilor infracţioanle, de la cele mai banale lucruri şi până la cele mai grave infracţiuni. Este greu ca un singur stat, luat izolat, să poată face faţă acestui val de fapte ilicite, care pune în pericol nu numai ordinea internă a unui stat ci şi pe cea internaţională. Pentru a combate aceste fenomene de internaţionalizare a crimei, statele desfăşoară o largă activitate de cooperare în vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen. Aşadar, internaţionalăzării2 crimei trebuie să-i corespondă obligatoriu o internaţionalizare a luptei contra fenomemului infracţional.
Prima manifestare a acestei cooperări se pare că a constituit-o crearea în 1923, la Viena, cu ocazia primului congres internaţional al organelor de Poliţie Criminală a „Comisiei Internaţioanle de Poliţie Criminală”, care a avut ca sarcină organizarea colaboraării internaţionale în domeniul descoperiri autorilor diferitelor infracţiuni.
Reiese din cele prezentate că importanţa, necesitatea şi justificarea cooperării internaţionale în materie penală sunt unanim acceptate de toate statele lumii, fără rezerve, având sentimentul existenţei unei singure, dar sigure societăţi.
1 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 8;
2 Costică Bulai – „Drept penal.Partea generală.”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992, pg 81;
3 Ioan Doltu, Vasile Drăghici – „Criminologie”, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2004, pg. 174;
1 Gheorghe Stoiculescu – „De la extaz la ... moarte”, Revista Criminalistica, nr 1/2003, pg 7;
2 I. Hurdubaie – „Criminalistica mileniului III”, Editura „Little Star” S.R.L., Bucureşti, 2001, pg. 69;
3 Ratificată prin Decretul nr. 626/21.11.1973;
4 Legea nr. 143/26.07.2000 şi Regulamentul de aplicare a acestei legi;
5 Pentru mai multe detalii, vezi Alexandru Boroi, N. Neagu, V.R. Sultănescu – „Infracţiuni prevăzute de Legea 143/2000 privind traficul şi consumul ilicit de droguri”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pg. 19-26;
1 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 11;
2 Art. 282-285 Cod Penal, adoptat prin Legea nr. 15/1968, publicat în B.Of. nr. 79-79 bis/21.06.1968 şi a fost republicat pentru a doua oară în M.Of. nr. 65/16.04.1997;
3 C.C. Ghigheci – „Infracţiunile din domeniul informatic”, Revista de drept penal, nr. 2/2002, pg 101;
4 George Antoniu – „Infracţiuni în legătură cu folosirea calculatoarelor”, S.D.R., nr. 2/1992, pg 227;
1 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – „Drept penal român-partea generală”, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pg. 82;
2 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 13, op. cit. C. Adichiţei, I. Adochiţei – „Spălarea banilor”, Revista de drept penal, nr. 1/2003, pg. 94;
3 Costică Voicu, Georgeta Ştefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu – „Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 288;
1 Costică Bulai – „Manual de drept penal.Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 107;
2 Ilie Pascu – „Drept penal-partea generală”, Oscar Print, Bucureşti, 2001, pg. 72;